De la lucruri marunte, stramutati-va la nemarginire

De la lucruri marunte, stramutati-va la nemarginire Mareste imaginea.

De multe ori s-a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înţeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne insuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu însuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă insuflată, ca o pregătire spre a primi lumina învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfinţeniei pentru a se însufla.

Vă voi vorbi despre gândurile care mie mi-au fost preţioase. Ce am observat eu în viaţa lumii, a lumii oamenilor şi a lumii în general, în tot regnul animal? Singur omul este în stare să se reţină prin înfrânare atunci când în faţa lui se află mâncare – omul căruia i s-a dat duh ca şi chip al Dumnezeului Vecinic Care înfăptuieşte dintru nimic.

Opriţi-vă asupra acestui gând. Astfel, dacă ne vom înfrâna de la mâncare, sau de la somn, sau de la mai ştiu eu ce – toate acestea vor lucra spre a face să crească în noi ceea ce aparţine chipului lui Dumnezeu. A curăţi în noi chipul lui Dumnezeu cel întunecat de păcat – iată sarcina ce ne stă înainte! Când va trăi în noi ideea aceasta, atunci nu fară sens va fi toată înfrânarea noastră. Aşadar marea sarcină pe care ne-o pune înainte viaţa monahală este a ne asemăna cu însuşi Hristos, precum şi El a primit chipul omenesc, arătându-Şi Dumnezeirea.

Postul acesta este aşezat întru amintirea postului de patruzeci de zile al însuşi Domnului în pustie, atunci când era cu fiarele, şi unde, la sfârşit, l-a lăsat către Sine până şi pe diavol şi a vorbit cu el. Ce putem noi alege din cuprinsul vieţii lui Hristos însuşi, aşa cum o putem înţelege din Evanghelie, din Tradiţie şi din cărţile apostolilor? Iată, apostolul Pavel, genialul poet, spune că „noi, oamenii, trebuie să avem aceleaşi gândiri, aceleaşi simţăminte care erau şi în Hristos.”

In ce constă taina? In faptul că, dacă ne asemănăm Dumnezeului Celui întrupat, aceasta va trece şi în vecinicia care era şi înainte de facerea lumii. Ipostasul omenesc trebuie să se dezvolte în noi şi să cuprindă în sine gândul lui Hristos însuşi.

Ce trebuie să purtăm în gândul nostru ca să nu ne smintim de caracterul neînsemnat a multe din înfăptuirile noastre legate de post şi, în general, de nevoinţa chipului monahal al vieţii?

Trebuie ca acea „înţelegere”, pe care am văzut-o în Hristos, să fie şi în noi. La Sf. Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul aflăm o minunată expresie: „Noi ştim că acum fiii lui Dumnezeu suntem, şi încă nu s-a arătat ce vom fi după ieşirea noastră din această lume. Ci ştim numai, zice el, că atunci când vom vedea pre El precum este, şi noi ne vom putea face asemenea Lui: precum este El”.

Aşa încât vă rog, mai tinerii mei fraţi şi surori, amintiţi-vă acestea şi fiţi proprii voştri „făcători” precum o arată cel între sfinţi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, făcătorii tuturor, începând cu cele neînsemnate. Şi aşa, începând cu facerile noastre neînsemnate, neobservat ne pregătim duhul şi fiinţa spre a primi până şi suflarea cea nefăcută Dumnezeiască. Asemenea genialului poet, genialului theolog, genialului filosof – apostolul Pavel, fi-vom şi noi toţi făuritorii vecinicei noastre mântuiri în Dumnezeu.

„Aştept învierea morţilor”. Rostind aceste cuvinte ale Simbolului Credinţei ar trebui să ne amintim că ele reprezintă starea duhului care aşteaptă venirea lui Hristos. Iar această aşteptare este rezultatul înfăptuirii noastre; ea este şi va fi acea energie care neapărat ne va învia.

O, cum aş dori ca voi toţi să deveniţi poeţi! Fără o însuflare creatoare este greu să-ţi petreci o singură zi aşa cum s-ar cuveni creştinului. Astfel, apropiindu-ne de Post, să ne deschidem inima şi mintea către învierea ce ne stă înainte, aşa cum şi Domnul, înainte de a propovădui, a postit patruzeci de zile în pustie şi era acolo cu fiarele.

Şi deci astăzi v-am spus câteva cuvinte spre a vă îndrepta mintea către nevoinţa ce ne stă în faţă. La acestea aş dori să adaog că trebuie să fim nu numai poeţi, ci şi luptători plini de bărbăţie. Zis-a Domnul că „împărăţia cerurilor se ia cu trudă şi cu nevoinţă, şi cei ce se silesc o vor răpi”. Câtă vreme trăim pe Pământ, experienţa noastră în trup ne arată că trebuie neîncetat să bem, să mâncăm, să dormim, să ne odihnim, ca să redobândim noi energii biologice pentru viaţă. Aşa şi în plan duhovnicesc, suntem nevoiţi să ne hrănim sufletul, mintea, prin efort.

Voi cunoaşteţi expresia, adesea întrebuinţată ironic „este în chinurile facerii.” Aşa se poate spune despre tot artistul, în orice domeniu al artelor. In felul acesta, începând cu lucruri foarte mărunte, ne vom predispune către arătarea lui Dumnezeu însuşi în noi. Iar credinţa noastră stă în faptul că noi cu adevărat primim viaţa rezidită a lui Dumnezeu însuşi. Când noi „urmăm lui Dumnezeu” Celui întrupat – vorbesc despre Hristos – aceasta va trece apoi şi în planul duhului după moartea noastră. De vom fi asemenea Lui pe Pământ, precum a fost El, atunci vom fi asemenea Lui în vecinicia Sa fără de început.

Vedeţi ce cuvinte întrebuinţăm: Vecinicia cea fără de început a lui Dumnezeu va fi împărtăşită nouă! Aşa o îndrăzneală, oare nu este semnul nebuniei noastre? Dar iată că genialul Pavel spune că o astfel de „nebunie” mântuieşte lumea. Ceea ce ne-a făgăduit Hristos, mintea pământească nu poate cuprinde. Mintea noastră poate fi deosebit de înzestrată cu putere pentru gândirea sau înfăptuirea ştiinţifică, pentru filosofie sau pentru multe altele, însă nu pentru a crede în vecinicie. Dar în vecinicie pot să creadă până şi copiii, precum zice Domnul. Aşa că vedeţi: şi astăzi – acelaşi cuvânt al nostru către Dumnezeul Cel ceresc, acelaşi duh ne trage a urma lui Hristos.

A trecut puţină vreme de când am auzit de la cineva: “M-am săturat, nu mai vreau să sufăr. Vreau linişte, bucurie, fericire pământească, şi sufletul meu se scârbeşte de suferinţe”. Deşi un dreptslăvitor a rostit acestea, în esenţă el nu gândeşte în chip dreptslăvitor. Pentru a deveni în stare a cuprinde cu dragostea, mai pe urmă, întreaga făptură, trebuie să trăim multe stări dureroase şi multe suferinţe. Insă energia pentru acele suferinţe o dă porunca lui Hristos pentru ura de sine, pentru dragostea noastră de Dumnezeu şi de aproapele.

Iată că v-am vorbit despre lucruri în realitate înfricoşate. In zilele vieţuirii pe Pământ a Dumnezeului întrupat, Iisus Hristos a fost singurul Om Care, dându-ne porunca urii de sine pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, S-a îndreptat către Golgotha, nu pentru ca pe Sine să Se mântuiască: ci El S-a dat tuturor suferinţelor, plin de dragoste pentru om-omenire. O – ce chip acela – Omul! Iar cei care au trăit acea viziune nu mai pot afla nicăieri nimic asemenea.

Domnul ne-a poruncit ceea ce El însuşi a înfăptuit. Pentru dragostea de aproapele, El S-a dat pe Sine tuturor suferinţelor, şi nu numai morţii, ci unei morţi ce se trăia ca blestem în Vechiul Legământ: Blestemat tot cel spânzurat pre lemn.

Noi nu atingem măsura pe care o vedem în Hristos, şi înţelegem de ce Părinţii noştri – iar cel dintâi Botezătorul Ioan – au văzut în Hristos pe Dumnezeu. Iată pildă minunată: Ioan. Atunci când oamenii erau gata să recunoască în el însuşi pe Mesia cel aşteptat, el a zis: „Nu! Ci este Altul, Care vine înaintea mea, El este Mântuitorul lumii!” Cât de des se întâmplă pe Pământ ca aceia ce au primit stăpânire mare asupra multor oameni să fie înclinaţi a se socoti singurii vrednici de o astfel de stăpânire! Ci iată că Sf. Ioan a aflat în sine puterea de a tăgădui acest rol şi a spune cum trăia el însuşi insuflat de viziunea lui Hristos.

Dacă se înalţă mintea noastră către acea viziune a lui Hristos pe Golgotha, atunci este de înţeles că tot cuvântul încetează. Şi atunci îl cinstim pe El „ca Dumnezeu” – de acum în tăcere. In cele cincizeci de zile ale Postului care ne stau în faţă, fiecare dintre voi va avea de trăit clipe grele şi atunci ne vom aminti de Hristos, Care a petrecut în pustie patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

Chiar înainte de începutul Marelui Post se face slujba „marii iertări”. Atunci când noi, în mica noastră obşte, vom cere smerit iertare fraţilor noştri pentru tot ceea ce am greşit înaintea lor în cugetul nostru, amintiţi-vă şi de Infricoşata Judecată. Este spus că Domnul va veni în slavă. Şi când va şedea El pe scaunul Său, se vor aduna înaintea Lui toate noroadele, de la facerea omului până la cel mai de pe urmă ce va din femeie să se nască. Astfel, strămutaţi-vă mintea de la cele mărunte care, cu toate acestea, sunt chipurile altor lucruri, neţărmurite – iată ce trebuie să facem. In capitolul al cincilea la Evangheliei de la Matei se află multe cuvinte ale lui Hristos care pomenesc legea lui Moisi: S-a zis celor de demult: Să nu ucizi. (…) Dar Eu zic vouă… (…) S-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti. (…) Dar Eu zic vouă…, ş.a.m.d. Şi de fiecare dată, purcezând de la poruncile Vechiului Legământ, El trece la înţelesul cel nemărginit al fiecăreia dintre ele.

Aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiţi acest mijloc spre a face ca viaţa voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!

Arhimandritul Sofronie,
“Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reintregirea,

15 Martie 2016

Vizualizari: 984

Voteaza:

De la lucruri marunte, stramutati-va la nemarginire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE