Ganduri la Duminica Ortodoxiei

Ganduri la Duminica Ortodoxiei Mareste imaginea.

Ganduri la Duminica Ortodoxiei - Prima Duminica din Postul Mare - Postul Paresimilor, cum i se mai spune in popor (de la latinescul quaresima – patruzeci, numarul zilelor de post, fara Saptamana Patimilor) praznuieste revenirea la cinstirea sfintelor icoane, dupa ce, mai multe zeci de ani, imparatii bizantini interzisesera aceasta si prigonisera pe toti cei care nu se supuneau poruncii lor.

In anul 843, sfantul patriarh marturisitor Metodie al Constantinopolului, a randuit ca aceasta duminica sa reaminteasca biruinta dreptei-credinte asupra iconoclasmului si asupra tuturor abaterilor (ereziilor) de la Adevarul cel mantuitor descoperit noua in Insasi Persoana Mantuitorului Hristos – Fiul lui Dumnezeu intrupat.

Acest prim popas al Postului constituie un prilej pentru a ne opri putin din alergatura saptamanala si pentru a cugeta mai adanc la ceea ce reprezinta Ortodoxia.

E bine-cunoscut, tuturor celor care se definesc ca fiind crestini ortodocsi, ca ”ortodoxia” inseamna dreapta-credinta in Dumnezeu. Dar etimologia ei greaca ne reveleaza si alte intelesuri, precum: dreapta opinie sau parere, sau dreapta reprezentare. Intelesul teologic ne duce si mai departe, la dreapta slavire sau la dreapta vedere a lui Dumnezeu sau la dreapta-marturisire a Lui.

Pentru noi, cei care ne numim credinciosi sicrestini ortodocsi, ”ortodoxia” insemna, deodata, dreapta-credinta in Dumnezeu, dreapta-slavire a lui Dumnezeu si dreapta-vedere a lui Dumnezeu. Acestea au la baza Revelatia sau descoperirea pe care Dumnezeu Insusi ne-a facut-o despre El, impreuna marturisind si El, cu semne si cu minuni si cu multe feluri de puteri (cf. Evr. 2, 4) care trimit la maretia si la identitatea Lui ca persoana, mai intai, in Vechiul Testament (Ies. 3, 2; Ies. 24; 1 Rg. 18, 30-39; 19, 13-15; etc) si apoi, in zilele acestea mai de pe urma (cf. Evr. 1, 2), cand ne-a grait noua fata-catre-fata, prin Insusi Fiul Sau Cel impreuna-vesnic si de-o-fiinta cu El, Care ni L-a descoperit ca Tata (cf. In. 14, 9) si ne-a vestit trimiterea Sfantului Duh Carele din Tatal purcede (In. cap. 14-16).

Apostolii, la randul lor, ne-au invatat si ne-au predat toate cele cate le-a poruncit lor Domnul (cf. Mt. 28, 19-20), din ce au auzit, ce au vazut cu ochii lor, ce au privit si au pipait cu mainile lor despre Cuvantul Vietii (cf. 1 In. 1-3), asezand si lasand in urma lor, ca supra-veghetori (gr. epi-scopoi) ai credintei si ai vietii Bisericii, pe episcopi. Ei sunt cei care poarta marea responsabilitate a invatarii, insusirii, trairii si transmiterii mai departe a acestor adevaruri de credinta, in mod nestirbit si neadaugit. Astfel, prin slujirea si purtarea de grija a episcopilor, dar si prin viata intru credinta a clerului si a poporului crestin, s-a transmis mai departe, generatie dupa generatie, acest inestimabil Tezaur al credintei, fara a adauga si fara a diminua, ceea ce s-a primit si pastrat, uneori cu pretul vietii, de catre inaintasii nostri intru dreapta-credinta. Fidelitatea fata de inaintasii in credinta echivaleaza, pentru crestinul ortodox, cu credinciosia-fidelitatea fata de Biserica, fata de sfintii ei si fata de Hristos Insusi, si cu apartenenta la Trupul Sau - Biserica. De aici si grija deosebita a Sfintilor Parinti ai Bisericii pentru continuitatea fata de trecut si pentru pastrarea si cultivarea, cu credinciosie, a ceea ce au primit de la cei care i-au precedat.

Vazand inclinatia firii omenesti de a aluneca si de a rataci cu usurinta de la calea cea dreapta, soboarele episcopilor au formulat, pe cat se poate in cuvinte, canoane sau norme, atat privitoare la dreapta-credinta cat si la dreapta randuiala a vietii Bisericii si a crestinilor, in general.

Asa se face ca astazi, credinta si viata crestinilor precum si organizarea Bisericii sunt oranduite de Canoanele Apostolilor, de canoanele date la 6 din cele 7 Sinoade sauSoboare Ecumenice (de la gr. oecumenikoi, adica a-toata-lumea-locuita). E vorba de Sinoadele Ecumenice de la: I. Niceea – 325; II. Constantinopol 1– 381; III. Efes – 431; IV. Calcedon – 451; V. Constantinopol 2 – 553, fara canoane; VI. Constantinopol 3 – Trulan – 691; VII. Niceea 2 - 787. Acestea (Sin. VI si VII Ecum.) au proclamat ca valabile in toata Biserica si canoanele de la 10 Sinoade Locale: 1. Ancira – 314; 2. Neocezareea – 315; 3. Gangra – 340; 4. Antiohia – 341; 5. Laodiceea – 343; 6. Sardica – 344; 7. Constantinopol – 394; 8. Cartagina – 419; 9. Constantinopol – 861; 10. Constantinopol – 879; precum si canoanele date de 13 Sfinti Parinti ai Bisericii:1. Dionisie al Alexandriei, +264; 2. Grigorie al Neocezareii, +270; 3. Petru al Alexandriei, +311; 4. Atanasie cel Mare, +373; 5. Vasile cel Mare, +379; 6. Timotei al Alexandriei, +385; 7. Grigorie Teologul, +390; 8. Amfilohie al Iconiului, +395; 9. Grigorie de Nisa, +395; 10. Teofil al Alexandriei, +412; 11. Chiril al Alexandriei, +444; 12. Ghenadie al Constantinopolului, +471; 13. Tarasie al Constantinopolului, +806.

La aceste canoane s-au mai adaugat, cu statut de canoane intregitoare, scrierile cu caracter canonic ale sfintilor patriarhi Ioan Postitorul (+595) si Nichifor Marturisitorul (+818), ai Constantinopolului, raspunsurile sinodale ale patriarhului Nicolae Gramaticul, al Constantinopolului (+1111) si prescriptiile canonice ale sfintilor Vasile cel Mare, Ioan Gura de aur (+407) si Anastasie al Antiohiei (+571). Acestea constituie fundamentul Sfintei Traditii a Bisericii.

Astfel, s-a lamurit credinta in Dumnezeu Cel Unul in Treime inchinat si slavit: in Tatal – Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute; in Fiul, Cel unul-nascut, Care din Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii; Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si Care este de-o-fiintacu Tatal (Sin. I Ecum.); si in Sfantul Duh, Domnul, de-viata-facatorul, Carele din Tatal purcede(Sin. II Ecum.). Apoi s-a lamurit felul in care Domnul S-a nascut din Nascatoarea-de-Dumnezeu – Theotokos – cu cele doua firi – cea dumnezeiasca si cea omeneasca (Sin. III Ecum.). Pe urma s-a lamurit felul in care se unesc cele doua firi – cea dumnezeiasca si cea omeneasca – in Persoana Domnul Iisus Hristos: neimpartit, nedespartit, neamestecat si neschimbat (Sin. IV Ecum.). La sinoadele ecumenice V si VI s-a lamurit felul in care se manifesta si impreuna-lucreaza cele doua firi si cele doua vointe in Domnul Hristos, osandindu-se toti ereziarhii (nascocitorii de invataturi gresite) de pana la acea vreme. Iar, in cele din urma, s-a lamurit teologia si cinstirea icoanelor, a Sfintei Cruci si a sfintelor moaste, stiind ca cinstirea adusa acestora se urca la prototip, adica la cel care este reprezentat sau la cel ale caror moaste se cinstesc (Sin. VII Ecum.). Totodata, la sinoadele enumerate mai sus, s-au adoptat, ca fiind valabile pentru intreaga Biserica, toate cele privitoare la ierarhia si organizarea acesteia si la randuielile dupa care sa se traiasca crestineste, in armonie si prelungire cu invatatura de credinta, asa cum s-au precizat la diferitele sinoade locale sau de catre sfintii parinti.

E foarte probabil ca, pentru multi dintre cititorii acestor randuri, este pentru prima data cand vad enumerate toate aceste sinoade, locuri sau sfinti parinti ai Bisericii si, cu atat mai putini sunt cei care au cunostinta despre continutul acestora. De aceea, consideram ca deja enumerandu-le, vom stimula curiozitatea, atat a clerului, cat si a poporului, pentru a-si reconsidera propriile cunostinte cu privire la temelia credintei care, prea adesea, se reduce la Tatal nostru si Ingerelul…

Cuvintele Domnului sunt duh si sunt viata (cf. In 6, 63), adevarata hrana a sufletului (cf. Mt. 4, 4), iar adunarea sfintelor canoane si a invataturilor de credinta se socoteste a fi carma Bisericii, care ne pune la indemana principiile dupa care sa ne calauzim pentru a ajunge la limanul cel lin al Imparatiei Cerurilor si al mantuirii. Faptul ca aceasta comoara de mult pret a ajuns sa fie ignorata si nesocotita, ajungand sa fie cercetata si folosita mai mult de specialisti, care o abordeaza pentru motive de cercetare stiintifica, are ca rezultat faptul ca viata noastra crestineasca a ajuns sa se limiteze, de multe ori, la o practica de pietate individuala necesara si suficienta, de cercetare sufleteasca o data pe an, sau din an in Pasti, care face ca viata noastra sa devina tot mai saracacioasa si mai sterila, ne mai implinindu-se din nimic…

Duminica Ortodoxiei ni se face astfel prilej de a reconsidera importanta de ne-pretuit a Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii in viata noastra cea de toate zilele. La aceasta se cade sa amintim faptul ca Sfanta Traditie mai cuprinde si toata invatatura Sfintilor si de-Dumnezeu-purtatorilor Parinti, care adesea s-a transpus in imne si cantari, integrandu-se astfel, alaturi de expresia iconografica – vizuala – a credintei, in Tezaurul Liturgic al Bisericii, devenind, impreuna cu aceasta, o adevarata cateheza prin cuvant, cantare si imagine, constituind astfel, impreuna cu Sfanta Scriptura, fundamentul pe care se aseaza si se exprima, fara sa se auto-limiteze, dreapta credinta – Ortodoxia.

Ortodoxia priveste in mod direct si cele patru atribute ale Bisericii, asa cum le marturisim in Crez: Una, Sfanta, soborniceasca si apostoleasca.

Unitatea Bisericii este strans legata de unitatea sau de unimea – caracterul unic si unitar – al credintei. Biserica este Una, nu doar pentru ca Unul este Capul ei si Unul ii este Trupul, ci si pentru ca una ii este credinta – cea dreapta, indiferent in ce parte a lumii s-ar afla. Asa ne invata si Sfantul apostol Pavel: Este un Domn, o credinta, un Botez (Ef. 4, 5).

Sfintenia Bisericii nu vine doar din sfintenia Capului si respectiv, a Trupului ei, ci este conditionata si de dreapta-credinta in Hristos – Capul ei, a celor care o constituie. Caci dreapta-credinta este garantia sfinteniei, ea fiind calauza sigura spre sfintenie si mantuire.

Sobornicitatea Bisericii depinde si ea de ortodoxia credintei. Sobornicitatea – este un cuvant ce vine din limba slavona (sobornost) si care desemneaza caracterul ”conciliar” sau ”sinodal” al Bisericii. Adica desemneaza comuniunea care exista intre diferitele parti ale Bisericii, in ce priveste credinta si deciziile cu privire la aceasta si care se iau impreuna – cuvantul gr. sin-odos insemnand mot-a-mot: impreuna-cale, adica impreuna-pe-cale, impreuna-in-Hristos, Care este Calea (gr. odos).

Dar aici, e foarte important sa constatam o nuanta care poate sa surprinda pe multi dintre cititori: cuvantul soborniceasca din Crez, traduce originalul grecesc catholikin, care inseamna catolica! Ceea ce inseamna ca ortodoxia si catolicitatea Bisericii nu sunt nicidecum opuse una alteia, asa cum ne-am obisnuit, prea adesea, sa opunem cele doua notiuni, catolic siortodox. Doar ca in romaneste, pentru a evita confuzia, cuvantul catholikin din greceste, s-a tradus dupa cel de origine slavona (sobornuiu): cu soborniceasca. Sensul pe care catolicitatea l-a avut dintotdeauna pentru constiinta Bisericii a fost strans legat de ortodoxia credintei, cele doua notiuni fiind complementare si uneori s-au considerat chiar sinonime. Desi ne-am obisnuit sa traducem cuvantul catolic, in mod sistematic, cu universal, sensurile acestui cuvant sunt multiple, asa cum ne-o arata si etimologia lui.Cuvantul catolic vine de la grecescul cath-olon care se traduce mot à mot: dupa intreg sauconform cu intregul. Si, cand se refera la credinta Bisericii, se refera la credinta pe care o are fiecare parte (comunitate) a Bisericii si care este catolica, adica este conforma-cu-intregul, cu intreaga Biserica (tot asa cum, fiecare particica de Sfanta Impartasanie cuprinde in ea pe Hristos intreg si, in acelasi timp, toate particelele la un loc constituie Trupul lui Hristos intreg). De aceea, Impartasania sau Euharistia este constitutiva Bisericii, fiind si ea conditionata de dreapta-credinta, fapt pentru care, inainte de prefacerea (sfintirea) Darurilor, Biserica recita Crezul, iar cei care se impartasesc, rostesc inainte de impartasire o marturisire de credinta: Cred, Doamne, si marturisesc… Asadar, catolicitatea si ortodoxia credintei se conditioneaza si se completeaza reciproc, atunci cand e vorba de Biserica, aceasta fiind soborniceasca – catolica - si ortodoxa in credinta, in acelasi timp. Adica Biserica marturiseste aceeasi credinta ortodoxa – pretutindeni, totdeauna si de catre toti (cf. Sf. Vincentiu de Lerins, Commonitorium, cap. 2) – oriunde s-ar aduna ea, fiind astfel conforma-cu-intregul, deci catolica sau soborniceasca. Asa se face ca, in limba italiana, in Crezul ortodox, se spune cu privire la Biserica: E nella Chiesa una, santa, cattolica ed apostolica, dupa cum, in originalul grecesc al Crezului ortodox se spune: Eis mìan, agìan, catholikìn kai apostolikìn Ekklessìan.

Asa cum anticipam, si apostolicitatea Bisericii este legata de ortodoxia credintei. Este vorba de faptul ca dreapta-credinta propovaduita si predata noua de apostoli este cea care sta la temelia Bisericii si care, prin pastrarea, trairea, invatarea si transmiterea ei, nestirbita si neadaugita, asigura continuitatea apostolica, generatie dupa generatie, pana la noi.

Ortodoxiei – dreptei-credinte – ii corespunde in mod simultan ortopraxia – dreapta-faptuire. Si acestea doua se incununeaza prin dreapta-slavire a lui Dumnezeu. Adica suntem chemati sa traim dupa cum si credem si marturisim, si sa ne rugam dupa cum si credem si marturisim. De aceea a fost atat de important pentru sfintii nostri inaintasi ca ortodoxia credintei sa fie fara cusur, constienti fiind ca orice abatere de la aceasta ar stirbi, pe de o parte, Revelatia sau descoperirea data noua de Insusi Dumnezeu, iar pe de alta parte, ar determina o deformare, o scalciere si, in timp, o alunecare si o indepartare sau chiar o ratacire (erezie) de la Adevarul revelat, atat pe planul trairii, cat si pe cel al manifestarii credintei, in rugaciune si cantare, precum si in reprezentarea iconografica.

Ortodoxia, prin urmare, nu este o ”ideologie” careia noi incercam sa-i fim fideli, impotriva altor ”ideologii”, ci este insasi Viata, in firescul ei, asa cum ea ni s-a daruit de Dumnezeu, prin creatie, si pe care ne-a descoperit-o si ne-o impartaseste, prin Cuvantul Sau si prin Sfintele Taine, Insusi Hristos Domnul, prin Biserica, dupa Predania Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Parinti.

Ortodoxia este firescul Omului, asa cum il cunoastem prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu si Care S-a intrupat pentru noi. Acest lucru este foarte important, mai ales in contextul in care, nu doar mentalitatea lumii acesteia, ci si mentalitatea crestinilor de azi a devenit aceea de a reduce totul la masura bunului plac si a propriilor simtiri, chiar si in ce priveste credinta si raportarea la principiile ei. Oare cati sunt aceia care merg la biserica, se spovedesc si se impartasesc sau se cununa doar cand si daca simt nevoia?!. Iar in lumea moderna, s-a ajuns ca unii parinti sa spuna ca lasa botezul pe seama alegerii copilului, cand va fi mare, cand simte el… Ne intrebam ce s-ar intampla daca s-ar da copiilor sa manance doar atunci cand ei vor si ceea ce ei vor?!. Sau ce ar insemna sa se trimita copiii la scoala, sa invete sa citeasca si sa scrie, doar cand si daca vor sau aleg ei?!. Ar fi bine sa ne punem intrebarea care si cat de grave pot sa fie consecintele alegerilor dupa bunul plac al copiilor sau ale propriilor alegeri, daca simtirea lor sau a noastra se inseala, cum se intampla adeseori?!. Prin urmare, daca am primit si am imbratisat invatatura Bisericii ca masura si ca Revelatie a firescului, atunci noi suntem cei chemati sa ne armonizam cu ea si sa ne-o insusim si nicidecum sa cautam sa o reducem si sa o micsoram la masura sau la gustul propriu, sau la bunul nostru plac… Pentru ca masura omului trage mereu spre cele de jos si duce la nefericire, iar masura Dumnezeu-Omului trage spre cele de sus (cf. In. 8, 23) si duce la implinire si la fericirea vesnica. De aceea, acest principiu se aplica atat cu privire la propria viata duhovniceasca, cat si cu privire la principiile duhovnicilor; se aplica si in alegerile de viata ale familiei, dar si cu privire la criteriile dupa care impodobim biserica, dupa care alegem icoanele sau vesmintele sau cu privire la slujirea si la cantarea in biserica… Adica se aplica in toate cele ale vietii noastre.

Primul principiu al firescului este sa iubim pe Dumnezeu si, pe aproapele nostru, asa cum si Domnul ne-a iubit pe noi (cf. Deut. 6, 6; Mt. 22, 37-39; In. 13, 34).

A iubi pe Dumnezeu inseamna a pazi poruncile Lui: Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela Ma iubeste (cf. In. 14, 15; 21, 15, 10). Iar a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, inseamna tot a pazi poruncile, cum ne invata si Sfantul Pavel (Rm. 13, 9) cand zice: ”sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti…”si orice alta porunca ar mai fi, se cuprind in acest cuvant: ”Sa iubesti pe aproapele tau, ca pe tine insuti”. Iubirea aproapelui, asa cum ne-a aratat Domnul Hristos, merge pana acolo incat firesc este sa iubim chiar si pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa facem bine celor ce ne urasc si sa ne rugam pentru cei ce ne asupresc (cf. Mt. 5, 44). Tot asa, si judecarea celuilalt, si vorbirea de rau, si pomenirea raului, si clevetirea (vorbirea de o terta persoana) si invidia si minciuna si toate rautatile in cuvant, in fapta sau chiar in gand, sunt neiubire fata de aproapele, caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti (Gal. 5, 14). Si tot ce e contrar poruncii lui Dumnezeu, vatama si iubirea fata de El.

A trai dupa Dumnezeu si dupa dreapta credinta, inseamna a implini si o dreapta-nevointa (sau asceza) care nu se reduce la gesturi si la o coregrafie exterioara pe care orice persoana cu putin spirit de observatie si-o poate insusi, nici la implinirea unor obiceiuri din strabuni ale caror origini nu le mai cunoastem si din care nu mai stim sa discernem ce e crestin si ce nu; ce s-a prefacut, prin harul innoitor al Botezului si ce a ramas intepenit in tiparele pagane de altadata… A vietui dupa dreapta-credinta nu inseamna nici sa reducem totul la a implini o asa numita lege stramoseasca, ne mai facand diferenta intre cele de dinainte si cele de dupa increstinarea noastra… A se calauzi dupa dreapta credinta si a avea o dreapta nevointa, inseamna a consimti si a subscrie la innoirea vietii (cf. Rm. 6, 4) cea dupa Harul si Adevarul aduse de Iisus Hristos (cf. In. 1, 17) ceea ce face, din cel ce o imbratiseaza, o faptura noua (cf. 2 Cor. 5, 17; Gal. 6, 15), un om nou (cf. Ef. 4, 24), care se innoieste dupa chipul Celui ce l-a zidit (cf. Col. 2, 10) si care, crezand intru numele Lui, primeste puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu (cf. In. 1, 12). Aceasta constituie de fapt dreapta-pocainta, adica intoarcerea spre Dumnezeu si invatatura Sa si nu intoarcerea spre sine si spre propriile ”diagnostice”, date dupa putintica lectura ascetica si dupa si mai putintica experienta de viata duhovniceasca. Este vorba de osteneala cea de toata vremea si de toata viata de a raspunde cu iubire iubirii lui Dumnezeu si care, cautand la cele poruncite de Domnul si constatand cat de departe se afla de a le implini, este insotita de constiinta ca: pacatul meu inaintea mea este pururea (cf. Ps. 50, 4), insa fara sa-si piarda vreodata nadejdea in milostivirea Celui Bland si Smerit cu inima (cf. Mt. 11, 29).

Din dreapta-nevointa si din dreapta-pocainta, luminate de Harul Duhului Sfant, izvoraste dreapta-graire sau dreapta-cuvantare de Dumnezeu, adica teologhisirea sau dumnezeiasca-graire. Caci din prisosul inimii graieste gura (Mt. 34, 4) si doar inima curatita prin indelunga nevointa si pocainta va vedea pe Dumnezeu (cf. Mt. 5, 8). Si, tot asa, doar cei ce au vazut cu ochii lor si au auzit cu urechile lor (cf. 1 In. 1, 3) sunt adevaratii de-Dumnezeu-graitori adica teologi, ca unii caregraiesc de la Dumnezeu si nu despre Dumnezeu, care cunosc pe Dumnezeu din rugaciunea curata si nu doar din studiile si lecturile de biblioteca (fie ea cat de prestigioasa)… Asa cum zice si adagiul patristic (atribuit lui Evagrie Ponticul, +399): Daca te rogi cu adevarat esti teolog. Asa se face ca Biserica a retinut ca teologi sau cuvantatori-de-Dumnezeu doar pe trei dintre sfintii ei: Ioan Teologul, apostolul cel iubit al Domnului, Grigorie Teologul, zis si de Nazianz, arhiepiscopul Constantinopolului, si Simeon Noul Teolog, cuvios de la sfarsitul primului mileniu crestin (+1022). Aceasta nu micsoreaza insa cu nimic statura de graitori-de-Dumnezeu a celorlalti sfinti ca: Ioan Gura-de-aur, Vasile cel Mare, Chiril al Alexandriei, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama sau a atator altor Sfinti Parinti, ci ne arata doar scumpetea cu care constiinta Bisericii a folosit acest cuvant, lucru care arata marea consideratie pe care a avut-o pentru marele dar al teologhisirii.

Dreapta-Credinta inseamna, asa cum spuneam, si dreapta-slavire a lui Dumnezeu, in Treime inchinat si laudat. De aceea, dumnezeiasca slujire ocupa un loc central in viata Bisericii. Ea actualizeaza si, in acelasi timp, ne face partasi la lauda si inchinarea care se aduc Dumnezeului Celui viu in toata vremea si in tot ceasul, in cer si pe pamant, dandu-ne posibilitatea de a pre-gusta din bunatatile si frumusetile Imparatiei Cerurilor, aici pe pamant. Astfel, Sfanta si/sau Dumnezeiasca Liturghie reprezinta Cerul pe pamant, dandu-ne prilejul – cel putinduminica de duminica si in sarbatori - de a auzi Cuvantul lui Dumnezeu, a vedea chipul Domnului, al Maicii Domnului, al sfintilor si al ingerilor din icoane, si de a gusta din ospatul pe care Tatal nostru cel iubitor il pune inainte – Trupul si Sangele Fiului Sau iubit – pentru noi toti, fiii Sai risipitori care ne revenim in sine si avem dorinta de-a ne intoarce acasa, recunoscandu-ne vina, neavand pretentia de ne mai numi fii, ci robi (cf. Lc. 15, 19). Dumnezeiasca Liturghie constituie, astfel, temelia Bisericii, ca adunare (gr. ekklesia – biserica) a celor care s-au unit cu Hristos - Capul ei, prin Botez, devenind astfel madulare vii ale Trupului Lui (cf. 1. Cor. 12, 27; Ef. 5, 30), prin care curge fara intrerupere, Sangele Lui. Ea ne face partasi, deodata, la intreg Harul si Adevarul cel dumnezeiesc, cuprinzand in ea, in mod concentrat si esential, tot ceea ce Dumnezeu a poruncit apostolilor sa ne invete si sa ne transmita.

Din Dumnezeiasca Liturghie isi trag seva harului si spre ea ne trimit toate Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul si Mirungerea, Preotia si Cununia, Spovedania si Ungerea unt-de-lemnului, precum si Monahismul si toata lucrarea sfintitoare a preotiei (care se primeste, nu la intamplare, in Liturghie). Asa se face ca, odinioara, toate Sfintele Taine erau cuprinse in sau centrate pe ea. De aceea, Biserica Ortodoxa nu a ”limitat” niciodata numarul Sfintelor Taine la Sapte, asa cum a facut-o Biserica Apusului, prin conciliul de la Trident (Trento, 1545-1563), considerand ca toata lucrarea sfintitoare si care impartaseste harul lui Dumnezeu se inscrie in Taina lucrarii mantuitoare a Bisericii.

De aceea, pentru noi crestinii, nu e suficient a fi botezat si a avea certificat de botez ortodox… Viata in Hristos, pentru drept-credincios, este viata cea de fiecare zi, si nu doar de duminica dimineata sau, mai rau, de Pasti si de Craciun. A trai dupa dreapta-credinta, nu inseamna doar a avea un discurs ortodox corect din punct de vedere ”tehnic”iar, pe de alta parte, a dusmani si a nu vorbi cu rudeniile sau cu vecinii vreme de ani intregi, sau a ponegri si admonesta pe toti cei care cred diferit de propria opinie, ci inseamna a pune in fapte si in vorbe tot ceea ce este bineplacut lui Dumnezeu. A fi ortodox nu inseamna a avea ca prioritate criticarea a tot ce nu functioneaza in Biserica si in societate, si a considera ca vom ajuta si vom schimba ceva, daca punem diagnostice pline de luciditate ”ultra-ortodoxa” la tot ce ni se pare ca nu corespunde viziunii noastre… Ci inseamna a trai Viata in Hristos – Cel Care a venit in lumea aceasta din iubire, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (cf. In. 3, 16) – cautand sa urmam Lui, in dragoste, in compatimirea fata de lume, in milostivire, in iertare si in jertfelnicie. Caci nici Fiul lui Dumnezeu – ce S-a facut Fiul Omului – n-a venit sa judece lumea, ci ca sa mantuiasca lumea (cf. In. 3, 17; 8, 15; 12, 47). Prin urmare, toti cei ce se numesc cu numele lui – adica crestini – cauta sa se asemene Lui si nu sunt chemati sa se faca judecatorii si moralizatorii lumii in care traim.

Dreptei-slaviri ii mai corespunde si dreapta-cantare, asa cum ne-au lasat-o sfintii imnografi si melozi ai Bisericii, in care muzica slujeste cuvantul adevarului, supunandu-i-se smerit si facandu-se purtatoarea intelesurilor acestuia. Cantarea cea conforma cu dreapta-credinta nu numai ca nu sileste firea spre ragnire (cf. can. 75, Sin. 6 Ecum.) ci trebuie sa fieinterpretata in duh de rugaciune si nu dupa placul emotiilor si a sentimentelor proprii ale cantaretilor sau ale poporului si, cu atat mai putin, cand se face dupa melodii si cuvinte zaharisite si de-lacrimi-storcatoare, asa cum se mai aude uneori pe la stranele noastre…

Iar pe plan vizual, dreptei-credinte ii corespunde dreapta-reprezentare sau dreapta-scriere (icono-grafie) a chipului Domnului Hristos, al Maicii Domnului si al sfintilor, pe pereti, pe lemn sau pe panza, trimitand la slava si la maretia celui reprezentat si nu oprind privirea la detalii ale formelor si ale frumusetii pieritoare, dincolo de care ochiul necuratit de barnele propriilor limitari omenesti nu mai poate stra-vedea pe cel reprezentat. De aceea, datori suntem, si cler si popor ortodox, sa ne insusim trasaturile si duhul acestor expresii ale credintei noastre, cu aceeasi abnegatie si ne-impotrivire cu care ne-am insusit literele alfabetului sau cifrele, fara a gandi nici o clipa sa o scriem pe vreuna dintre ele altfel decat ni s-au predat, pe motiv ca asa ne-ar fi mai pe plac… Si aceasta, cu atat mai mult cu cat, lumea in care ne este dat sa petrecem, inainte de a fi ortodoxa sau nu, este o lume care s-a patruns de duhul veacului acestuia – saeculum (de unde vine secularizare), ne mai avand repere care sa o orienteze catre veacul ce va sa fie, dar, constient sau nu, asteptand manifestarea – in noi si de catre noi a - fiilor lui Dumnezeu (cf. Rm. 8, 19).

Dreapta-traire mai inseamna si sa dorim mantuirea celor din jurul nostru, sa ne ingrijim – ingrijoram - si sa ne rugam pentru ea, ca pentru propria noastra mantuire, ca aceasta este voia lui Dumnezeu: ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (1 Tim. 2, 4). Aceasta este si constiinta si rugaciunea Bisericii, precum ne rugam la ectenia mare – pentru mantuirea tuturor, la fiecare slujba la care aceasta se rosteste. De aceea, si raspunsul poporului: Doamne miluieste, are caracter mantuitor nu doar pentru cel care-l canta sau il rosteste, ci pentru toata lumea, asa cum se aminteste si la Dumnezeiasca Liturghie: Inca aducem Tie aceasta slujire cuvantatoare pentru toata lumea. Iata in ce fel, in conditiile in care toti ne plangem de lipsa de timp pentru rugaciune, scurta dar cuprinzatoarea chemare Doamne miluieste, poate deveni rugaciunea noastra cea de toata vremea si pentru mantuirea tuturor.

Iata, frati crestini, dupa cum reiese din gandurile asternute mai sus, cat de bogata si de cuprinzatoare este dreapta-credinta pe care noi o avem si o marturisim, cata bogatie cuprinde ea si cat de importanta este ea pentru toate aspectele vietii Bisericii si ale vietii noastre, de obste si personale, de crestini. De aceea, bun si vrednic lucru este sa cunoastem mai adanc si sa ne insusim aceasta bogatie, ingrijindu-ne, pentru sine si pentru cei care depind de noi - credinciosi ai Bisericii sau propriii copii -, ca fiecare sa crestem intru cunoasterea si trairea in dreapta-credinta. Ca, atunci cand vom sta inaintea Celui care s-a facut pentru noi Calea cea neratacita, Adevarul cel intrupatsi Viata cea adevarata (cf. In. 14, 6) si Il vom vedea asa cum este (1. In. 3, 2), sa putem da bun raspuns, stiind cavom da seama daca cumva am fost nepasatori fata de o asemenea mantuire (Evr. 2, 3) si fata de o atat de mare bogatie duhovniceasca.

In aceasta Duminica a Ortodoxiei, se cuvine, asadar, sa dam slava lui Dumnezeu si sa-I aducem multumita pentru marele Dar de a ni se fi aratat noua, pentru a ne face partasi si pe noi la Viata Lui, la Adevarul Lui, la Sfintenia Lui si la Iubirea Lui, rugandu-L sa ne calauzeasca si sa se faca si noua, in valtoarea lumii acesteia, Cale sigura, care sa ne duca, nerataciti, pana in Imparatia Sa cea fara de sfarsit!

Doamne mantuieste-ne, pre noi si lumea Ta!

Urandu-va savarsirea vremii Postului cu spor – pro-pasire – in viata, in credinta si in intelegerea duhovniceasca, al vostru parinte si pastor,

† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Romane a Italiei

La Intaia Duminica din Postul Mare, a Ortodoxiei, Roma, 4 martie 2012.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1661

Voteaza:

Ganduri la Duminica Ortodoxiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE