Credinta care face minuni

Credinta care face minuni Mareste imaginea.

1. „Şi ieşind de acolo..." (v. 21). După Mt 15,1, Iisus era la Ierusalim atunci când „cărturarii şi fariseii" s-au legat de El cu acuza că ucenicii Săi „calcă datina bătrânilor". Domnul constată atunci că se împlineşte cu aceşti adversari ai Săi, încă o dată, cuvântul rostit de Isaia (29,13): „Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine..." (Mt 15,8). In această situaţie, Iisus alege să plece de acolo (din Ierusalim, adică, şi din sânul poporului Său) şi să meargă în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică între păgânii care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cărora nu le fusese făgăduită mântuirea mesianică.

Tot aşa sunt părăsiţi de Domnul, cu tristeţe, şi toţi cei care, în toate vremurile şi în toate locurile, pretind că sunt credincioşi, dar care, de fapt, se mulţumesc a-L cinsti pe Dumnezeu numai „cu buzele", făcându-se vinovaţi de aceeaşi purtare ticăloasă faţă de Hristos şi de ucenicii Săi ca şi fariseii şi cărturarii de odinioară. în astfel de cazuri - şi, vai, sunt atât de dese! -, Domnul Se îndepărtează şi arată, iară şi iară, că îşi poate afla refugiul, ba chiar că poate fi primit mai bine de către cei care nu-L cunosc şi care nu-şi zic credincioşi. O, să ne ferească Bunul Dumnezeu de o comportare ca aceasta, care-L face pe Domnul sa iasă de la noi!
,
2. „In părţile Tirului şi ale Sidonului". Atât textul din Fac 10, 15-18, cât şi tradiţia cananeeano-feniciană, despre care mărturiseşte, de pildă, Filon din Byblos, dar şi unele surse greceşti, folosesc denumirea de kn"a(n) pentru fenicieni (cf. W. F. Albright, care precizează acest lucru în prima pagină, nota 1, a studiului său intitulat The Role of Cannanites in the History of Civilization, în volumul: The Bible and the Ancient Near East, Essays for W. F. Albright, Doubleday, 1961, p. 328-362). Dacă însă „Canaan" şi „canaaniţi" se referă, în primul rând, la ţara şi la locuitorii coastei siro-palestiniene, în special la Fenicia şi la locuitorii ei (cf. Num 13, 29; Ios 5, 1; 11, 3; Jud 1, 27 şi urm.), aceste denumiri sunt folosite adeseori pentru un teritoriu mult mai larg din Siria şi Palestina şi pentru locuitorii preisraeliţi ai Ţării Sfinte. într-adevăr, după Fac 10, 15-19, „din (strămoşul) Cannan s-au născut: Sidon, întâiul născut al său (de unde folosirea denumirii de cananeeni pentru cei din părţile Tirului şi ale Sidonului, n. n.), apoi Het, Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu, Heveu etc", ale căror nume le vor purta unele triburi canaanite din ţara dăruită de Dumnezeu poporului Său şi care vor fi dezrădăcinaţi din locul lor datorită păcatelor lor abominabile, de care Israel este avertizat stăruitor să se ferească. Cercetarea istorică şi arheologică dovedeşte că, într-adevăr, în sec. al XlII-lea î. H., micile state-cetăţi cananeeano-amorite din zona muntoasă a Palestinei au dispărut, aici aşezându-se israeliţii care au venit de peste Iordan, conduşi de Iosua. Rezultatul a fost că teritoriul stăpânit de canaaniţi s-a restrâns numai la Fenicia, cu porturile şi cu zonele ei izolate. Astfel încât referinţa mateiană la „părţile Tirului şi ale Sidonului" este cum nu se poate mai exactă.

3. „O femeie cananeeancă". Pentru iudei nu exista un nume mai dispreţuit decât acela de „cananeean" sau „canaanit". Aceasta, mai ales, datorită decăderii religioase şi păcatelor acestor populaţii, condamnate aspru de proorocii Domnului. Canaaniţii aveau un panteon extins, cu Baal ca zeul cel mai proeminent şi cu zeiţa Astarteea (Aşteroth), care, împreună cu Anath, erau considerate zeiţe ale sexului (desfrânării) şi ale războiului, dar şi cu multe alte pretinse zeităţi. Israeliţii erau expuşi decăderii în idolatria cananeeană cu atât mai mult cu cât temple ale acestor zeităţi existaseră nu numai în Fenicia, ci şi în Galileea şi Samaria, de pildă în Bet-Şan, în Meghiddo, în Lachiş, în Sihem etc. în Haţor existau cel puţin trei astfel de temple păgâne. Cultul acestor zei făcea apel la latura bestială şi materială a firii umane decăzute, cum o dovedesc unele texte ugaritice şi egiptene de origine sau de inspiraţie semitică (cf. W. F. Albright, Archaeology andReligion in Israel, ed. a 3-a, Baltimore, 1953, p. 75-77, 158, 159, 197, nota 39).

In vremea activităţii Mântuitorului, denumirea de „cananeeni" era folosită şi pentru „zeloţi", aceşti următori ai lui Iuda Galileianul, care, la anul 6 d. H., generase o mişcare antiromană, ce se va continua după aceea, într-adevăr, în Mt 10, 4 şi în Mc 3, 18, unul dintre apostoli, Simon, apare cu această denumire („Simon Cananeul"), în timp ce în Lc. 6, 15 şi în Fapte 1,13 este folosită denumirea echivalentă în greacă: „Simon (numit) Zelotul". Probabil că a aparţinut grupării extremiste a zeloţilor înainte de a fi devenit ucenic al Domnului. Şi în acest sens, denumirea de „cananeean" are o încărcătură negativă.

In Evanghelia acestei Duminici, această femeie necăjită nu are la început altă calificare decât aceea de „cananeeancă", o denumire suficientă pentru a declanşa rezerva, ba chiar oprobiul oricărui bun iudeu.

4. Iudei şi păgâni. Trimiţându-i pe ucenici în ceea ce se poate numi o „misiune de probă" (Mt 10, 1 şi urm.), Iisus le porunceşte să nu meargă şi la păgâni. Aceasta nu are nicio urmare în ce priveşte misiunea universală a Bisericii, căci, după înviere, Domnul îi va trimite pe apostolii Săi „la toate neamurile" (Mt 28, 19). Relatând acest episod, Sfântul Matei are probabil în vedere o gravă problemă cu care se confrunta Biserica: anume, opoziţia creştinilor de tendinţă iudaizantă de a-i accepta pe păgâni în Biserică. Intervenţia ucenicilor în favoarea femeii cananeence - care lipseşte în paralela de la Marcu - oferă Bisericii un temei în plus de a nu-i respinge pe păgânii care îmbrăţişează credinţa creştină. Dacă atunci ucenicii, iudei de neam, fac această rugăminte în favoarea unei păgâne, atunci şi creştinii de după ei au temei suficient în a-i accepta pe păgânii care cred în Hristos ca membri ai Bisericii. Ştim cu câtă fermitate combate Apostolul neamurilor tendinţa iudaizantă, care a şi constituit prima mare erezie cu care s-a confruntat Biserica epocii apostolice. Ase vedea şi soluţia dată acestei probleme de sinodul apostolic (Fapte 15, 1-31; cf. Gal 2, 1-10).

5. „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră" (v. 23b). Intervenţia ucenicilor în favoarea femeii, acest „slobozeşte-o" cu care ei îi spun lui Hristos ce să facă, are şi un clar sens limitativ, adică: „Fă-i ceea ce cere, vindec-o pe fiica ei de demon, ca să ne lase în pace!" Nu este aici nici iubire pentru acea femeie cananeeancă, nici compasiune pentru marea ei suferinţă, ci numai dorinţa de a se scăpa de ea şi de strigătele ei. Cam cum ne comportăm şi noi, de multe ori, în faţa stăruinţei cerşetorilor care ne asaltează cu necazurile şi cu cererile lor de ajutor. Dacă Iisus ar fi împlinit dorinţa ucenicilor, harul dat de El femeii aceleia ar fi fost atât de neînsemnat, încât nici nu s-ar fi putut numi „har". Or, Domnul Hristos este izvorul harului, al harului nemăsurat al mântuirii trupeşti şi sufleteşti, pe vecie. De care, se subînţelege din text, se va învrednici femeia aceea şi casa ei, pentru credinţa ei.

6. „Nu sunt trimis..." (v. 24). Inţelegând cât de restrictivă şi cât de nevrednică de Hristos este, de fapt, intervenţia ucenicilor în favoarea femeii, înţelegem aspectul care pare cel mai dificil în interpretarea acestei pericope. Anume: de ce Domnul întârzie să asculte rugăciunea femeii, pe care, totuşi, până la urmă, o asculta. Această întârziere şi cuvintele pe care El le spune - şi care par să respingă hotărât împlinirea rugăminţii care I se adresează - au un singur rost: de a da o lecţie ucenicilor, care, evident, au nevoie de o astfel de lecţie. O lecţie prin care îi face să înţeleagă lipsa lor de iubire şi de compasiune adevărată pentru această fiinţă atât de necăjită. O lecţie menită să-i smulgă din suficienţa lor - care, iată, tinde să devină nu mai puţin periculoasă decât suficienţa cărturarilor şi a fariseilor. O lecţie care, de fapt, vădeşte îngustimea înţelegerii ucenicilor, în acel moment al uceniciei lor, în ce priveşte natura însăşi a Evangheliei. Apostolul neamurilor va formula răspicat în ceea ce constituie, după exegeţi, tema însăşi a celei mai importante dintre Epistolele sale, anume Epistola către Romani, acest adevăr de neclintit privind natura Evangheliei: ea „este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede, iudeului, întâi, şi elinului" (Rom 1, 16), adică şi neiudeului, inclusiv „cananeeanului".

7. „O, femeie, mare este credinţa ta" (v. 28). Femeia se dovedeşte un model de credinţă. Episodul acestei minuni a fost reţinut în paginile Sfintelor Evanghelii exact pentru acest motiv: ca să ne ofere un model, să ne arate ce înseamnă a fi credincios şi ce înseamnă ceea ce Sf. Iacov numeşte „rugăciunea credinţei" (Iac 5, 15).

Mântuitorul laudă „marea" credinţă a acestei femei şi îi împlineşte rugăciunea pe loc („şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela", v. 28b). Dorind să fim bine plăcuţi lui Dumnezeu, este important pentru noi să vedem în ce constă şi cum se manifestă această mare credinţă. Şi să urmăm acest model. Relatarea evanghelică ne arată limpede că pentru femeia cananeeancă credinţa înseamnă faptul că ea nu-L vede decât pe Hristos Domnul, şi numai pe El. Nimic n-o poate distrage de la această concentrare a fiinţei ei asupra Mântuitorului Hristos. Nici privirile indiferente sau dispreţuitoare ale mulţimii, nici privirile jenate ale ucenicilor şi dorinţa lor, exprimată în intervenţia amintită, de a scăpa de ea, nici cuvintele lui Iisus despre ea şi despre cererea ei, cuvinte ce sună ca un refuz hotărât (v. 24), ba chiar ca o gravă jignire („Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor", v. 27) - de altfel obişnuită în gura iudeilor când era vorba de păgâni - n-o fac pe femeie să-şi schimbe cât de cât atenţia şi concentrarea asupra persoanei lui Iisus, nici n-o fac să i se clatine credinţa. Ea nu se gândeşte deloc la sine, nici la „demnitatea" ei jignită, nici la ce-ar putea zice lumea despre ea şi despre comportarea ei. Strigă „Fiul lui David!" - şi te întrebi, cum, desigur, se vor fi întrebat ucenicii, ce are de-a face cu „Fiul lui David" ea, o păgână. Strigătul ei este însă glasul credinţei. Un glas nu numai puternic, ci şi profetic: cei mai buni dintre iudei II vor aclama pe Iisus ca „Fiul lui David", dar numai mai târziu, la intrarea Lui în Ierusalim, la începutul Săptămânii Patimilor.

Femeia este cu totul concentrată asupra lui Iisus Mântuitorul. Ea împlineşte avânt la lettre ceea ce sunt îndemnaţi creştinii să aplice în „lupta" lor pentru mântuire, adică să fie mereu „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei" (Evr 12, 2).

O, ce minunată lecţie pentru noi toţi! Căci sunt atâţia care-şi zic creştini şi care au ochii îndreptaţi spre orice, numai nu asupra lui Iisus. Au ochii îndreptaţi mai degrabă asupra aproapelui, gata să-l judece şi sa-l denigreze. Sunt mereu gata să vadă paiul din ochiul aproapelui. Şi, de fapt, prin tot ceea ce fac, dovedesc că nu au ochi decât pentru ei înşişi, suferind de păcatul luci-feric prin care-şi pun propria persoană şi importanţă în locul lui Dumnezeu.

Să nu fim dintre aceia care-şi zic ostaşi ai Domnului, dar numai Domnul nu este centrul atenţiei şi al privirii lor! Să nu fim dintre aceia care vânează posibilele greşeli ale celorlalţi şi ocazii ca să-şi afirme propria dreptate, propria evlavie, propria înţelepciune şi pricepere! Aceştia îl privesc pe fratele, dar nu ca să-l vadă, ci ca să-l judece. Da, au şi ei ochii „aţintiţi" spre ceva: acest ceva este propria lor persoană, pentru care ridică un piedestal de statuie idolatră, iar trepte ale acestui piedestal sunt fraţii pe care-i acuză, îi batjocoresc şi îi calcă în picioaie. O, cât de mare este rătăcirea şi păcatul acestor oameni! Eul propriu e pus la locul cel mai de cinste; eul propriu ia la ei, hotărât şi fără abatere, locul lui Hristos. Se văd numai pe ei şi cât de importanţi, cât de mai presus decât alţii, cât de neînlocuit sunt ei. Vorbesc despre „lepădarea de sine", care însă, în cazul lor, este întoarsă în opusul ei, devenind şi manifestându-se ca lepădare a smereniei, lepădare de orice virtute, lepădare de fraţi şi de iubirea frăţească, adică, pe scurt, lepădare de Hristos. Da, o spun cu groază, sunt oameni cu aere de credincioşi, dar care arată prin faptele şi comportarea lor că s-au lepădat de Hristos, oameni care „răstignesc loruşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură" (Evr 6, 6). Cum fac de batjocura lumii şi lucrarea ai cărei reprezentanţi se pretind a fi.

Nicolae Steinhardt ne atrage atenţia asupra pericolului celui care se izbăveşte de unele păcate „materiale" de a cădea în păcatele mai mari, cele „spirituale": „Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său... Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin... Acum ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie e de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu..."

Afli însă acest mare adevăr, ca şi însuşi marele monah de la Rohia, atunci când ai ochii aţintiţi numai asupra lui Iisus, după pilda cananeencei!

Preot Prof. Dr. Vasile Mihoc
Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Cumpara cartea "Lumina Evangheliei"

10 Februarie 2016

Vizualizari: 729

Voteaza:

Credinta care face minuni 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

credinta minunile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE