Vamesul si fariseul - Parintele Alexander Schmemann

Vamesul si fariseul - Parintele Alexander Schmemann

In ajunul Duminicii Vamesului si a Fariseului, la Vecernie, cartea liturgica folosita de-a lungul Postului Pastelui - Triodul - isi face prima sa aparitie, iar texte din el sunt adaugate la imnurile si rugaciunile de rand ale slujbelor saptamanale de inviere. Acestea dezvolta urmatorul aspect major al pocaintei: smerenia. Pericopa evanghelica (Luca XVIII, 10-14) ne infatiseaza un om satisfacut intotdeauna de sine, care considera ca se supune tuturor cerintelor religiei. El este sigur pe sine si mandru de el. In realitate, totusi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce, astfel, la observatii externe si isi masoara cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o da la templu. Insa vamesul se smereste pe sine si smerenia sa il indreptateste pe el in fata lui Dumnezeu.

Daca exista o calitate morala aproape descon siderata si chiar negata astazi, aceea este smerenia. Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Aceasta se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul "acorda credit" pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia individuala sau comuna, etnica sau nationala- este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.

Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contributie, orice "fapta buna", tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat? 

Dar ce este atunci smerenia? Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar, o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acelei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune "slava" si "smerenia" - ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune.

Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sau ar trebui sa ne determine sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa "traduci in fapt" omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar perfect, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit ; datorita perfectiunii sale nu necesita in nici un fel "publicitate", slava exterioara sau "adulare".

Dumnezeu este smerit pentru ca este perfect; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. "Astazi" a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, "Fiul Omului se prea slaveste si Dumnezeu se preaslaveste in El? Smerenia se invata contemplandu-L pe Hristos, Care a spus: "invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima". In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariserica.

Perioada de post incepe, astfel, printr-o cautare, o rugaciune de smerenie, care este inceputul adevaratei pocainte. Pentru ca pocainta, mai presus de orice, este o reintoarcere la adevarata randuiala a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrarilor divine. Ea este deci inradacinata in smerenie si smerenia - dumnezeiasca si minunata smerenie - este rodul si sfarsitul pocaintei. "Sa fugim ... de vorba cea inalta a fariseului", spune Condacul acestei zile, "si sa invatam inaltimea graiurilor celor smerite ale vamesului ..." Suntem la usile pocaintei si la cel mai solemn moment al privegherii de Duminica: dupa ce invierea si aratarea lui Hristos au fost vestite "invierea lui Hristos vazand ..." - cantam pentru prima data troparele ce ne vor insoti in intregul Post:

"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata; ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un indurat curateste-l cu mila milostivirii tale.

In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.

La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind, spre mila milostivirii tale, ca David strig tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta".

12 Februarie 2013

Vizualizari: 5969

Voteaza:

Vamesul si fariseul - Parintele Alexander Schmemann 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.