Dumnezeu si omul. O tema care le cuprinde pe toate. Pe care, daca n-o deslusim cum se cuvine, ne ratam intreaga existenta. Omul poate incerca sa spuna cate ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare data va rata subiectul, desi adesea este atat de aproape. Dumnezeu vorbeste necontenit omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i ganduri.

Daca ar avea capacitatea de a se deschide catre Dumnezeu, ar primi raspunsurile pe care le cauta. Si se poate porni de oriunde, de la orice eveniment din viata noastra, de la orice gand sau traire, de la orice informatie pe care o primim, indiferent de "canalul" pe care ni se transmite. Dar, mai ales, putem primi raspunsuri aplecandu-ne asupra Evangheliilor, chiar si cand acestea, aparent, au alt subiect decat cel care ne intereseaza pe noi. Cum e si pericopa ce se va citi in biserici maine, la duminica a noua dupa Rusalii. Ni se relateaza (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare si care acoperea de valuri corabia in care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe mare al lui Mantuitorului, despre indrazneala lui Petru de a cere sa mearga pe apa si, in final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreuna cu cel premergator, cuprinde intreaga relatie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se poate structura in trei pasi (ce implica, fiecare, un "test").

Testul confortului si al placerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de inmultirea celor cinci paini si a celor doi pesti, din care s-au saturat, in pustie, "ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii". Multimea aceasta, de care ii era mila Domnului, era acum vindecata si hranita, si trupeste si sufleteste. Primise aceste daruri pentru ca avusese indrazneala de a-L urma pe Iisus fara a sta pe ganduri, fara a se asigura ca are cu ce se hrani pe drum, fara a-si pune problema ce lasa in urma, acasa. Asadar, primul pas al omului spre a-L cunoaste, cu adevarat, pe Dumnezeu este unul in care lasa in urma tot, renunta la avere, pozitie sociala, preocupari de orice natura, etc. - spre a se indrepta catre Cel pe care-L marturiseste ca Mantuitor (sau Eliberator). Acest tip de renuntare poate fi pentru intreaga viata (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar momentului de convertire, de intoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie in care esti dispus sa renunti la orice pentru a te indrepta spre Cel cautat, cu pasiunea cu care cel ce se indragosteste orbeste lasa toate spre a se intalni cu persoana iubita. Iar intalnirea e una cu adevarat terapeutica. Te vindeci de toate ranile dobandite in lume si primesti cuvant de invatatura pentru toate luptele ce vor urma de acum incolo.

O data pus pe picioare si inarmat duhovniceste, esti slobozit. La timp pentru a nu face din Dumnezeu un reper lumesc, precum aceia din pustie care ar fi vrut sa-L ia cu sila "ca sa-L faca rege" (cf. Ioan 6, 15). Daca accepti aceasta "slobozire" in lume (sau intoarcere la cele lumesti), te asemeni multimilor care au acceptat sa revina la casele lor. Daca insa tu te incapatanezi sa ramai cu Hristos, chiar si cand El pare ca pleaca din viata ta, te asemeni apostolilor, care nu au vrut sa plece - de aceea ni se si spune ca Mantuitorul "a silit pe ucenici sa intre in corabie" (cf. Matei 14, 22). Fie ca accepti cu usurinta departarea de Dumnezeu, fie ca te lupti pentru a ramane cu Dansul, acest moment de incercare tot survine. De ce? Pentru ca Dumnezeu ne respecta prea mult pentru a ne tine "legati" de El printr-un atasament bolnav, printr-o iubire a noastra interesata sau cumparata, indiferent cum. El nu doreste sa-I cautam prezenta doar pentru ca ne-a hranit cu paine si ne-am saturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru ca eram bolnavi si ne-am vindecat. Ne copleseste cu multe daruri, dar, dupa aceea, ne reda libertatea, ne "slobozeste", "dispare" cumva din viata noastra (iar noi nu mai beneficiem de darurile Sale ca atunci cand era cu noi, adica printr-un soi de "gratuitate"/"pomana").

Acesta este si primul semn mai evident ca ne pretuieste ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinte ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu da semne de indepartare pentru ca nu ne iubeste, ci "pleaca" tocmai pentru ca ne iubeste prea mult si nu vrea sa ne sufoce. Ne ofera acel "spatiu de manevra" in care noi sa putem opta, sa facem alegeri, in deplina libertate, nu sub influenta vreunui dar, oricare ar fi el. Aici, precum se vede si in textul scripturistic, cei mai multi prefera "calea cea larga", intorcandu-se la ale lor. Acestia inca nu au capacitatea si nici dorinta de a-L iubi pe Hristos (ci mai degraba iubesc darurile Lui). Sunt cei care au picat primul "test", cel al confortului si al placerii. Ei au insa nestirbita sansa ca, dupa o vreme, sa-si intoarca inima catre El, cu o iubire ce va creste in mod firesc si dezinteresat.

Testul fricii si al deznadejdii

Cei mai putini (in pericopa - ucenicii Domnului), neprimind sa se desparta, vor fi urcati in corabie (adica in Biserica). Ei trec la o alta etapa a incercarii iubirii lor fata de Dumnezeu. Au primit acum putere sa navigheze si sa invinga valurile si furtunile pe care le isca in viata noastra demonii, dusmanii neinduplecati ai omului. E absolut necesar sa trecem si prin aceasta etapa. E cea in care ne consolidam increderea in Domnul, in care invatam cum sa biruim frica si sa ne recastigam dreptul de a fi stapani peste pamantul care nu ne mai asculta, dupa caderea protoparintilor. De altfel, si Adam cu Eva au trecut prin aceasta incercare si au preferat sa asculte vocea sarpelui (a diavolului) in loc sa ramana cu Dumnezeu.

Desi o numim tot ca fiind un test sau o etapa, asta nu inseamna ca Dumnezeu ne arunca intr-o competitie, din care doar invingatorii primesc premiul indumnezeirii. Ci, prin astfel de cuvinte, care ne sunt familiare, trebuie sa intelegem ca e vorba despre un alt moment in care se manifesta deplinul respect al lui Dumnezeu pentru libertatea noastra. Noi spunem (precum ucenicii) ca vrem sa fim cu El si ca nu vrem sa plecam de langa Dansul. Dar daca am avea iarasi "spatiu de manevra", cum ne-am comporta? Am fi noi consecventi cu alegerea noastra? Sau ne infricosam/deznadajduim si nu mai credem in prezenta (chiar in existenta) Lui? Acesta este asa-numitul "test al fricii si al deznadejdii". Prin el au trecut toti sfintii, prin el vom trece si noi.

Testul persoanei

Iar cand totul atinge punctul culminant, cand pare ca Dumnezeu chiar nu mai e prezent, atunci El isi face iarasi aparitia intr-un mod in care noi Il putem percepe (nu ca nu ar fi fost tot timpul cu noi, ci noi nu-L mai vedeam). E posibil sa fim si mai inspaimantati in acel moment, dupa cum si ucenicii "de frica au strigat" (Matei 14, 26). La strigatul nostru insa, El ne va raspunde, cu siguranta: "Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti" (Matei 14, 27). Iar acum e partea finala a calatoriei noastre catre inima lui Dumnezeu. Daca noi ramanem "in barca noastra", starea noastra nu se schimba. Dar daca indraznim sa spunem, precum Petru: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa" (Matei 14, 28), atunci ne ridicam, cu adevarat, la masura demnitatii noastre. Pentru ca Dumnezeu asta vrea de la noi: sa avem o intalnire ca de la Persoana la persoana, sa indraznim sa cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul facand, sa pasim peste toate furtunile iadului cu ochii tinta la El. Numai asa are loc vederea lui Dumnezeu, desavarsita intalnire cu Dumnezeu. Acesta este "testul persoanei".

Pe Dumnezeu nu-l poti iubi cu adevarat decat atunci cand devii constient de libertatea pe care o ai si pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include si dreptul de a-L refuza. Din respect si din desavarsita iubire fata de noi, Domnul va cauta permanent sa alunge din viata noastra orice element care ne-ar putea constrange sau determina sa-L iubim. Iar "testul final" al relatiei de iubire cu Dumnezeu, este cel in care noi ne constientizam statutul de persoana, adica ne asumam, in deplina cunostinta de cauza, si ne acceptam locul pregatit noua de El, acela de parteneri egali in iubire. Aceasta comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, tema predilecta a teologiei si a filosofiei crestine contemporane, este esentiala pentru a intelege in ce anume consta demnitatea omului si de ce este el mai presus de toate celelalte fapturi.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: