Intalnirea cu Dumnezeu

Intalnirea cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Intalnirea cu Dumnezeu

Scopul citirii Patericului este intrezarirea acelui foc si acelei lumini ce sunt caracteristice invataturilor si faptelor Parintilor pustiei. Ar trebui sa citim povestirile de aici pentru a ne inflacara de aceleasi incredintari ce ii inflacarau pe ei. Daca suntem atenti la aceasta scanteie, vom descoperi anumite intuitii fundamentale in privinta intalnirii noastre cu Dumnezeu.

Zicea Avva Ioan ca temnita este a sedea in chilie si a-si aduce aminte de Dumnezeu totdeauna cu trezvire. Si aceasta este: in temnita am fost, si ati venit la Mine (Mt. 25, 36).

Ce inseamna de fapt ca Dumnezeu sa vina la noi? Ce sfat au de oferit Parintii si Maicile pustiei despre intalnirea cu Dumnezeu? Daca nu vorbesc despre experientele personale ale vederii lui Dumnezeu, atunci ce intuitii dezvaluie despre cautarea continua si, in final, vederea lui Dumnezeu?

Intai, Parintii pustiei afirma categoric ca Dumnezei nu se poate cauta prin, sau descoperi la capatul unei lungi, anevoioase si metodice lupte.

Zis-a Avva Sisoe: Cauta pe Domnul, si nu cauta unde locuieste.

Trebuie sa-l cautam pe Dumnezeu nu la sfarsit, ci in chiar mijlocul luptei. Ne amintim povestea lui Antonie luptandu-se cumplit cu dracii, pana aproape de istovire si moarte. Dar nu acela era capatul povestirii lui Athanasie.

Domnul nu a uitat nici acum de nevointa lui Antonie, ci a venit in ajutorul lui. Fiindca privind el in sus, a vazut acoperisul ca deschizandu-se, si o raza de lumina pogorand spre el. Si dracii s-au facut dintr-odata nevazuti. Iar durerea trupului indata a incetat, si casa s-a luminat intreaga. Iar Antonie, simtind ajutorul si rasufland mai bine, usurat de dureri, se ruga vedeniei aratate, zicand: Unde erai? Pentru ce nu te-ai aratat de la inceput, ca sa-mi opresti durerile? Si s-a facut glas catre el: Antonie, aci eram, dar am asteptat sa vaz lupta ta. Deci fiindca ai rabdat si nu te-ai lasat biruit, iti voi fi pururea ajutor, si voi face numele tau cunoscut pretutindenea. Auzind acestea, s-a sculat la rugaciune. Si s-a intarit asa de mult, ca a simtit ca are mai multa putere in trup decat a avut inainte.

Daca Dumnezeu este chiar in mijlocul luptei noastre, atunci scopul nostru este acela de a ramane acolo. Trebuie sa ramanem in chilie, sa stam pe cale, fara a renunta la lupta sau a uita de intuneric. Este foarte usor sa trecem cu vederea importanta luptei, preferand in locul ei sa cautam pacea si odihna, sau sa ne inchipuim ca am ajuns la treapta dragostei mai inainte de vreme. Este totdeauna mai usor sa lasi lucrurile sa treaca pe langa tine, sa mergi inainte fara cercetare si efort. Dar lupta inseamna viata. Este calea trairii depline a vietii, iar nu a simplei sale observari. Ne costa mult timp si mult efort ca sa unim intr-un intreg partile desperecheate, dezunite si separate ale sinelui. In toata aceasta vreme si in acest efort lupta era o virtute neprecupetita pe calea duhovniceasca a pustiei. Parintii si Maicile pustiei ne vorbesc cu autoritate fiindca ei ne sunt de fapt tovarasi de drum. Ei nu pretind ca au ajuns; nu arata niciodata ca au incheiat calatoria. Amintiti-va de rugaciunea lui Arsenie:

Dumnezeule, nu ma parasi! Nimic bun am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput. In al doilea rand, Parintii pustiei sunt incredintati ca Dumnezeu este nu numai in mijlocul luptei, ci Dumnezeu este totdeauna acolo. Dumnezeu nu e niciodata absent, niciodata departe. Dumnezeu ne iubeste, indiferent unde ne aflam pe cale. Dumnezeu ne iubeste indiferent de ceea ce suntem si ceea ce facem. Cea mai adanca si mai intima convingere a Parintilor si Maicilor pustiei este aceea ca Dumnezeu ii iubeste. Aceasta explica bucuria lor. In ciuda dificultatii si intensitatii luptei lor ascetice, acesti pustnici se caracterizeaza prin-tr-un simtamant al veseliei, nu al mahnirii:

Avva Veniamin, cand avea sa moara, a zis fiilor sai: Acestea faceti, si puteti sa va mantuiti - totdeauna bucurati-va, neincetat va rugati, pentru toate multumiti!

Zis-a maica Singlitichia: Lupta si osteneala multa este celor ce se apropie de Dumnezeu la inceput, si dupa aceea bucurie negraita. Ca precum cei ce vor sa atate foc, intai se afuma si lacrameaza, si asa dovedesc lucrul ce-l cauta (pentru ca se zice: Dumnezeul nostru este foc mistuitor, Evr. 12, 29), asa trebuie si noi cu noi: sa atatam focul cu lacrami si cu osteneli.

Acesti eroi ai Duhului sunt plini de bucurie; ei se caracterizeaza si prin umor. Povestirile pustiei sunt pline de situatii si cuvinte hazlii. Umorul lor este legat, dupa parerea mea, de smerenie. Daca Parintii se iau mai putin in serios, este pentru ca doresc sa-l ia mai in serios pe Dumnezeu. Nu sunt nici obsedati de lupta ascetica, nici preocupati de virtutile lor. Pustnicii pot fi voiosi, fiindca stiu ca sunt oameni si ca esecul tine de insusi faptul de a fi om. In ultima analiza, sau mai curand dincolo de orice analiza, Parintii pustiei sunt constienti de un adevar simplu si totusi adanc: ei stiu ca nu sunt Dumnezeu; si mai stiu ca numai prin Dumnezeu sunt cu putinta toate. Acest lucru ne poate parea cu totul vadit, si totusi uneori uitam acest adevar. Parintii pustiei stiau ca desavarsirea tine de dumnezeire; si cu siguranta, nu intru slabiciunea noastra sau in vreo iscusinta oarecare ne-am putea inchipui ca trebuie sa ne negociem cu Dumnezeirea virtutile sau viciile.

Iata de ce Parintii si Maicile pustiei vorbesc fara sfiala despre intuneric si lupta in intuneric. Ei nu se rusineaza de intunericul lor sau sa vorbeasca despre gandurile lor cele mai intunecate. Iata de ce nu ne rusinam niciodata citind cuvintele lor, chiar daca uneori ne par a fi prea directe, sau chiar dure. Ei sunt totdeauna intelegatori fata de noi, totdeauna milostivi. Milostivire, nu competitie - acesta e telul lor. Astfel ca nu arata nici un fel de amaraciune fata de vizitatori; nu exista nici urma de simtamant vindicativ. Nu-ti sugereaza ca: "Eu sunt bine, si tu esti bine". La un nivel mult mai adanc, ei au constiinta si acceptarea faptului ca "Eu nu sunt bine; si nici tu nu esti bine". Dar aceasta recunoastere este si siguranta lor, caci ei stiu ca: "Asa este bine!" Intr-adevar, ori de cate ori realitatea nedesavarsirii sau limitarii este tagaduita, de fapt este respins Dumnezeu si putinta transcenderii limitarilor.

In al treilea rand si ultimul, mai este inca o lectie de deprins din invatatura acestor Stareti din pustia vechiului Egipt. In decursul luptei - in chiar locul unde-L intalnim pe Dumnezeu si unde suntem iubiti de Dumnezeu - descoperim si noi cum sa iubim pe altii. In insasi aceasta lupta discernem caile de a imbratisa slabiciunea altora si invatam a fi milostivi la fel ca Dumnezeu. Intelegem ca suntem asemeni altora nu in primul rand prin virtuti si prin taria noastra, ci mai ales prin greseli si cusururi.

In pustie, chemarea la desavarsire e primita ca o invitatie la iubire; este perceputa in lumina poruncii lui Hristos: Fiti dar milostivi, precum si Tatal vostru milostiv este (Le. 6, 36). Si iata de ce:

Spuneau Parintii pentru Avva Macarie cel Mare ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si Avva Macarie, acoperind gresalele ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut, si care auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit.

Un frate gresind, s-a despartit de la biserica de catre preot. Iar Avva Visarion sculandu-se, a iesit impreuna cu el, zicand ca si el este pacatos.

S-a dus odata Avva Isaac Thiveul la o chinovie, si a vazut pe un frate ca a gresit, si l-a osandit. Iar dupa ce a iesit la pustie, a venit ingerul Domnului si a stat inaintea usii chiliei lui, zicand: Nu te las sa intri. Iar el se ruga zicand: Care este pricina? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Dumnezeu m-a trimis, zicand: Spune lui: Unde poruncesti sa pui pe fratele cel gresit, pe carele ai judecat? Si indata s-a pocait, zicand: Am gresit, iarta-ma! Si i-a zis ingerul: Scoala-te, te-a iertat Dumnezeu. Dar pazes-te-te de acum inainte sa nu judeci pe cineva mai inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Antonie nu mai are frica de sine, de pacate sau chiar de Dumnezeu. El nu se mai compara cu ceilalti. De acum a invatat dragostea. Cand iti cunosti si accepti slabiciunile, atunci poti sa inveti sa te iubesti; apoi inveti "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta..., si pe aproapele tau ca pe tine insuti. Mai mare decat acestea alta porunca nu este" (Mc. 12, 30-31).

Zis-a Avva Antonie: Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci-l iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica (In. 4, 18).

Avva Ammun Nitriotul s-a dus la Avva Antonie si a zis lui: Vad ca eu mai multa osteneala am, si cum de numele tau s-a marit intre oameni mai mult decat al meu? Zis-a lui Avva Antonie: Pentru ca eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decat tine.

Antonie a invatat ca frica este o energie ce ne limiteaza; ea este utila in masura in care ne ajuta in pravila infranarii. Pe de alta parte, dragostea ne dezmargineste; ea deschide pravila postirii si infranarii catre impartasire si tamaduire. Experienta pustiei era o teologie si spiritualitate intemeiata pe dragoste. Frica tagaduieste trupul si lumea; dragostea afirma fiece amanunt din viata noastra si din lume. Frica invata sa se dezbare de lucruri; dragostea invata sa impartaseasca lucrurile. Scopul pustiei era tocmai acesta: a invata sa iubesti. Nu sa inveti a savarsi mari ispravi de post, priveghere sau inj franare: milostivire, precum am zis, iar nu competitie.

Au venit unii din batrani la Avva Pimen si i-ai zis: De vom vedea pe frati ca dormiteaza in biserici voiesti sa-i imboldim ca sa fie treji la priveghere?

Pimen era la fel ca Antonie; si el ajunsese la dragoste. Nu isi mai facea griji ca nu indeplineste vreun tel ascetic:

Iar el a zis lor: Eu cu adevarat de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc.

Singurul tel era totdeauna dragostea, nu vreo rasplatire lumeasca; ba chiar nici vreo rasplata duhovniceasca. Poate de aceea se si numeau monahi, care inseamna faptul de a avea "un singur tel si o singura grija". Toti cei din pustie aveau acelasi tel, care ar trebui sa fie acelasi si pentru toti cei din lume.

Era un mirean foarte evlavios in viata lui, si a venit la Avva Pimen. S-au mai intamplat la batranul si alti frati, cerand sa auza de la el vreun cuvant. Si a zis batranul mireanului celui credincios: Graieste fratilor vreun cuvant! Iar el se ruga, zicand: Iarta-ma, avvo, eu ca sa invat am venit. Si silit fiind de batran, a zis: Eu sunt mirean, si vanzand si negutatorind verdeturi, dezleg legaturile si le fac mici, cumpar cu putin si vand cu mult; insa nu stiu din Scriptura sa vorbesc, dar o pilda voi zice. Un om a zis prietenului sau: Fiindca am pofta sa vaz pe imparatul, vino cu mine! A zis lui prietenul: Vin cu tine pana la jumatatea caii. Si a zis altui prieten: Vino tu de ma du la imparatul! A zis lui: Te duc pana la palatul imparatului. Zis-a si celui de-al treilea: Vino cu mine la imparatul! Iar el a zis: Eu vin si te duc la palat, si stau si graiesc si te bag la imparatul. Si l-a intrebat pe el: Care este puterea pildei? Si raspunzand, a zis lor: Cel dintaiu este nevointa care povatuieste pana la drum, cel de-al doilea este curatia, care ajunge pana la cer, iar al treilea este milostenia, care duce pana la imparatul Dumnezeu cu indrazneala. Si asa fratii, fo-losindu-se, s-au dus.

Concentrarea de un cuget a Parintilor pustiei cauta sa focalizeze proiectia chipului dumnezeiesc asupra fiecarui aspect al vietii si asupra fiecarei persoane din lume. In acest fel, toate lucrurile si toti oamenii dobandesc o semnificatie unica. Singurul si ultimul raspuns dat noua insine, celorlalti si lui Dumnezeu este dragostea. Orice alt raspuns este doar o dimensiune derivata si o viziune secundara a realitatii primare a dragostei.

Parintele John Chryssavgis

Vindecarea launtrica a omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"



04 Mai 2015

Vizualizari: 6111

Voteaza:

Intalnirea cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE