Convorbire mesianica la fantana lui Iacov

Convorbire mesianica la fantana lui Iacov Mareste imaginea.

În Duminica a cincea după Paşti, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseşte convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42).

Deşi, în aparenţă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântuitorului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui Iacov, de lângă Sihar.

În timp ce Sfinţii Apostoli se îngrijeau de cele ale Martei, Mântuitorul S-a aşezat pe marginea fântânii să Se odihnească. Era normal ca la amiază să vină cineva să scoată apă şi care avea să fie samarineanca. Păstorul cel Bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la calea adevărului.

În împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori aşteaptă, iar alteori iese El Însuşi întru întâmpinarea aceluia care are nevoie de milă şi har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divinitatea. Iisus a ales, drept loc de convorbire cu samarineanca, un loc potrivit tradiţiei religioase şi naţionale a samarinenilor. Aceştia intenţionau să se alăture religios Patriarhului Iacov, or Siharul este situat în apropierea ţinuturilor lui Iacov, care a săpat celebra fântână ce îi poartă numele.

Mântuitorul, ştiind că va veni Samarineanca, i-a ieşit întru întâmpinare. Problema oboselii a fost doar un pretext, de fapt Iisus înseta după convertirea poporului samarinean. Folosindu-se de apă, pentru potolirea setei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele materiale pot călăuzi su-fletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseşte prilejuri simple pentru a interveni în viaţa omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contribuie la realizarea unor relaţii însemnate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-şi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaţă nemuritoare.

Această cerere implică, desigur, smerenie, „dă-mi să beau”, cel care o face dă însă dovadă de umilinţă, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, ca atunci când cerşetorii, la colţ de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dragoste ceva în această mână, ca răsplată a gestului de umilinţă.

Dragostea şi smerenia se caută şi se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria aceluia care oferă, decât a aceluia care primeşte.

Cel care oferă se bucură că are de unde să dea şi la alţii, pe când cel care primeşte o face cu tristeţea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuinţă, apa, principiul esenţial de existenţă a vieţii. Dumnezeu aşteaptă de la om ceva esenţial din viaţa sa personală, un singur gest umanitar, ca apoi să-l răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă - cea mai milostivă.

Înduratul Dumnezeu însetează mereu aşteptând semnul dragostei omului concretizat prin credinţă şi fapte bune, întrucât „credinţa fără fapte moartă este”, zice Sfântul Iacov (Iac 2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să-l călăuzească pe calea mântuirii, întocmai ca părintele din Evanghelie, aşteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu aşteaptă îndelung semnul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale divine: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap 3, 20). La dragostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără margini.

Simţind atmosfera potrivită misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu şi El ţi-ar da apa vie”, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). în trăirea duhovnicească mijloacele simple sunt de un real folos, întru potolirea dorinţei de desăvârşire. în general omul are sete de slavă deşartă, de îmbogăţire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tendinţelor de tot felul, însetează din nou. însă cel ce se învredniceşte de bogăţia purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează de a mai fi chinuit de griji trecătoare. Astfel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă nemuritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu v-o voi da se va transforma în izvor de apă nemuritoare”.

Convinsă de adevărul acestor cuvinte mesianice, samarineanca cere apă miraculoasă: „dă-mi să beau”, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se atmosfera de încredere reciprocă, se pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău”... „N-am bărbat”, „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat”. Povestea bărbaţilor femeii are relaţie indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivităţii babilonice a Evreilor, între anii 640-538 î.H., regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Rg 17, 24-41). Emigranţii au fost convertiţi la mozaism doar parţial, continuând să adore zeităţile proprii. După încetarea captivităţii, evreii reveniţi în Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor hibrid, în permanentă duşmănie cu Iudeii şi confuzie religioasă. Mântuitorul, cunoscând aceasta, a încercat să liniştească rătăcirile lor sufleteşti. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vreme cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu şi om, viaţa duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta, Dumnezeu aminteşte mereu: „Cheamă pe bărbatul tău”.

Pocăieşte-te, omule, de păcatele care te chinuie; îndreaptă ceea ce trebuie îndreptat în viaţă, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune şi păcat păgubitor de suflet. Părăseşte bărbaţii tăi nelegitimi şi vino la Mine, Cel legitim. Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca mărturiseşte convingător: „Doamne, văd că eşti proroc”.

Mărturisire făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest proroc este iudeu, cu probleme pentru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarinenii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Va veni vremea, a si venit, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh si-n adevăr”. Mântuitorul a precizat că toate diferenţele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înţeles de la Iisus că Ierusalimul şi Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca îşi dă seama că nu se găseşte nici în Ierusalim şi nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacov, în prezenţa lui Iisus „Prorocul”, descoperit şi mărturisit convingător de ea.

Astfel, convorbirea mesianică de la fântâna lui Iacov constituie un adevărat mesaj divin adresat creştinilor din toate timpurile şi toate locurile.

Acest mesaj mărturiseşte că „Dumnezeu este Duh, si cine I se închină trebuie să se închine în duh si-n adevăr”. Adorarea lui Dumnezeu nu este un simplu formalism, ci un efort susţinut de unire a voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletul omului, ca nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu şi om.

Samarineanca arată că ştie de venirea lui Mesia Care va dezvălui tot adevărul, mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-ţi vorbeşte”, Hristos Dumnezeu vorbeşte El însuşi lumii - Creatorul Se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul şi se duce grăbită spre compatrioţii săi pentru a le descoperi şi lor providenţiala sa descoperire: „Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva acesta este Hristosul?”. Cu sufletul călăuzit de Duhul Sfânt, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice. Misiune cu roade însutite. Samarinenii ies din oraş şi se îndreaptă spre fântână, către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri personale — „iată ce mi s-a întâmplat”. A împărtăşi cu altcineva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Un asemenea curaj a dovedit cu prisosinţă această făptură fragilă, prin curajul mărturisirii sale devenind Sfânta Fotini.

Sfinţii Apostoli, întorşi cu alimente, îl invită pe Mântuitorul la masă: „Învățătorule, mănâncă!”, la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl Ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Adrian Hritcu

26 Mai 2016

Vizualizari: 460

Voteaza:

Convorbire mesianica la fantana lui Iacov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE