Duminica ce urmeaza este numita in calendar "a Tuturor Sfintilor". Iar despre sfinti, cred ca nu este nimeni care sa-i descrie altfel decat: smeriti, evlaviosi, blanzi, de neclintit in credinta, incununati de virtuti, pururea cugetand la cele dumnezeiesti etc.

Este o tendinta - probabil fireasca - de a idealiza la modul absolut persoana unui sfant, trecand cu totul sub tacere sau, in cel mai bun caz, vorbind mai in soapta despre eventualele scapari pe care, ca niste oameni, le vor fi avut. Si cand vorbim despre cei doi stalpi ai Bisericii, Petru si Pavel, pe care-i praznuim azi, avem tendinta de a prezenta doar faptele si invataturilor lor pline de sfintenie. Mai rar se vorbeste despre caderile, ezitarile si greselile lor. De intreita lepadare a lui Petru sau de multimea de crestini care a suferit in persecutiile la care s-a facut partas Saul (Pavel), incepand cu primul martir al Bisericii, Sfantul Arhidiacon Stefan. Sigur ca toate aceste "scapari" ii umanizeaza, ii apropie mult de conditia noastra de oameni plini de pacate si neputinte, dar cred ca nu le stirbeste cu nimic aura sfinteniei. Credeti ca ucenicii Domnului nu stiau ca Petru s-a lepadat in noaptea aceea cutremuratoare de dinainte de rastignire? Evident, au stiut, el insusi le-a marturisit-o. Dar l-a transformat aceasta cadere a sa intr-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat impreuna cu ceilalti ucenici si, cand au fost vestiti de mironosite, a fost primul care a intrat si a vazut mormantul si giulgiurile ramase dupa Invierea Domnului. Iar Mantuitorul nu numai ca nu l-a certat, ba chiar l-a repus in postura de "verhovnic", fiind cel care a tinut prima cuvantare publica in Biserica, dupa Pogorarea Duhului Sfant. De fapt, un soi de "mustrare" totusi a fost, atunci cand l-a intrebat: "Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?". Dar asta nu a fost propriu-zis o cearta, ci o sansa care i s-a dat de a-si reafirma iubirea sincera si inflacarata fata de Hristos.

Nici macar despre Pavel nu putem spune ca a fost certat de Domnul, desi "pustiia Biserica, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii preda la temnita" (FA 8, 3). Ci, inca pe cand "sufla amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului" (FA 9, 1), i S-a aratat Mantuitorul intr-o lumina "ca de fulger" si i-a vorbit: "Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?" Faptul ca a fost orb, apoi, timp de trei zile, nu tine de pedeapsa, ci de neputinta trupului sau de a primi aceeasi lumina pe care Hristos o aratase ucenicilor Petru, Iacov si Ioan pe muntele Taborului (si acestia trei, de atata vreme fiind cu Domnul, si abia de puteau sa priveasca fata Lui ce stralucea "ca soarele").

Iata ca Dumnezeu nu cearta - in sensul omenesc al cuvantului - pentru neputinte sau pentru pacate, ci cauta sa indrepte cu dragoste. Insa tot atat de adevarat este si cuvantul care ne spune: "Pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. (.) Orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii." (Evrei 12, 6 si 11). Cearta Dumnezeu, dar numai cand aceasta certare ne este de folos, cand ne fereste de mari primejdii. Caci unuia care este pe punctul sa mai faca un pas si sa cada in prapastie nu-i soptesti bland: "Ai grija!", caci s-ar putea ca acela nici sa nu te auda sau sa nu bage in seama un cuvant rostit pe un ton atat de linistit si, pasind totusi pe calea sa, sa se prabuseasca in gol. Dimpotriva, cand e primejdie mare, chiar si urli la cineva, daca e nevoie, astfel incat acesta sa priceapa gravitatea situatiei si sa ia aminte la pericolul ce-l paste.

Asa l-a certat, spre exemplu, Domnul pe Simon Petru, atunci cand acesta Ii cerea sa nu accepte defaimarea si rastignirea. Iar cuvintele au fost categorice, chiar foarte dure: "Mergi, inapoia mea, satano! Caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Matei 16, 23). Pare paradoxala atitudinea Mantuitorului. Atunci cand s-a lepadat de trei ori, Simon Petru este repus in starea de intaietate fata de ceilalti apostoli, dar cand, ingrijorat, omeneste vorbind, se roaga de Domnul sa nu primeasca a i se intampla ceva rau, Acesta il cearta numindu-l "satano!". Explicatia este ca, in prima situatie, Domnul este bland cu neputinta unui om care a cedat, avand o ravna nesabuita, pe cand in cea de a doua il atentioneaza pe Petru ca se afla sub influenta satanei, ca s-a facut "purtator de cuvant" al diavolului. Iubitor si ingaduitor, asadar, cu slabiciunile omenesti, mai ales cand sunt impletite cu elanuri curajoase, dar necrutator si ferm cu ispitele diavolesti, chiar si daca imbraca haina unui bine aparent. Acesta este Domnul!

. dupa cum se cearta

Dar si intre ei se cearta sfintii, chiar daca sunt apostoli. Iata ce ne relateaza Pavel: "Iar cand Chefa a venit in Antiohia, pe fata i-am stat impotriva, caci era vrednic de infruntare. Caci inainte de a veni unii de la Iacov, el manca cu cei dintre neamuri; dar cand au venit ei, se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur. Si, impreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, incat si Barnaba a fost atras in fatarnicia lor. Dar cand am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, inaintea tuturor: Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca paganii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagani sa traiasca ca iudeii?"(Galateni 2, 11-14). In urma acestei mustrari s-a ajuns, ulterior, prin deciziile Bisericii, a nu se mai face deosebiri intre crestinii proveniti dintre iudei si cei dintre celelalte neamuri, renuntandu-se la ideea de a taia imprejur pe cei convertiti.

Pe de alta parte, si Pavel s-a certat cu Barnaba, cel care voia sa ia cu ei si pe "Ioan cel numit Marcu", in timp ce "apostolul neamurilor", intr-un acces ce poate fi confundat cu orgoliul unui om ranit, "cerea sa nu-l ia pe acesta cu ei, fiindca se despartise de ei din Pamfilia si nu venise alaturi de ei la lucrul la care fusesera trimisi" (FA 15, 38). In urma acestei "neintelegeri", fiecare a plecat sa faca misiune in alta parte: Pavel a luat pe Sila in Siria si Cilicia, iar Barnaba cu Marcu s-au dus in Cipru.

Noi ce mai putem adauga, vazand atata "cearta"? Ca atunci cand Domnul ne mustra, se trezesc sufletele noastre si iau aminte la primejdia ce le paste. Cand Mantuitorul ridica glasul Sau, se cutremura puterile intunericului si fug de la fata Lui demonii, indepartandu-se de urechile noastre. Ne loveste Domnul cu biciul cuvantului mustrator, iar trupul nostru se poate preface din "pestera de talhari" in "templu al Duhului Sfant".

Cand sfintii se cearta, se lamureste credinta noastra si se curata de toate influentele omenesti. Apar "neintelegeri" intre sfinti, si se largeste si mai mult campul misionar al Bisericii. Pentru ca "cearta" lor este una productiva, purtata din dragoste curata de Dumnezeu si din ravna sfanta, iar roadele ei nu pot fi decat bune. De aceea sa ne uitam la certurile care mai apar si azi in Biserica. Poti cunoaste un om dupa cum se roaga, dupa cum se poarta, dupa cum propovaduieste. Dar foarte bine poti cunoaste pe cel binecredincios dupa cum se cearta. Cel ce este lup in piele de oaie, nu face decat spume la gura si improasca venin, incat in jurul sau nu creste nimic. Cel ce se cearta in Duhul, pune certareata sa ravna la picioarele Domnului, in slujba Lui si numai spre slava Lui. Nu spre a placea oamenilor, nu pentru a capata fala (sau audienta), nu pentru a-si pune la punct oponentul, ci spre a-l trezi, spre a-l ajuta sa-si vina in fire. Cel ce se cearta din orgoliu sau manat de diavolul, loveste, lasa pe cel ranit si pleaca apoi sa se culce pe lauri. Cel ce se infierbanta si mustra in Domnul, e mereu cu mana intinsa catre celalalt: gata sa-l cuprinda daca ar cadea, mereu gata sa-l indrume pe Cale. Ceata sfintilor nu exclude, asadar. cearta sfintilor!

pr. Constantin Sturzu

Sursa: