Duiosia Sfintei Cuvioase Parascheva

Duiosia Sfintei Cuvioase Parascheva Mareste imaginea.

Era un ianuarie geros, cu mult mai geros decat ne asteptam noi, bucuresteni sositi in inima Moldovei pe nepusa masa pentru rezolvarea unei situatii urgente de serviciu, neobisnuiti cu asemenea temperaturi; sa recunoastem, in sud ne place sa credem ca suntem un pic mai protejati de extremele iernii, cel putin noi asa am simtit de indata ce am pus piciorul, in fapt de seara, in Iasi.

Nu ningea, dar apasarea norilor pe nemiloasele grade negative si multimea zgribulita si nefiresc de tacuta si ingandurata de pe strazile Iasului, confereau o imagine de sfarsit de timpuri si de lume, de parca nimic nu urma sa se mai intample, in afara de o ninsoare viscolita si iminenta.

In grup eram cinci persoane, dintre care despre trei stiam ca sunt crestini ortodocsi, mai mult sau mai putin practicanti. Cu toate acestea, trebuie dat Cezarului ce e al Cezarului, adica trebuie sa recunosc onest ca propunerea de a face o vizita la moastele Sfintei Cuvioase Parascheva nu a venit din partea nici unuia dintre colegii autodeclarati crestini, ci, culmea, tocmai din partea sefului grupului, despre care nimeni nu stia carei religii sau cult ar apartine, sau ca ar practica in sine vreo religie.

Bucurosi si inseninati deodata numai la gandul ca aveam sa vedem si noi racla cu sfintele moaste facatoare de minuni si ca aveam sansa de a ne inchina si a saruta acele sfinte moaste, am uitat pe moment de ger, de oboseala si de ingrijorarile provocate de problemele pe care venisem sa le rezolvam a doua zi; am aplaudat initiativa sefului si ne-am indreptat cu pasi vioi catre catedrala.

Nefiind sarbatoare, nu era nici coada prea mare. Am inteles de la oameni ca asa e mereu la racla cu moastele Sfintei Cuvioase Parascheva; in permanenta, indiferent de anotimp, cu exceptia zilelor din preajma sarbatoririi Sfintei, iesenii sau vizitatorii ocazionali se strang permanent, in grupuri mai mici sau mai mari, la rand la moaste, pentru a le saruta, in timp ce se roaga crestineste pentru mila si mantuire. O coada nici mica, dar cu siguranta ca nici mare; exact atata cat sa mareasca “suspansul” (nu gasesc acum alt cuvant mai potrivit) unui asemenea eveniment pe care eu, cel putin, nu il premeditasem.

Am ramas un pic in urma cu colega mea Florentina, cea cu care ma intelegeam cel mai bine din grup si cu care avusesem prilejul sa discut, nu o data, despre frumusetea si misticul care invaluie credinta noastra ortodoxa. Eram marcate amandoua de gandul minunat ca aveam sa vedem sfintele moaste, asa incat tremuram serios si de frig, dar si de emotie. Ne-am scris acatistele si am inceput sa ne rugam (eu cu ochii in lacrimi, recunosc, pentru ca ma stiu asa de pacatoasa, ca mereu mi se pare ca nu merit sa sarut asemenea sfinte moaste), iar ceilalti, sobri si linistiti.

Incet - incet, AM AJUNS.Tremuram din toata fibra trupului si sufletului, abia indraznind sa ridic privirea spre racla aflata in pridvorul rece al catedralei. Rugandu-ma si lacrimand, am indraznit pana la urma sa ating totusi, cu mana inghetata, locul descoperit din sticla protectoare, prin care pacatosul are permisiunea sa sarute si sa atinga in mod direct moastele Sfintei Cuvioase Parascheva. ATUNCI S-A PRODUS MINUNEA: MANA MEA INGHETATA A SIMTIT O CALDURA VIE EMANAND DIN ACEL CERC MICUT, DE PARCA ATINSESEM MANA UNUI BOLNAV FEBRIL!

Uluita, m-am clatinat un pic si, neindraznind sa cred ca ceea ce simtisem era aievea, am mai atins, pret de o clipa, pretiosul loc: asa era, ERA CALD!

M-am retras destul de repede, mai erau oameni la rand si nu vroiam sa ii incurc. Nici nu stiu daca am apucat sa cer iertarea si mila pe care venisem sa o capat acolo, la moaste.

Grupul nostru de persoane terminase, era deja in gradina, asteptand linistit, chiar prea linistit, sa plecam. Discutau incet si.cu expresie de normal pe chipuri, iar eu nu puteam intelege nicicum de ce erau asa de calmi, in vreme ce eu, probabil, aratam livida si speriata! Am constientizat ca lor NU LI SE INTAMPLASE MINUNEA DE A O SIMTI CALDA SI VIE PE SFANTA CUVIOASA PARASCHEVA asa ca am zambit resemnata, zicandu-mi ca e mai bine sa tac, pentru ca, sa recunoastem, riscul de a fi catalogata ca cel putin ciudata, sau deplasata, ar fi fost consistent daca as fi incercat sa le povestesc ceea ce traisem aievea, pret de o clipa, la sfintele moaste.

Pe drumul de intoarcere insa, dupa ce am pus la punct impreuna amanuntele tehnice ale programului de a doua zi, am auzit-o deodata pe Florentina adresandu-ni-se, pueril si limpede: "DRAGII MEI, VOUA NU VI S-A PARUT CA MOASTELE ERAU CALDE??!" "EXTRAORDINAR!" am baiguit eu, "DECI NU MI S-A PARUT DOAR MIE!" Imi venea sa o imbratisez de drag, dar am amanat aceasta recunostinta de a nu fi singura in mistic, pentru o alta data, cand am fi putut discuta singure; cred ca am facut bine, pentru ca ceilalti deja incepusera sa zambeasca ironic: "Ce calde, calde vi s-a parut voua!"

Ni s-a parut noua.
Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva nu puteau fi calde.

Sau puteau fi calde, dar nu pentru toata lumea, ci poate doar pentru cei cutremurati, cei timorati de nimicnicia lor in fata lucrarii sfinte a lui Dumnezeu, cei de care Sfanta s-a indurat, in ceas de iarna, sa le trimita un semn, un miracol, ca o intarire in fata problemelor vietii, cu blandetea si duiosia de care doar ea este in stare acolo, in Iasul secular si primitor si cu ingaduinta vesnicului iubitor de oameni, Domnul si Mantuitorul nostru.


Carmen Luminita Lazar

Bucuresti, 18 octombrie 2012

.

Despre autor

Carmen Lazar Carmen Lazar

Colaborator
9 articole postate
Publica din 07 Iunie 2012

19 Octombrie 2012

Vizualizari: 2043

Voteaza:

Duiosia Sfintei Cuvioase Parascheva 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE