Predica la sarbatoarea Nasterii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Inceputul mântuirii
La începutul acestei luni de septembrie, cu care se deschide şi noul an bisericesc, sărbătorim praznicul Naşterii Maicii Domnului. Este una dintre cele mai importante sărbători ale anului, iar aşezarea ei chiar la începutul unui nou ciclu liturgic nu s-a făcut fără o intenţie specială, fără voia lui Dumnezeu. Acest nou ciclu liturgic ne reactualizează toată taina mântuirii, pentru a ne face părtaşi la ea. De aceea slujbele praznicului Naşterii Maicii Domnului, sărbătorită aseară, la Vecernie şi Priveghere, şi astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, subliniază dimensiunea de bucurie ce caracterizează această prăznuire.
Până la naşterea Maicii Domnului, lumea întreagă era prizoniera păcatului şi cuprinsă de o tristeţe profundă. Prin păcatul protopărinţilor, prin toate păcatele omenirii care i-au urmat, oamenii se despărţiseră de Dumnezeu, se rupseseră de singurul Izvor al vieţii. Omului îi era cu neputinţă să refacă legătura cu Dumnezeu numai prin propriile sale puteri. Trebuia ca Dumnezeu să intervină din nou în istoria omenirii pentru a recrea această legătură şi a făcut-o prin întruparea, prin moartea, coborârea la iad şi învierea Fiului Său, a Logosului, a Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi. Moartea Fiului lui Dumnezeu avea să provoace, în mod virtual, moartea acestei ordini vechi a lucrurilor caracterizată de păcat şi de consecinţele sale tragice, pentru a ajunge la înviere, la redarea vieţii divine omenirii despărţite până atunci de Dumnezeu. Nici măcar drepţii Vechiului Testament nu se puteau bucura, după moartea lor, de vederea lui Dumnezeu. Desigur că ei nu erau supuşi la chinuri, dar nu se bucurau de vederea lui Dumnezeu, de „a fi cu Hristos", lucru care a devenit cu putinţă pentru sfinţi, pentru toţi cei care adorm în unirea cu Hristos sub semnul noii iconomii instaurată de El şi prin El, al cărei început este reprezentat de naşterea Maicii Domnului. Fiindcă mântuirea noastră a devenit posibilă datorită Maicii Domnului, datorită consimţământului ei din ziua Buneivestiri, referitor la întruparea lui Hristos.
De aceea, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului este cântată de slujbele Bisericii ca fiind adevăratul început al mântuirii, zorile sau primăvara harului; de aceea, ea trebuie să ne umple inimile de bucurie. Da, naşterea Maicii lui Dumnezeu a jucat un rol fundamental în istoria mântuirii noastre. In acelaşi timp, ea are şi un rol important în viaţa noastră duhovnicească, deoarece prin intermediul Maicii Domnului putem pătrunde noi înşine, pe deplin, în taina mântuirii. Prin mijlocirea ei permanentă, prin sprijinul ei matern ce se realizează tocmai prin intermediul acestei permanente mijlociri pentru noi pe lângă Fiul ei, putem intra şi înainta în viaţa duhovnicească. Nu putem spori duhovniceşte dacă nu recurgem la mijlocirea Maicii Domnului, dacă nu o considerăm cu adevărat ca fiind Maica noastră după har. Ea este cea care poate să obţină pentru noi de la Dumnezeu, prin mijlocirea ei de Maică, harul care ne configurează după Hristos, care ne transformă cu adevărat prin intermediul botezului (har care trebuie să rodească de-a lungul întregii noastre vieţi creştine prin participarea libertăţii noastre susţinută de alte haruri), în fii ai lui Dumnezeu în care Tatăl să îşi poată recunoaşte chipul, icoană vie a Fiului Său zugrăvită în inimile noastre în trăsături de lumină de Duhul Sfânt, de Duhul Care ne trimite în fiecare clipă a vieţii noastre duhovniceşti harul lui Hristos Cel înviat, dacă ne deschidem cu adevărat inimile pentru a-l primi. De aceea, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului reprezintă pentru noi izvorul bucuriei celei mai profunde.
In această zi am sărbătorit şi intrarea lui A.M. în Biserica Ortodoxă. Ritualul primirii la Ortodoxie arată preocuparea fundamentală a Bisericii Ortodoxe de a rămâne întru totul întocmai cu Biserica Apostolilor, cu Biserica din primele veacuri creştine. Nu a existat nici o ruptură, nici o evoluţie specifică, între noi şi credinţa Sfinţilor Apostoli, nici între noi şi modul în care creştinii din primele veacuri, care erau încă toţi uniţi, trăiau în Biserică şi îşi mărturiseau credinţa.
In formula de primire la Ortodoxie pe care am auzit-o mai înainte, preotul o întreba pe A.M. dacă acceptă canoanele (regulile) apostolice, precum şi hotărârile stabilite de Sinoadele Ecumenice şi de tradiţiile şi sinoadele locale, fie că e vorba despre participarea la Sfânta Liturghie în fiecare duminică, de rânduielile postului sau de alte lucruri. Să nu ne gândim că aceste reguli care prescriu modul de viaţă în Biserică sunt doar nişte reglementări artificiale, care ar fi impuse din exterior. Ele reprezintă rodul experienţei duhovniceşti a nenumăraţi sfinţi. Ele au fost filtrate de toţi aceşti sfinţi, Biserica reţinându-le doar pe acelea dintre ele care aveau o valoare universală, pentru toate timpurile, ţinând seama de o iconomie care le permite păstorilor să fie mereu atenţi la fiecare persoană şi la nevoile ei specifice. Aceste reguli sunt adevărate porţi de intrare în viaţa divină, în viaţa din Biserică, prin intermediul cărora dobândim harul lui Dumnezeu.
Dobândim acest har prin Sfintele Taine, prin citirea Sfintei Scripturi, precum şi prin practicarea fidelă a vieţii creştine, prin respectarea tuturor acestor reguli ale Bisericii care, încă o dată spun, nu sunt nişte prescripţii arbitrare, teoretice, ci reprezintă rodul experienţei sfinţilor. Uneori putem să nu le înţelegem şi chiar să-i vorbim părintelui nostru duhovnic sau unui ierarh, dacă avem ocazia, despre cât de greu ne e să le înţelegem, însă dacă răspunsul primit este: „Aceasta este rânduiala Bisericii şi trebuie să o respectaţi", atunci trebuie să renunţăm la toate obiecţiile noastre şi să facem ascultare cu credinţă. Dacă suntem insistenţi, aceştia ne pot lăsa să facem ce dorim, respectându-ne libertatea, dar atunci nu vom mai fi sub ascultare, iar inimile noastre nu vor mai fi deschise pentru a primi acest izvor al harului care este tradiţia Bisericii. De aceea, în cadrul ritualului de primire la Ortodoxie, preotul slujitor insistă asupra acestei fidelităţi faţă de tradiţiile Bisericii, deoarece ele ne introduc în duhul Bisericii, în duhul Evangheliei, în duhul lui Hristos.
Şi avem obligaţia nu numai de a le respecta, ci şi de a le iubi. Nu este vorba aici în nici un caz despre integrism, sau tradiţionalism, sau despre vreun conservatorism îngust, ci pur şi simplu de fidelitatea faţă de Maica noastră -Biserica, a cărei icoană este Maica Domnului pe care o prăznuim astăzi. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost cea dintâi Biserică, care a acceptat întru totul harul lui Hristos. După modelul ei, şi viaţa noastră trebuie să fie făcută din această consimţire, din această acceptare a harului lui Dumnezeu care fireşte, uneori este contrar gusturilor, ideilor şi preferinţelor noastre, chiar şi acelora care ni se par foarte duhovniceşti şi foarte întemeiate. Trebuie să fim încredinţaţi de faptul că judecăţile şi căile lui Dumnezeu nu sunt identice cu ale noastre.
In deplină comuniune cu Maica Domnului, trebuie să facem din întreaga noastră viaţă o permanentă încuviinţare, o permanentă consimţire la voia lui Dumnezeu şi la acest dar al harului care ne este transmis în atâtea moduri în Biserică, după cum vă spun adesea, prin primirea Sfintelor Taine, prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin respectarea tuturor regulilor şi rânduielilor Bisericii care nu sunt doar simple reglementări, ci reprezintă calea vieţii, „cele ce îi plac lui Dumnezeu" (Baruh 4, 4).
Să o rugăm pe Maica Domnului să ne ajute să dobândim harul de a înţelege din ce în ce mai bine toate aceste lucruri, de a le accepta mereu, prin consimţire, din tot sufletul şi cu toată bucuria inimii noastre. Treimii Sfinte I se cuvine toată slava, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Arhim. Placide Deseille
* Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare" din Vercors, sâmbătă, 8 septembrie 2007.
Cununa binecuvantata a anului crestin. Predici la duminicile și sărbătorile anului liturgic, Editura Doxologia
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.