Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim Mareste imaginea.

Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.

1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.

El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina a-propiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.

In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.

Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).

Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.

Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.

Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.

Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.

Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei - si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei - El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.

Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.

Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,

Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993

.

05 Septembrie 2014

Vizualizari: 760

Voteaza:

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE