Cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Efrem Vatopedinul

Cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Efrem Vatopedinul Mareste imaginea.

Cuvinte duhovnicesti ale Arhimadritului Efrem Vatopedinul rostite la Manastirea Lupsa

Arhimandritul Efrem: Nu exista, fratii mei, mai mare binecuvantare, mai mare dar de la Dumnezeu, decat faptul de a ne fi adus la viata monahala. Nu exista o vrednicie mai mare, decat aceea de a ajunge omul la sfintenie. Deoarece sfintenia si sfantul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvantul ne‑a invatat modul in care se face unirea intre om si Dumnezeu.

Desi Hristos a venit pe pamant fara sa Se faca cunoscut, ispitele Sale au inceput nu de la nastere, ci inca din momentul zamislirii.

De multe ori Gheronda Iosif, care ne face sinaxe acolo la Vatopedi, ne spune: „Oare nu putea Hristos, care guverneaza toata creatia prin puterea si harul Sau, nu putea, intr-o clipita, sa-l faca pe Irod sa nu mai existe? Si totusi, ca sa ne invete ca trebuie sa avem rabdare, sa nu-L ispitim pe Domnul Dumnezeu, a primit sa Se chinuiasca impreuna cu logodnicul Iosif si cu Maica Lui, calatorind spre Egipt, cu atat mai mult cu cat era si iarna.” Apoi, vedeti, s-au intors cu totii inapoi in Israel, la Nazaret, iar Iisus era supus parintilor Sai. A continuat sa fie supus si dupa inceputul lucrarii Sale, adresandu-Se in rugaciune Tatalui inainte de fiecare interventie minunata, tocmai El, care avea o legatura nemijlocita cu Tatal, fiind una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De multe ori El Insusi marturisea: „Ma rog Tie, Parinte, ca sa fiu auzit de oameni, ca sa inteleaga ca avem o tainica comuniune” (cf. Ioan 11:41–42). Si, intr-adevar, se ruga astfel pentru a fi auzit de oameni, pentru a-Si arata supunerea si ascultarea.

De aceea monahul, fratii mei, trebuie sa fie urmator desavarsit al lui Hristos, care mereu spunea: „Nu am venit sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Meu care M-a trimis” (Ioan 5:30). Si, ne intrebam, oare de Si-ar fi facut voia Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost pacatos? Si totusi, nu a facut-o! Iar in clipa aceea a patimirii, cand S-a silit pe Sine, Si-a silit sfintita Sa fire omeneasca spre a primi toata vina omenirii, iar firea Sa, sfintita fiind, se impotrivea-nu pentru ca n-ar fi dorit sa faca ascultare, ci pentru ca firea oamenilor duhovnicesti se impotriveste pacatului-in clipa aceea deci i-a zis Tatalui: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, insa imediat a adaugat: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Matei 26:39).

Deci noi, monahii, sa urmam cu acrivie pe Hristos, sa fim atenti la tainica unire cu Dansul, care se implineste prin ascultare. Asa cum am mai spus, monahul acela care se supune „militareste” si nu face ascultare duhovniceasca, ramane departe de sensul monahismului. Dupa cum subliniaza limpede Parintele Sofronie de la Essex, cine nu-si supune staretului voia si cugetul sau, acela nu este un adevarat ascultator. De aceea, pe cat este cu putinta, prima voastra grija sa fie a patrunde intelesul ascultarii lui Hristos.

Dupa cum vedem la „Bunicul” nostru, fericitul Gheron Iosif Isihastul, cu toate ca iubise si practicase isihia, totusi, cuvintele sale sunt nouazeci la suta despre ascultare si doar zece la suta despre isihie. Sfintii Parinti, de asemenea, erau foarte severi in ceea ce priveste voia proprie. Iar Sfantul Atanasie Athonitul, asa cum am mai spus si la alte sinaxe-dar aceasta intamplare din viata sa doresc sa o amintesc mereu, pentru ca m-a cutremurat cu adevarat cand am citit-o-atunci cand cei care se ocupau cu pescuitul s-au dus sa ia binecuvantare pentru a pleca la lucru, i-a binecuvantat si le‑a zis: „Sa mergeti sa pescuiti in locul cutare.” Iar ei au raspuns: „Fie binecuvantat.” Dar, intre ei, cei doi calugari si-au spus: „Gheronda ne-a zis sa mergem acolo, insa nu stie locurile potrivite. El ar fi bucuros daca i-am aduce peste. Sa mergem deci acolo unde stim noi, caci noi cunoastem marea.” Intr‑adevar, au mers acolo unde au vrut si au prins destui pesti. Cand s-au intors au adus foarte multi. Sfantul s-a bucurat si i-a binecuvantat. Monahii i-au curatat, i-au pregatit si, din vorba in vorba, i-au spus sfantului: „Gheronda, de fapt n-am fost acolo unde ne-ati zis, ci unde stiam noi ca este peste.” „Asa?” zice sfantul. „Aruncati-i! Pentru ca nu vreau sa pun pe masa din rodul neascultarii!” Se poate deci intreba cineva: „Oare chiar asa de aspru era Sfantul Atanasie? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au pescuit toata noaptea? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au curatat pestele?” Si totusi, de nimic nu i-a parut rau in fata faptului de a fi fost rod al neascultarii. Pentru ca sfantul, fiind un om indumnezeit, luminat de Duhul Sfant, stia cat de mult se mahneste harul atunci cand vede ca monahul asculta de cugetul propriu.

Trebuie sa fim atenti, fratii mei, deoarece logica, ratiunea, nu trebuie confundata cu ascultarea. Monahul care considera ca logica si ascultarea sunt identice este ratacit. Ascultarea este mai presus de logica si de ratiune. Deoarece exact prin ascultare monahul va trai aceasta taina a unirii dintre Fiu si Tata.

Dupa cum spunea papa-Efrem Katunachiotul, care a facut multa ascultare – cincizeci de ani a fost sub ascultare –ascultarea este cea care aduce rugaciunea, ascultarea este aceea care va deschide mintea, ascultarea va rasari noul Adam. Deoarece ascultarea este cu adevarat urmare a lui Hristos. Imi spunea de multe ori insusi papa-Efrem ca odata a facut neascultare la Gheron Iosif Isihastul. Si s-a intristat Batranul. „Am vazut dintr-o data ca exista o separare intre mine si Gheronda. Din pricina aceasta harul m-a parasit. Ma simteam de parca nici n-as fi fost botezat. Abia dupa multe zile, dupa multe lacrimi, am gasit ca un anume gand m-a indepartat de Gheronda. M-am dus, i-am pus metanie si atunci a revenit harul.” Si imi zicea: „De cate ori imi aduc aminte acestea, fac intocmai precum Sfantul Apostol Petru care plangea de cum auzea cocosul cantand, pentru ca-si amintea tradarea ce o facuse. Eu plang mereu cand imi aduc aminte de aceasta neascultare din viata mea” zicea, fiind atunci in varsta de peste optzeci si cinci de ani. Il intristase pe staret. Deci Il intristase pe Dumnezeu. Deoarece, pentru calugar, staretul si Dumnezeu sunt acelasi lucru.

De vrea un monah sa vada de-L odihneste pe Dumnezeu, sa-si intrebe staretul daca este multumit de el. Pentru ca, asa cum zicea Parintele Porfirie, ascultarea facuta cu bucurie este semnul ca suntem oameni duhovnicesti. Este cutremurator lucru, fratii mei, sa ofteze staretul din pricina noastra! De aceea si Sfantul Apostol Pavel sublinia: „Supuneti-va mai-marilor vostri, caci acestia privegheaza pentru sufletele voastre” (Evrei 13:17).

Intr-adevar, staretul este cel care privegheaza si se intristeaza pentru noi, desi de multe ori nu intelegem aceasta. Pentru ca el simte raspunderea pe care o are, simte ca este pus de Dumnezeu cu un anumit scop, simte ca Dumnezeu ii va cere socoteala de sufletele pentru care Insusi S-a rastignit. Staretul simte ca aceste suflete ale ucenicilor au fost chemate chiar de Dumnezeu Tatal, caci Hristos a spus: „Nimeni nu poate sa vina la Mine daca nu-l va trage Tatal” (Ioan 6:44). Iar pentru un om duhovnicesc, „tragerea” de sus nu este un lucru intamplator. De aceea, staretul privegheaza pentru sufletele ucenicilor. Iar Sfantul Apostol Pavel continua, spunand ca mai-marii (igoumenois-egumenii, staretii) implinesc aceasta purtare de grija „cu bucurie, nu suspinand, caci aceasta nu va-ar fi de folos.”

De aceea fericit este acel monah care pastreaza toate acestea ca pe lumina ochilor, pentru ca atunci in inima sa se va aprinde foc, se va aprinde dorul de Hristos si monahul Il va iubi pe Dumnezeu neingradit. Si trebuie sa simta aceasta infiere duhovniceasca pe care ne-a invatat-o Hristos spunandu-le ucenicilor rugaciunea „Tatal nostru”, indata ce a fost intrebat cum trebuie sa ne rugam. Pentru ca Hristos este Tatal nostru, iar monahul trebuie sa simta acest lucru in inima. Si il va simti daca Il va urma cu adevarat pe Hristos. Iar toate celelalte vor rezulta din aceasta lucrare duhovniceasca.

Si luati aminte sa nu cartiti. Monahul care carteste lupta de partea diavolilor. Odata, cand papa-Efrem sculpta peceti pentru prescuri, era in rugaciune si primea mult har. Si staretul i-a zis sa mearga si sa puna un lemn pe foc, caci pregateau mancarea. Papa-Efrem si-a zis in sine: „Tocmai acum si-a gasit, cand sunt in rugaciune?” A cartit launtric, dar porunca s-a dus si a implinit-o. Si cand s-a dus la chilie sa se roage, dupa cum insusi mi-a spus, a vazut mii de diavoli bucurandu-se si strigand unii la altii: „Astazi l-am biruit pe papa-Efrem!” Aceasta este biruinta diavolilor si ea devine posibila atunci cand noi nu incercam sa o invingem cu ajutorul harului. Acest papa-Efrem, cu adevarat un sfant contemporan, imi zicea-pentru ca m-am invrednicit sa il spovedesc de trei ori-ca la fiecare Sfanta Liturghie vedea harul preschimband Sfintele Taine. Acestia sunt sfintii, acestia sunt oamenii virtuosi; pe ei trebuie sa-i urmam, sa-i avem mereu in fata ochilor. Si atunci sensibilitatea noastra duhovniceasca se va mari si ne va creste ravna de a implini fagaduintele calugaresti. Amin, asa sa fie!

***
Monahii: Zicea Parintele ca este foarte important sa nu cartim. Dar spun Sfintii Parinti ca atunci cand patima este inradacinata, rupe orice ingradire. Ce sa faci cand te trezesti cartind?

Arhim. Efrem: Sa aveti pocainta. Imediat sa chemati osandirea de sine. Pentru ca este firesc sa facem greseli, harul nu se mahneste cand gresim sau din pricina ca omul cel vechi inca traieste in noi. Este nevoie de timp pentru ca omul cel vechi sa fie indepartat. Sa avem insa intotdeauna o anumita trezvie inlauntrul nostru, astfel incat sa pricepem greselile pe care le facem si indata sa ne rugam: „Hristoase, n-am vrut s-o fac, mi-a scapat, iarta-ma!” Iar cand ne osandim pe noi insine-asa cum spunea Sfantul Siluan: „Tine mintea in iad si nu deznadajdui”-atunci harul ne ajuta sa ne intelegem greselile si sa lovim patima. Lucrul de care se mahneste insa harul este dispretuirea, indiferenta fata de viata noastra duhovniceasca. Adica atunci cand spui: „Asta nu conteaza, nu-i nimic grav” si iti dispretuiesti constiinta. De pilda, ne da staretul o porunca. Vedeti ce spune Sfantul Ioan Scararul? „Daca ar putea fi vazut Cel care da porunca! Insa nevazut este. Cel care supune, se supune.” Gheronda Iosif Vatopedinul ne spune de multe ori: „Monahul care spune «de ce?» aduce hula Duhului Sfant”. Nu exista „de ce”! Pentru ca monahul trebuie sa aiba continuu o stare de pace launtrica.

Vedeti, monah nu este acela care isi face slujba si implineste tipicul. Sfantul Epifanie, va amintiti, a primit o scrisoare de la ucenici: „Gheronda, cu rugaciunile tale, facem si Vecernia si Ceasul Intai, si Ceasul al Treilea, si al Noualea…” si asteptau sa fie laudati. Insa sfantul i-a certat si le-a zis: „Daca faceti doar asta, nimic n-ati facut!” Monahul trebuie ca „in tot ceasul” sa intre in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune. Acesta este monahul. Vedeti ce este monahismul, dupa Sfan­tul Ioan Scararul? Este „silire continua a firii.”

Sa stiti ca oamenii de astazi nu au multa putere de a se nevoi. Insa prin taierea voii pot implini trairea ascetica de care sunt lipsiti prin neputinta. Atunci cand sunteti cu luare‑aminte si aveti o buna lucrare launtrica, rasplata acestei stari duhovnicesti o veti lua in vremea Sfintei Liturghii. Chiar Parintele Sofronie de la Essex spunea ca astazi omul nu mai are putere, nu mai are dispozitie pentru isihie, insa daca este atent, atunci va lua din Sfanta Liturghie roadele pe care nu le poate dobandi prin isihie. Insa monahul trebuie sa fie atent a fi „acordat” pe frecventa cerului. Deoarece, dupa cum am spus si in alta parte, in timp trebuie sa creasca sensibilitatea, simtul Tainei, sa ajunga la simtirea celor dumnezeiesti.

Si astfel vom dovedi, fratii mei, ca Ortodoxia este Adevarul! Pentru ca toti cei care zic acum ca celelalte confesiuni sunt „Biserici surori” si ca nu conteaza daca facem anumite pogoraminte, nu au nici urma de traire launtrica! Totul nu este decat pseudo-moralitate, nu-i intereseaza trairea launtrica. Acesta este ecumenismul: ne unim „in numele dragostei”, ca doar „tot in Hristos credem” si asa mai departe. Dar sensibilitatea dogmatica este proiectia, este rezultatul acriviei duhovnicesti! De aceea Sfintii Parinti erau atat de stricti in ceea ce priveste dogma, pentru ca, daca este atinsa dogma, nu mai exista sfintenie, sfintenia nu mai poate fi atinsa! Iar pastrarea dogmei apasa pe umerii nostri, ai monahilor.

Monahii: Fiind tineri si manastirea noastra fiind in constructie, avem de facut foarte multe si ne imprastiem. Eu personal ma trezesc foarte imprastiat. Mi-e greu sa-mi adun mintea.

Arhim. Efrem: Desigur, acum este nevoie de multe lucruri. Insa, pe cat posibil, sa nu renuntati la program. Gheron Iosif, asa cum de multe ori ne spune Gheronda Iosif Vatopedinul, l-a trimis pe fratele sau dupa trup, pe Parintele Atanasie, la Manastirea Esfigmenu ca sa aduca un peste mare, sa-l sareze si sa-l aiba pentru iarna. Un peste de saptezeci de kilograme, carat opt ore pe drum, de la Esfigmenu la Sfanta Ana. Cand au ajuns sus la sihastrie, la Sfanta Ana, era toc­mai vremea cand programul spunea ca trebuie sa mearga la odihna, deoarece seara incepeau privegherea pana la miezul noptii. Insa pestele trebuia curatat si sarat. Le zice Batranul: „Acum sa mergeti la odihna, pentru ca deseara avem priveghere.” „Gheronda, dar daca se strica pestele, pentru ca l-am tinut opt ore in soare, nu-i pacat?” „Daca ingaduie Dumnezeu sa nu se strice pana maine, il pastram; daca nu ingaduie, il aruncam.” A doua zi dimineata pestele mirosea, se stricase. Si l-au aruncat. Acrivia programului!
Vedeti, si noi acolo avem foarte multe reparatii de facut, insa incercam sa insistam asupra programului. Vin diferiti parinti in timpul slujbei si-mi zic: „Gheronda, trebuie sa facem cutare lucru.” „Nimic, in timpul slujbei nu avem nimic de facut!” le raspund. Pentru ca intai de toate suntem monahi! Oare daca ziua ar fi avut patruzeci si opt de ore, n-am fi muncit pe masura? Si astfel, daca implinim cele duhovnicesti, ne ajuta Dumnezeu si se intampla minuni, lucrul inainteaza cum nici nu gandesti, pentru ca ajuta harul Duhului Sfant.

Monahii: Cum putem sa gasim un echilibru intre munca si rugaciune?

Arhim. Efrem: Mai intai, nici o clipa sa nu incetati rugaciunea launtrica. Dar sa aveti si la chilie un anumit timp randuit pentru rugaciune. Pentru ca, daca monahul nu are rugaciune, atunci cine sa aiba, fratii mei, mireanul? Vedeti, Parintele Romanidis (Profesor de Dogmatica la facultatile de Teologie din Balamand si Tesalonic – ca lucrari mai importante amintim „Pacatul stramosesc”, care la vremea sa reintroducea in teologia greaca gandirea patristica, „Teologia dogmatica si simbolica a Bisericii Sobornicesti Ortodoxe”, precum si alte lucrari istorice si dogmatice) scoate in evidenta faptul ca Parintii de Dumnezeu insuflati care au participat la Sfintele Sinoade aveau rugaciunea mintii, caci rugaciunea mintii este dovada a insuflarii de catre Dumnezeu. Monahul fara rugaciune nu este monah. Vedeti, Apostolul zice „rugati-va neincetat”(I Tesaloniceni 5:17). Insa este nevoie de staruinta. Papa-Efrem spunea: „Cantitatea rugaciunii aduce calitatea.” Dar daca aveti de ales intre ascultare si rugaciune, nu alegeti rugaciunea. Cand vi se da o porunca, niciodata sa nu pretextati rugaciunea, primind gandul de-a dreapta: „Stii, nu mi-am facut inca rugaciunile”, ci implineste porunca.

Si atunci viata monahala capata sens, substantialitate. Deoarece, in esenta, atunci cand monahul discuta cu unul din fratii sai, trebuie sa vorbeasca doar: „Frate, cum am fost astazi, am avut simtirea harului? Cum se afla astazi in noi harul Duhului Sfant? Am primit astazi vreo «gustare» din partea harului?” Aceasta trebuie sa fie grija si interesul monahului. Noi, parintilor, nu avem treaba cu lumea aceasta! Lumea noastra este in cer! De nevoie facem cate ceva pe aici pentru ca nu se poate altfel, insa mintea noastra este in cer, cele de sus cautand, nu cele de pe pamant! Monahul nu are legatura cu lumea aceasta!

Monahii: Spunea cineva ca pe ascultator il judeca Dumnezeu dupa cum asculta, dupa cum implineste porunca primita, iar pe cel care o da, il judeca dupa porunca data. Dar, daca nu esti in rugaciune-sa spunem esti prins cu constructiile, cu grijile te apasa gandul acesta: „Daca n‑am spus bine ce-am spus?” Adica, eu poruncesc fratelui sa faca ceva si poate nu este dupa Dumnezeu, pentru ca nu sunt in rugaciune.

Arhim. Efrem: Cand ai ascultare de la staret sa dai po­runci, le vei da cu frica de Dumnezeu. Iar Dumnezeu te va lumina-atata vreme cat te sprijini pe rugaciunile staretului tau-sa nu te ratacesti. Pentru ca smerenia este un lucru mare, harul este „emotionat” cand vede smerenie. Smerenia este podoaba dumnezeirii. Iar Parintele Sofronie de la Essex spunea ca mandria este un cancer duhovnicesc. Nu exista ceva mai rau decat mandria. De aceea, vedeti, Dumnezeu nu numai ca nu-i ajuta pe cei mandri, ci li se si impotriveste. Stiti ce inseamna sa ti se impotriveasca Dumnezeu?

Atunci cand Apostolii se intrebau: „Cine este Acest Hristos care merge pe ape, inviaza morti si porunceste naturii? Oare ce este Acesta?” Hristos le-a raspuns exprimandu-le starea Sa launtrica: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima” (Matei 11:29). Iar monahul care se nevoieste, fratii mei, „pipaie” incetul cu incetul smerenia lui Hristos. Lui Gheron Iosif, „Bunicului” nostru, care a avut multe ispite in viata duhovniceasca, i s-a aratat Hristos Cel rastignit, zicandu-i: „Ai uitat ca Eu am suferit pentru tine? Priveste-Ma!” Hristos nu i s‑a aratat ca Biruitor al mortii, ci – precum multor altor sfinti – i S-a aratat rastignit. Caci si Sfantul Apostol Pavel spune: „Nu stiu (…) decat pe Iisus Hristos si Acela Rastignit” (I Corinteni 2:2). De aceea monahul se zugraveste ca un monah rastignit.

Daca citeste cineva vietile sfintilor, va vedea necazuri, prigoane, batjocura, izgoniri. Si totusi, dincolo de toate acestea era dulceata harului. Nu pot sa-l uit pe Parintele Sofronie, cand m-am dus sa-l vad la Essex, cum era intotdeauna bucuros si vesel. Iar la un moment dat imi zice: „Daca ti-as spune cate am patimit eu aici in Anglia, ce prigoane, ce batjocura! Nu vreau sa ti le spun, caci ma tem sa nu vina iarasi!” Si totusi, era bucuros si vesel, pentru ca avea simtirea harului, era omul luminii necreate. Astfel este un om al lui Dumnezeu! Si v-am spus, toate acestea apartin „de drept” monahismului, trebuie sa le traim! Cat ma intristez vazand monahi traind o viata grosiera! Cel cu o astfel de viata merge la slujba, dar mintea e aiurea; se supune programului, dar nu are acrivie. Vedeti, cand facem mancare, daca o fierbem, poate fi doar bine gatita, insa daca nu punem ulei, sare, lamaie, nu are gust. Aceasta este acrivia!

Sursa: Cuvant din Sfantul Munte, Sfanta Manastire Vatopedi 2011, p. 70-81.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2128

Voteaza:

Cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Efrem Vatopedinul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE