In zilele noastre, cand toti suntem parca numai "ochi si urechi" pentru a fi la curent cu ceea ce se intampla in jurul nostru, tot mai multi riscam sa ratam atat intalnirea cu noi insine, cat mai ales intalnirea cu Dumnezeu si cu semenii, in taina inimii noastre.
De cele mai multe ori, ne multumim numai sa aflam vesti despre acestia, sa luam la cunostinta de ei, fara a-i mai si purta intru noi. Ne-am obisnuit deja sa "scormonim" dupa ei, de fiecare data, cand este necesar, in memorie, niciodata in inima.
Se pare ca societatea in care traim depune toate eforturile pentru a ne structura pe un singur nivel: cel al mintii, in defavoarea inimii. Se doreste parca de la noi sa luam chipul unor roboti atotstiutori, dar lipsiti de sentimente. Chiar daca poate parea exagerat, aceasta este tendinta.
De aceea, daca ar fi sa caracterizam in doar cateva cuvinte propria viata, in acest secol al vitezei, dominat de progresul tehnologiei informatiei, acestea ar fi: "Multe vesti, putine intalniri".
Paradoxal, multi dintre noi putem spune ca am ajuns sa cunoastem atat de multe lucruri despre oameni carora nu le-am strans niciodata mana, dar din ce in ce mai putine despre omul de langa noi, ale carui necazuri si bucurii de toate zilele, uitam sa le impartasim.
Omul contemporan considera, in mod eronat, ca afland mai multe stiri sau dobandind mai multe cunostinte este cu atat mai ancorat in realitate. Din contra, ajunge sa se scalde intr-un "ocean de neesential". La nimic nu ii foloseste daca ramane ancorat de suprafata superficiala a lumii, pierzand din vedere "singurul lucru necesar", innoirea omului launtric, prin salasluirea lui Hristos in el si prin impartasirea de harul dumnezeiesc.
Una din cele mai dureroase consecinte ale pacatului asupra omului o reprezinta faptul de a nu se mai raporta cum se cuvine nu doar fata de Dumnezeu si de semeni, ci si fata de sine insusi.
Omul supus pacatului sufera de o grava criza de identitate. Acesta uita de omul launtric, de omul cel tainic al inimii, intru care nu se mai recunoaste, si adopta, conjunctural, numeroase chipuri care ii sunt straine. Putem spune ca insotirea cu pacatul presupune, la nivel existential, insotirea cu minciuna sau, altfel spus, adoptarea unui mod de viata nefiresc si fals.
Din acest motiv toti luam, intr-o masura mai mare sau mai mica, chipul omului instrainat de Dumnezeu, de semeni si de sine insusi. Devenim parca tot mai indiferenti fata de adevaratele bucurii ale vietii.
Dar vine o vreme in care vom fi nevoiti sa ne recunostem "saraci" si "flamazi" pentru ca din acest mod de viata nu am agonisit nimic care sa ne imbogateasca, nimic care sa ne potoleasca foamea. O vreme in care va fi nevoie sa "manam mai la adanc"- asa cum Mantuitorul le-a spus Apostolilor sa arunce mrejele, pentru a prinde multime de pesti - pentru a ne putea impartasi de multimea "bunatatilor celor vesnice". Bunatati ce nu sunt pricinuite decat de adevaratele intalniri.
In acest sens, a "mana mai la adanc" inseamna a da prilej, prin rugaciune, intalnirii dintre minte si inima, asa cum ne invata Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt: "Cand stai sa te rogi, fa-ti mintea ta preot si inima ta Altar."
A "mana mai la adanc" inseamna a patrunde si a priveghea cu mintea in camara de taina a inimii noastre unde, desi te intalnesti cu tine insuti intr-o stare mereu nevrednica, te bucuri totusi de Domnul si de semeni pe calea unui vesnic dialog al iubirii.
Este nevoie sa "manam mai la adanc" pentru ca indiferent de epoca in care traim, de conditia sociala, de varsta, sa putem privi orice lucru, gest si persoana, ca pe o intalnire adevarata. O intalnire ce ne face partasi unei bucurii de dincolo de lumea aceasta, de dincolo de acest timp, din Imparatia lui Dumnezeu.
Radu Alexandru
-
Iubirea de sine
Publicat in : Religie -
O singura problema adevarata - iubirea de sine
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.