Întâmplarea se petrece imediat după potolirea furtunii, şi este raportată în cele trei Evanghelii sinoptice (Mt. 8, 28-34 şi Mc 5, 1-20).

Domnul a hotărât să treacă « de cealaltă parte a lacului» (marea Galileei) şi soseşte la Decapole[1],adică în ţară păgână. Păgânismul este închinarea la idoli « făcuţi de mână de om», în spatele cărora se ascund demoni, după cum învaţă însuşi Domnul şi Apostolii, şi de asemenea şi magia, a cărei scop este de a folosi, prin ritualuri de caracter analogic[2] şi incantaţii, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri în general rele. Prea adesea uităm în epoca noastră robia spirituală pe care o reprezenta păgânismul şi harul de nespus de a fi fost izbăviţi de acesta şi de a fi devenit creştini. Suntem din păcate obişnuiţi cu acest har şi nu ne mai amintim de unde am plecat, din ce prăpastie ne-a izbăvit Hristos !

Faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. Deşi a spus: « Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel» (Mt. 15, 24), căci singur Israel putea înţelege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Domnul a ieşit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia şi Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri. Aici va săvârşi numai minuni şi acte de vindecare, şi mai ales exorcisme. Putem vedea în aceasta o profeţie a convertirii « neamurilor » (păgânii), o sămânţă pentru Biserica ce avea să fie. El îi pregăteşte de asemenea pe ucenici pentru un concept pe de-a-ntregul străin israeliţilor: evanghelizarea păgânilor. Şi aici, în pământ păgân, în ţinutul Gherghesenilor (al Gadarenilor la Sf Matei), va săvârşi un exorcism impresionant asupra unui demonizat (la Sf. Matei sunt doi), izbăvindu-l de un număr mare de demoni. Această Evanghelie este extrem de bogată şi importantă pentru cunoaşterea lumii demoniace şi pentru lupta duhovnicească împotriva demonilor.

Trebuie să constatăm înainte de toate că anumite persoane sunt « posedate » de demoni, adică invadate, dominate, fagocitate până la pierderea conştiinţei şi libertăţii. Trebuie să amintim că suntem într-un mediu păgân, idolatru, unde se practică jertfe de animale, magia şi artele divinatorii.

Cazurile de demonizare sunt o realitate obiectivă şi nu fructul imaginaţiei. Ele erau frecvente în Antichitate şi există şi astăzi, chiar dacă adesea sunt ascunse sub numele medical de « nebunie ». Este important să ştim că lucrul acesta nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerţ repetat şi regulat cu demonii, adică prin practici magice repetate[3]. Când se invocă demonii, aceştia vin, dar se instalează în sufletul şi trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă. Şi când s-au pripăşit, este foarte greu să mai fie alungaţi. Motivul este teologic. Demonii sunt îngeri, însă îngeri căzuţi, pentru că au refuzat voinţa divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic (treptele îngereşti) şi să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Datorită neascultării lor, ei au pierdut acest loc « firesc» şi au rămas deci « rătăcitori». Nemulţumiţi de soarta lor, încearcă să corupă ceea ce dispreţuiesc, adică pe om şi cosmosul. Nemaihrănindu-se, aşa cum fac îngerii, din plinirea voinţei lui Dumnezeu, se hrănesc din distrugerea, din surparea, urâţirea, pângărirea frumuseţii creaturii. S-ar putea spune că fac răul din plictiseală, din deşertăciune.

Prima învăţătură importantă este comportamentul îndrăcitului: trăieşte gol, locuieşte în morminte, printre morţi, sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii, se auto-mutilează. Este un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ, înfricoşător, care terorizează populaţia. Demonii urăsc pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu; sunt geloşi pe om şi fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, ca să înjosească pe acela care este un « mic dumnezeu» (microthéos). Frica este mereu un criteriu al prezenţei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acţiune. În ceea ce priveşte forţa extraordinară a demonizatului (Sf. Marcu spune că au încercat să-l pună în lanţuri dar a reuşit întotdeauna să-şi rupă lanţurile!), este desigur vorba de forţa îngerească, pe care îngerii căzuţi au păstrat-o pentru că aparţine naturii lor: este vorba de puterea de temut a lumii nevăzute.

Poate părea surprinzător că demonizatul merge direct spre Iisus şi se închină înaintea Lui (la Sf. Marcu) şi mărturiseşte că este « Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt». Vedem bine chiar din discurs că demonul este cel care vorbeşte prin gura demonizatului iar nu omul însuşi. Aceasta este cea de-a doua învăţătură interesantă: demonii refuză Întruparea Cuvântului, Fiului lui Dumnezeu, pentru că socotesc că Dumnezeu este prea înalt, prea puternic, prea frumos pentru a se înjosi la starea unei biete creaturi, la a fi om. Dar nu pot face altfel decât să recunoască puterea dumnezeiască din omul Iisus. Nu au de ales, pentru că persoanele îngereşti sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existenţa sau prezenţa lui Dumnezeu. Doar omul poate face aceasta.

Demonii au o inteligenţă cu mult superioară oamenilor, inteligenţa îngerească. Cei care ţin prizonier pe acest posedat adulmecă, presimt că Iisus, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga şi va vindeca pe acel om. Atunci vin să-L roage să nu le impună, « înainte de vremea» judecăţii, pedeapsa veşnică. Avem aici o revelaţie teologică foarte importantă : demonii ştiu că Iisus este Hristosul, dar nu vor să accepte kenoza divină, nu vor să-şi schimbe gândirea. Pentru că sunt liberi : sunt persoane libere, aşa cum şi noi oamenii suntem persoane libere. Iar Dumnezeu respectă această libertate, pe cea a îngerilor căzuţi ca şi pe cea a oamenilor. Dumnezeu nu impune nici adevărul nici iubirea: le propune.

Cea de-a treia învăţătură remarcabilă se găseşte în întrebarea lui Hristos: « care îţi este numele? » Iar demonul răspunde « legiune », pentru că erau numeroşi în acel demonizat[4]. Demonul nu-şi spune niciodată numele, pentru că numele este semnul persoanei, o oglindire şi o profeţie a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte şi trişează, se ascunde. Când este descoperit, îşi pierde din putere, stăpânirea lui se micşorează, frica de asemenea. Iar faptul că au venit mai mulţi este iarăşi un semn al comportamentului diavolesc: se luptă mai mulţi împotriva unuia singur ; sunt laşi. Este contrarul învăţăturii lui Hristos: să acceptăm să ne luptăm fără frică cu lupii, singuri împotriva tuturor, să acceptăm să ne dăm viaţa pentru fraţi. Pe când demonii sunt « toţi împotriva unuia».

Demonii au înţeles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăţii Domnului. Presimţind că aveau să fie alungaţi, roagă pe Iisus să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Simbolul este remarcabil : porcii sunt urâţi, miros urât, se hrănesc cu resturi şi în ţările calde transmit boli grave. Porcii sunt simbolul însuşi al demonilor. Domnul le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecăţii nu a venit încă, şi probabil şi din pedagogie, pentru ca toţi oamenii să înţeleagă analogia dintre porci şi demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare şi se îneacă. Prezenţa demonilor duce la moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este Viaţa, Hristos.

Sfârşitul poveştii ne îngăduie să înţelegem de ce Hristos nu a mers să predice păgânilor. Oamenii din ţinutul Gherghesenilor sunt înspăimântaţi de puterea acestui rabin evreu, căci Îl iau drept un magician, mai puternic decât ceilalţi. Doar evreii, ucenici ai lui Moise, puteau înţelege că rabbi Ieshouah era Mesia. Atunci Îi cer să plece, să le părăsească ţara. De fapt, Îl dau afară! Nerecunoştinţa oamenilor faţă de Dumnezeu e uriaşă: Hristos nu numai a izbăvit un om care suferea amarnic, ci şi un oraş care era tulburat şi plin de frică datorită prezenţei înfricoşătoare a acestui demonizat. Nicidecum nu-i vedem mulţumind Domnului pentru această izbăvire !

Dar faptul că Domnul de bună voie a mers în pământ păgân (nu fusese chemat de nimeni) va avea roade: când fostul demonizat, vindecat, cere lui Hristos să-L urmeze, Domnul refuză şi îi cere să rămână printre ai săi pentru « a mărturisi lucrurile lui Dumnezeu». Domnul lasă deci printre păgânii din Decapole un martor ocular al lucrării Sale mântuitoare. De altfel Sf. Marcu spune: omul « a plecat şi a vestit prin toată cetatea ce-i făcuse Iisus». Acest pământ avea să devină creştin.

Pr. Noël TANAZACQ

Sursa: apostolia.eu

NOTE:
________________________________________
[1]Decapole : confederaţie de 10 oraşe puternic elenizate (populaţia era majoritar greacă), situate în cea mai mare parte pe malul stâng al Iordanului. Ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor) se găseşte la sudul Yarmukului, la aproximativ zece km de lac.
[2]Urmând acelaşi principiu ca al sfintelor taine, dar invocând demonii şi cu scopul de a face rău, nesocotind libertatea persoanelor.
[3]Care poate fi numită şi « vrăjitorie». Dar conceptul de « magie » este mai larg.
[4]O legiune romană în vremea lui Hristos număra de la 5 la 6000 de oameni. Numărul poate fi comparat cu cel al turmei de porci (2000 după Sf. Marcu).

• Nebunia de origine demonica
  Publicat in : Editoriale
• Duminica a patra din Postului Pastilor, despre scoaterea demonilor
  Publicat in : Predici de duminica
• Vindecarea demonizatului din tinutul gherghesenilor
  Publicat in : Duminica a 23-a dupa Rusalii
• Vindecarea celor doi demonizati din Gadara
  Publicat in : Duminica a 5-a dupa Rusalii
• Invredniceste-ma Doamne sa Te iubesc!
  Publicat in : Editoriale