Cei care m-au invatat silirea cea sfanta

Cei care m-au invatat silirea cea sfanta Mareste imaginea.

De mic copil am auzit ce spune Cuviosul Ioan Sinaitul: „Monahul este o silire continuă a firii." Şi răposata mea bunică Zaharo imi spunea mereu proverbul:

- „Noaptea şi zorile m-au făcut ostenitoare." Dacă te aştepti sa te descurci numai cu munca din vremea zilei, greşeşti.

Această virtute a silirii am admirat-o şi am iubit-o mai înainte de a o cunoaşte. Şi continui să o doresc ca pe ceva care se potriveşte firii mele mai mult decât orice.
L-am întrebat pe bătrânul Amfilohie:

- In ce constă diferenţa dintre monah şi laic? Şi mi-a răspuns:

- In silirea continuă pe care o pune în lucrare monahul.

O după-amiază întreagă mi-a vorbit despre monahi care exercită silirea.

Atât de mare folos mi-a adus această nevoinţă încât m-am gândit să dedic acest capitol câtorva oameni, pe care i-am cunoscut a fi sau despre care am auzit că se silesc pe ei înşişi, indiferent dacă erau monahi sau mireni.

De Crăciunul anului 1959 m-am aflat în satul meu, ca să prăznuiesc împreună cu ai mei. Deşi nu sunt romantic, într-o după-amiază am ieşit să mă plimb pe câmp, pentru că voiam să văd pământul insulei în acest anotimp (deja lipseam de patru ani din ţinuturile natale). Să văd ţarinile cultivate, pictate, la propriu, cu felurite culori. Lanurile de grâu abia ieşite din pământ, unduind-se în bătaia vântului. Viile săpate şi copilite, cu butucii lor groşi dezgoliţi, care se încolăcesc pe pământ asemenea unor şerpi. Să miros pământul umed şi să privesc pe cer norii albi, cărora în ţinutul meu le spuneau „tigrii" şi care prevesteau oamenilor că vine ploaie.

In locul numit Seladia am văzut, surprins, un bătrân de nouăzeci de ani, aşezat pe un scăunel, săpând pământul cu sapa în jurul viţei de vie. Trecea de la o rădăcină la alta aşezat pe scăunel. Ridica săpaliga strigând: „Ajută-mă, Preasfânta mea." M-am apropiat de el. Era asudat. Şi respira greu din pricina oboselii.

- Ce faci, bunicule?

S-a ridicat ca să mă salute cu respect şi cu dragoste. Bătrâneţea şi oboseala nu-l împiedicau să dea dovadă de nobleţe. Il ştiam din copilarie ca argat la tatăl meu.

- Ingrijesc via, pentru că nu am alt venit decât din vie.

Toate acestea se întâmplau mai înainte să fi apărut aşa numitele pensii agricole. Bătrânelul din Marea Egee se lupta pentru a-şi câştiga traiul. Era om demn, nu voia să fie nevoit să bată la uşa cuiva. Mi-am intrerupt plimbarea, i-am luat sapa şi cu toate că nu eram priceput, am sapat in jurul multor butuci, până s-a făcut noapte.

Nu l-a uitat Dumnezeu. Nu l-a lăsat neajutorat. Un om evlavios care nu era de-al locului l-a luat la casa lui în Atena şi s-a îngrijit de el împreună cu buna lui soţie, bătrânelul lăsându-i moştenire acel teren mic şi casa lui smerită şi săracă.

In anii copilăriei am constatat că firea femeiască devine uneori mai puternică decât cea bărbătească. O fată săracă avea dorinţa de a înfiinţa o mănăstire pe proprietatea părintească. Noaptea, în coliba ei care nu diferea de un staul, ţesea pânză de bumbac, din care agricultorii îşi făceau pantaloni şi cămăşi. Iar ziua, cu un măgăruş, străbătea satele şi vindea la metru ţesăturile pentru a aduna bani ca să zidească mănăstirea. Colecta era un cuvânt necunoscut în acei ani binecuvântaţi. Voiai să faci un lucru evlavios? Trebuia să te osteneşti. Să spargi ceapa de genunchi şi să prânzeşti cu pâine uscată şi măsline amare la umbra zidului proaspăt înălţat al bisericii. Să bei vin din ploscă ca să poţi înghiţi mai uşor îmbucătura de pâine uscată. Iar mâinile să plăsmuiască lucruri măreţe, să zidească biserici şi clopotniţe, care astăzi împodobesc pământul ţinuturilor din Marea Egee.

Intr-o noapte geroasă de Crăciun împreună cu tatăl meu am găsit-o tremurând de frig, aşteptând în afara satului pe cineva care îi promisese că-i aduce ciment. Impresionat, tatăl meu i-a zis:

- Du-te, creştina mea, la mănăstirea ta şi nu mai aştepta la ora asta pe drumuri.

A zidit mănăstirea, s-a mutat în ea împreună cu sora ei iar acum se odihneşte în ţinutul celor vii.

In perioada în care am fost locţiitor la Mănăstirea Longovarda, m-am dus într-o zi la casa mănăstirii, unde locuia permanent un bătrânel care îngrijea de animalele mănăstirii. Apropiindu-mă, îl văd pe bătrânelul Gavriil, ducând, la cei nouăzeci şi doi de ani ai săi, mâncarea pentru porci. Cu o mână ţinea bastonul şi cu cealaltă o cutie de tablă în care era mâncarea, constând din făină şi tărâţe amestecate cu apă. Făcea uşor-uşor câte un pas.

- Ce faci cu astea părinte Gavriil? Dacă o să cazi, o să te mănânce şi pe tine porcii.

- Părintele meu, mănăstirea este agricolă. Anul ăsta n-o să ia pe orz. Dacă n-au de vânzare vreun animal, cum o să se descurce?

Şi vestitul iconom al mănăstirii, părintele Damian, cu apa care se spăla pe picioare a spălat, până la vârsta de nouăzeci de ani, scara care ducea spre chilii. Nu cu mopul spăla scara, ci în genunchi, trecând de la o treaptă la alta.

Şi bătrânica Lucia, monahia venită din temniţa Asiei Mici, până la adânci bătrâneţi a cultivat grădina. In fiecare an îmi spunea „Pentru ultima oară", până a ajuns la suta de ani.

Iar bunica mea, care era om al nevoinţei, îmi spunea:

- Niciodată nu va fi de ajuns ziua ca să-ţi termini treaba. Noaptea trebuie să furi multe ore din somnul tău, dacă vrei să te simţi bine că faci ceva.

Silirea este o caracteristică a Sfinţilor şi a oamenilor care sporesc. Cei care se silesc în cele materiale, se silesc şi în cele duhovniceşti.

- Maică Lucia, toată ziua eşti la ţarină. Ţi-ai neglijat vreodată canonul?

- Glumeşti, Manolis? După aceea cum mă mai pot împărtăşi?

- Părinte Iosif, de când eşti călugăr şi până acum ţi-ai neglijat vreodată canonul, din cauza faptului că toată ziua cultivi pământul şi îngrijeşti pomii?

- Nu, nu-mi amintesc să fi făcut un astfel de păcat.

- Părinte Gavriil, reuşeşti să-ţi faci canonul, căci toată ziua te osteneşti lucrând pământul şi te îngrijeşti de animale, ca să aibă mănăstirea lapte şi ouă?

- Da părinte, şi canonul mi-l fac şi slujbele le citesc.

Am văzut mame cu mulţi copii întorcându-se de la râu mai înainte de ivitul zorilor, cu coşul de rufe pe umăr şi cu fusta îmbibată de apa rece. Se duceau întotdeauna noaptea ca să câştige timp, să ajungă la prunci mai înainte de a se trezi şi ca să nu le vadă vecina de vizavi cârpele de sub haine cu care îşi acopereau trupul. Hainele de la exterior erau mereu ceva mai bune, însă cele de dedesubt erau cârpe sărace, pe care nu le putem concepe astăzi. Iar mama săracă era demnă, dorea sa-si acopere sărăcia. Vechea nobleţe! Moştenire din strămoşi pe care, in ciuda celor patru sute de ani de sclavie, o păstrau mamele noastre şi străluceau în lume ca nişte nobile bizantine.

Silire şi iarăşi silire.

- Mamă, noi când o să ne aşezăm pe parapetele frumos amenajate ca să privim în depărtare mările şi insulele frumoase sau livezile, viile şi munţii din insula noastră? Trăim într-un loc înzestrat cu frumusete şi nu putem să ne bucurăm de el. Toată ziua, cu treburi, umblăm cu capul plecat şi privim vârfurile încălţărilor noastre. Mamă, locul in care ne-am zidit această casă e deosebit. De aici de sus se vede toată lumea, întinsă înaintea noastră ca într-o tavă, până acolo unde poate ajunge privirea omului, însă munca continuă nu ne lasă să spunem ca David: „Toate întru înţelepciune le-ai făcut". In septembrie avem de cules roadele şi de adunat lemne pentru iarnă. In octombrie avem de curăţat staulele de gunoi, ca să îngrăşăm pământul cu bălegar, iar animalelor să le fie mai bine în staul. Când vin primele ploi avem de arat ţarinile cu plugul din poeziile lui Hesiod. Iar în noiembrie este semănatul, care se întinde până în februarie. In martie muncile la vie. In aprilie fătarea animalelor, alăptarea şi făcutul brânzei. Din mai secerişul, până la Sfinţii Apostoli. Din iulie tiranicul treierat, o alergătură de dimineaţa până seara. In august culesul legumelor, ca să avem provizii pentru iarnă: năut, linte, bobi. Iar odihna pe 36 August, dacă luna are atâtea zile.

- Copilul meu, nu cârti, nu-i plăcut lui Dumnezeu. Să-L rogi să fim sănătoşi şi să putem munci. Dumnezeu îl iubeşte pe omul care munceşte şi îl binecuvântează cu ambele mâini.

Arhimandritul Grigorie, staretul Manastirii Dochiariu - Sfantul Munte Athos

Ucenic la oameni nevoitori, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Ucenic la oameni nevoitori"

08 Octombrie 2015

Vizualizari: 1075

Voteaza:

Cei care m-au invatat silirea cea sfanta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE