Inima, arena luptei duhovnicesti

Gratie Botezului omul ia cunostinta cu o alta dimensiune a existentei. El devine fiu al Bisericii si partas al trupului mistic al lui Hristos. Opera rascumparatoare a Mantuitorului si, de aici, darul Botezului, il scot pe om din posesia diavolului situandu-l intr-o stare intermediara unde pacatul si harul coexista in inima, cum crede Macarie. Botezul marcheaza asadar in noi prezenta divina dar nu ne reformeaza dintr-odata. Prin baia „nasterii din nou” lupta cu raul nu se sfarseste, ci abia incepe cu adevarat.

In Omiliile sale, Macarie acorda acestui razboi duhovnicesc toata atentia cuvenita si il priveste cu foarte multa seriozitate. Gravitatea afirmatiilor sale il poate descuraja pe ascet. Dar nu. Din Omilii razbate pana la urma un ton optimist, incurajand lupta, cu ferma convingere a reusitei. Razboiul cu satana, ascetul il duce pe doua flancuri. Omilistul nostru zugraveste in culori foarte vii aceasta confruntare, imprumutand imagini din limbajul militar comun autorilor ascetici care descriu prin analogie nevointele duhovnicesti. „Acela care vrea sa placa cu adevarat lui Dumnezeu si uraste cu adevarat partea cea vrajmasa, rautatea, are de dus doua lupte: una in lucrurile cele vazute ale acestei vieti: sa se lepede de desfatarile cele pamantesti, de iubirea legaturilor lumesti si de pasiunile pacatoase; alta intru cele ascunse: sa se lupte chiar cu duhurile rautatii” (Om. 21, 1).

Terenul luptei „intru cele ascunse” este inima. Din Omilii desprindem preeminenta acordata luptei interioare, determinanta in evolutia ulterioara a pacatului sau a virtutii. „Razboiul se da mai intai inauntru, in inima; acolo este lupta si razboiul, acolo este cumpana care inclina fie catre iubirea lui Dumnezeu, fie catre iubirea lumii” (Om. 5, 6).

Adversarii acestei confruntari sunt „duhurile rautatii”, gandurile (logismoí) cu o semnificatie fireste peiorativa. Este vorba de „gandurile necurate” sau „cugetele viclene” (Om. 15, 21), o amprenta evidenta a demonilor. Autorul nostru precizeaza cateva din amanuntele luptei interioare, adresand prin aceasta un indemn confratilor sai: „cel ce cedeaza si primeste cugetul celui rau in inima lui comite adulter. Intru aceasta consta lupta ta: sa nu desfranezi in gandurile tale, sa duci razboi inlauntrul tau impotriva mintii care isca ganduri rele, sa nu asculti de ea, nici sa nu ingadui rautatii sa intre in cugetul tau” (Om. 15, 28).

Macarie reclama insistent imperativul vigilentei. Inima trebuie pazita de atacurile demonice (Om. 4, 4). Strajerul ei este intelectul (nous), insarcinat cu intampinarea gandurilor si examinarea lor la poarta inimii. „Cerceteaza si vezi de unde iti vin cugetele si impulsurile: de la Dumnezeu sau de la cel potrivnic; cerceteaza cine da hrana inimii tale” (Om. 31, 6).

Autorul nostru descrie spectacolul luptei duhovnicesti in termeni ce amintesc de anticele arene romane, iar cerul intreg sta martor al acestei privelisti: „in inima celor ce se lupta spiritual, este un teatru. Duhurile cele rele se lupta impotriva sufletului, iar Dumnezeu si ingerii privesc la lupta” (Om. 40, 5). Fireste, impresionanta asistenta celesta nu sta ca un observator neutru al acestei batalii, ci pune in inima ganduri ceresti si da odihna intru ascuns (Om. 32, 10).

O alta tema celebra, folosita cu placere de Macarie si gasind ecouri si in scrierile altor autori, o constituie imaginea „pamantului inimii” napadit de buruieni salbatice. Asceza nu inseamna altceva decat „a cultiva pamantul inimii” (Om. 26, 10). Aceasta indeletnicire implica multa truda si nu este incununata intotdeauna de succes. Totusi, ostenitorul primeste un pretios dar de sus, caci „Duhul Sfant Insusi vine in ajutorul slabiciunii oamenilor, iar Domnul arunca in pamantul inimii samanta; spini si palamida mai cresc inca. Din nou, Domnul Insusi impreuna cu omul lucreaza pamantul inimii, cu toate acestea sapte duhuri necurate si spini odraslesc acolo, pana ce vine vara cea duhovniceasca, atunci cand harul abunda, iar spinii se usuca de caldura soarelui” (Om. 26, 21). Starpirea raului din noi se realizeaza asadar prin sinergie, prin concursul celor doua puteri: omeneasca si dumnezeiasca. Razboiul trebuie dus pe doua fronturi: si in plan exterior cu pornirile trupului dar si in forul interior, in inima, unde sunt zamislite si prind contur gandurile viclene. Macarie a avut de luptat cu doua categorii de asceti, aflate in proximitatea mediului sau monahal si care se manifestau duhovniceste pe doua pozitii extreme. Pe de o parte, „noii farisei”, preocupati doar de asceza exterioara, curatarea celor dinauntru intrand doar in competenta lui Dumnezeu, iar, pe de alta parte, „cei duhovnicesti” (pneumatikoí) care nu se multumesc cu performantele si mortificarile corporale ci isi extind eforturile catre patimile spirituale cele mai subtile, avand ferma convingere ca pot sa le invinga si sa ajunga astfel la desavarsire.

Celor dintai Macarie le reproseaza superficialitatea, avertizandu-i ca nu exista „doar trei fete ale pacatului impotriva carora sa se asigure cineva, ci nenumarate” (Om. 3, 4). Si de a doua categorie de asceti se delimiteaza autorul nostru, constatand din proprie experienta: „eu inca n-am vazut pe nimeni sa fie crestin desavarsit si liber de pacat… Si eu am ajuns in anumite momente la masura libertatii posibile si stiu ca nu exista om desavarsit” (Om. 8, 5).

Scopul acestui cumplit razboi duhovnicesc este izbavirea de rau si curatia inimii. Una din tezele majore ale Omiliilor apreciaza ca „in regiunile foarte adanci ale inimii omenesti sau ale sufletului, prezenta raului nu poate fi eradicata prin nici un efort uman. Aici este locul „patimilor ascunse” sau „incurabile” (kryptá/aníata pathé), izvorul clocotitor al impulsurilor diavolesti, a caror inabusire este peste puterile noastre”.

Eliminarea acestui rau profund se datoreaza exclusiv lui Dumnezeu. "Intr-adevar, numai puterea divina poate dezradacina pacatul si relele care il urmeaza, pe cand omului ii este imposibil sa dezradacineze pacatul cu puterile sale” (Om. 3, 4). Acestuia ii revine sarcina unei lupte acerbe, avand insa constiinta neputintei lui. „Datoria omului este sa seopuna, sa se lupte si sa se bata cu pacatul, insa singurul care-l poate dezradacina este Dumnezeu” (Om. 3, 4). Ca in multe alte locuri din Omilii, Macarie propovaduieste aici o invatatura antinomica. In acest caz stau fata in fata marturisirea neputintei omenesti cu un optimist indemn la lupta eroica. Doar in aceste conditii ne invrednicim de starea unei inimi pure. „Nu este lucru usor sa dobandim inima curata; numai cu multa lupta si truda, numai daca smulge din radacina raul, omul poate sa dobandeasca o constiinta si o inima curata” (Om. 26, 24).

Extras din „Spiritualitatea inimii in Omiliile macariene” de Pr. Drd. Catalin Palimaru
 

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: