Nevoia sfatului duhovnicesc

Calatorind cu intrebarea sau nevoia sfatului duhovnicesc

"Mantuirea, zice, este in sfatuire multa” (Prov. 11, 14)

Un indemn plin de intelepciune al Sfintilor Parinti spune ca “cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca”. Pentru omul insetat dupa mantuire, nevoia sfatului duhovnicesc si intrebarea se inscriu intr-un firesc al lucrurilor.

Nu este rusinos sa intrebi. Este rusinos sa gresesti fara sa fi intrebat. A intreba este, in general, mai degraba semnul interesului, al preocuparii fata de un anumit subiect, decat semnul nestiintei. A nu intreba, poate fi, de cele mai multe ori, semnul ignorantei. Mai mult, de regula, omul cu parere de sine, nu intreaba niciodata. El insusi se crede un izvor nesecat de raspunsuri.

In plan duhovnicesc, ambele cazuri denota insa o raportare gresita, o stare de inselare, referitoare la adevarul lucrurilor. Imparatul Solomon o prezinta succint dar cuprinzator, in nefirescul ei, intr-unul din proverbele sale, astfel: “barbatul nesfatuit este dusmanul sau”. Cu alte cuvinte, omul ignorant sau omul care se considera „masura a tuturor lucrurilor”, se arata a fi propriul sau dusman.

Nu trebuie sa pierdem din vedere ca exista intrebari esentiale, de care depinde nu numai viata noastra de aici, ci si viata noastra in eternitate. Iar acum ma refer mai ales la intrebarile ce ne sunt adresate in permanenta, fiecaruia dintre noi, de catre Dumnezeu.

Insasi aducerea noastra la existenta reprezinta o astfel de intrebare. In fata evidentei existentei se cere ca noi sa avem o raportare, o atitudine, deci "un raspuns”.

Apoi, gandurile felurite, bolile, neputintele, ispitele, patimile, bucuriile sunt tot atatea "intrebari” ce ne sunt adresate pe parcursul vietii, si carora noi insine trebuie "sa le gasim raspuns bun”, in perspectiva mantuirii, a relatiei cu Dumnezeu si cu semenii.

Abia in fata acestor "intrebari vitale”, concrete, ajungem si noi sa problematizam, cautand locurile unde suntem ispititi, unde suntem singuri, insetati de sens si flamanzi de profunzime, si, dupa caz, sa cerem sfat. Vom vedea ca tot dinspre Dumenzeu vine si raspunsul.

Biserica ne invata ca toate aceste raspunsuri, nu trebuie sa le cautam de unii singuri, in mod individualist, ci eclezial, pentru ca, intr-un final, mantuirea nu este doar scopul meu, ci si al celuilalt, si, in definitiv, al tuturor. De aceea, este nevoie ca noi sa ne deschidem fata de celalalt si, mai ales, lui Dumnezeu, cerand sfat.

Intreaga traditie a ucenicului si parintelui duhovnicesc se intemeiaza pe aceasta realitate. Relatia duhovnic - fiu duhovnicesc nu se reduce insa la marturisirea pacatelor in Taina Sfintei Spovedanii.

In monahism a aparut inca de timpuriu practica marturisirii gandurilor si a adresarii de intrebari (cererii de sfaturi), unui parinte imbunatatit, ce are darul discernamantului duhovnicesc.

In multe privinte, Patericul insusi este o carte de astfel de intrebari si raspunsuri. De asemenea, multe tratate duhovnicesti ale Sfintilor Parinti se intituleaza. "Intrebari si raspunsuri," precum cele ale Sfantului Maxim Marturisitorul.

In toate aceste cazuri, poruncile si sfaturile parintelui duhovnicesc erau primite ca fiind cuvintele lui Dumnezeu.

Or, aceasta este marea noastra lipsa, a celor de astazi. Nu ne lipsesc intrebarile, dar renuntam la a mai intreba. Nu ne lipsesc nici duhovnicii, dar renuntam  sa-i mai cautam. Pe Dumnezeu Il avem tot timpul de fata, dar nu renunutam in a incerca sa ne ascundem de El.  In acest caz, nu ne mai mira faptul ca ne lipseste credinta deplina ca prin gura duhovnicului graieste Insusi Dumnezeu.

Uneori, intelectuali fiind, cautam duhovnici care sa corespunda cerintelor noastre, poate chiar cu studii doctorale, de parca acestea garanteaza unui parinte duhovnic cunoasterea tainelor inimii noastre. Sau, ducand viata de familie, privim ca fiind de neconceput sa cerem sfatul unui monah, ca si cand nu am imparti cu totii aceeasi fire umana.

Pornim de la premise gresite. Raspunsul la problemele si framatarile noastre poate veni numai de la Dumnezeu, pe cale nemijlocita sau prin intermediul unui alt om. Chiar si atunci cand ni se pare ca primim raspunsul inlauntrul nostru, nu trebuie sa ne intemeiem pe el, ci sa cerem sfatul duhovnicului. Alteori, il putem primi spontan, poate fara sa-l fi cerut, sau de la cine nu ne-am fi asteptat, stiut fiind faptul ca sfatul duhovnicesc nu trebuie sa vina exclusiv din partea unui parinte hirotesit intru duhovnic, ci si  din partea unui simplu monah sau a unui mirean cu viata imbunatatita.

In definitiv, Dumnezeu este Cel care randuieste sa-i descopere sau nu acestuia cuvantul cel bun pentru noi, in conformitate cu disponibilitatea noastra de a primi si de a implini. Trebuie sa fim constienti de faptul ca  nici Dumnezeu si nici duhovnicul imbunatatit nu "arunca margaritarele inaintea porcilor". Avem insa nadejdea ca Dumnezeu ne raspunde atunci cand intalneste in noi inima smerita si duhul de rugaciune. Altfel spus, cand rugaciunea duhovnicului intalneste rugaciunea noastra, ca Dumnezeu sa-i lumineze acestuia mintea, iar noua sa ne ajute sa plinim cele ce primim.

Nu trebuie sa reducem intrebarile si raspunsurile duhovnicesti, la nivel teoretic. Ambele tin de nivelul existential, de viata. Nu mergem la duhovnic ca prin sfaturile sale sa dobandim noi cunostinte, ci pentru a invata cum sa urmam lui Hristos, spre a fi vii.

IPS Antonie Plamadeala, sublinia intr-o predica a sa, faptul ca este primordial sa gasim raspunsuri in viata aceasta intrebarilor esentiale, tocmai pentru ca la Judecata sa putem da raspuns bun inaintea Mantuitorului. El spunea ca toate intrebarile Judecatii vor fi alcatuite cu verbul "a face” (ce ati facut cu saracii?,ce ati facut cu cei care nu aveau ce manca?). Daca in privinta sfaturilor duhovnicesti, Dumnezeu nu raspunde unor simple curiozitati, ci numai unor nevoi concrete, de noi tine sa ne ostenim, spre a concretiza cele primite, spre "a si face”.

Sa dea Domnul, ca atunci cand cerem sfat duhovnicesc, sa stim ca vom primi spre a-l plini nu doar pentru o zi, pentru o luna sau pentru un an, ci pentru intreaga viata. Sa cautam, in acest sens, a urma ucenicului de odinioara din Pateric care, "auzind cuvantul si plinindu-l pana la sfarsit, s-a mantuit”.

Radu Alexandru