Invatatura despre mantuire

Invatatura despre mantuire Mareste imaginea.

Aşa cum medicul dă leacuri amare ori retează anumite mădulare ale trupului ca să păstreze sănătos întreg organismul, tot astfel şi Domnul, Medicul Preaînţelept al sufletelor noastre, îngăduie necazul în anumite situaţii, ca să păstreze sufletul pentru viaţa cea veşnică.

In ceea ce priveşte căsătoria, într-adevăr, aceasta este o treaba complicată şi trebuie cu toţii să ne rugăm ca Domnul să ne trimită omul potrivit pe calea pe care vom merge. Bine ar fi să afle omul un suflet bun şi frumos. Acesta este un lucru de temelie, celelalte rămân în plan secund.

In familie este nevoie să ne petrecem viaţa cu dragoste de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Acesta este drumul cel drept, care îl menţine pe om pe calea mântuirii, conducându-l către fericirea cea veşnică.

Trebuie să ne îndemnăm unul pe celălalt la rugăciune.

In familie trebuie tăiate toate capriciile şi să se afle un limbaj comun cu aproapele, adică a nu petrece timpul în certuri şi a nu-şi demonstra unul altuia dreptatea sa. Fără aceasta, viaţa va fi foarte grea.

In casă cu ai tăi trăieşte în pace şi în dragoste! Nu te amărî, ci arată către ei bucurie! Acesta este un lucru plăcut lui Dumnezeu şi mântuitor pentru suflet.

Să dea Dumnezeu ca în biserica voastră de acasă întotdeauna să fie pace, iubire şi bunăstare! Acestea sunt temelia oricărei bogăţii. Iubiţi-vă unul pe altul întru Hristos! Purtaţi toate cu răbdare şi cu smerenie, şi Dumnezeu va face să fie pace întotdeauna între voi.

Dumnezeu, ca un Părinte îndurător, văzând în inima noastră neorânduială duhovnicească şi grijă mai mare de cele pământeşti decât de cele cereşti, ne trimite mustrare - necazuri şi boli. Recunoscând omul toate acestea, Dumnezeu din nou îl primeşte pe el ca pe fiul cel desfrânat şi-i întoarce pacea şi liniştea chiar şi în această vale a lacrimilor.

Nespus de greu este a păşi drept pe calea monahală, însă monahul cu îndrăzneală îşi pune încrederea în tainicul ajutor de Sus.

Pilda femeii mironosiţe arată cât de multă căldură, dulceaţă şi dragoste către Domnul se afla în sufletul acelei femei care, mulţumită acestor calităţi, a fost învrednicită de marea faptă a iubirii şi a jertfei de sine, căci ea a trăit întru Hristos şi după învăţătura lui Hristos, după cum a poruncit Apostolul, „în purtarea blândeţii şi în tăcerea duhului".

Necazurile şi bolile ne ajută să împlinim legea lui Hristos, deşi noi, cu toţii, trăim cu nepăsare şi în chip păcătos; necazurile ne feresc într-o mare măsură de grelele căderi în păcat.

Mirenii legaţi de câştigurile lumeşti, de viaţa de familie şi de tot felul de griji, află condiţii prielnice să trăiască precum monahii, pe de-a-ntregul întru liniştire, şi să-şi potrivească viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Inţelepciunea constă în aceea ca şi în cele mai mari necazuri şi împrejurări întotdeauna să păstrăm credinţa întru buna Pronie a lui Dumnezeu, care se întinde asupra tuturor oamenilor şi nu îngăduie ca cineva să fie ispitit mai mult decât poate să îndure.

Când omul, care e dator ca lui Dumnezeu şi aproapelui să dăruiască iubirea sa, o întoarce spre sine pe aceasta, atunci se face vinovat de păcatul al iubirii de sine.

In cele mai mari necazuri, în sufletul omului se nasc virtuţi care cu greu se dobândesc într-o viaţă liniştită prin multe trude. Necazul naşte răbdarea.

Aminteşte-ţi ce mare vătămare poartă în suflet păcatul judecării, căci omul nu trebuie să judece nicicând şi pe nimeni, nici pe păcătosul cel mai mare şi vădit, pentru că cel păcătos poate într-o clipă să-L cheme din străfundul sufletului său pe Domnul ca să-l miluiască, şi induratul Părinte, Care a iertat păcatele desfrânatei şi tâlharului ce s-a pocăit, să-l primească şi pe el.

Monahul trebuie să fie precum un înger prin permanenta slavă adusă lui Dumnezeu, prin bunătatea vieţii sale şi prin slavoslovii împreună cu oştirile cereşti.

Mândria este dorinţa şi năzuinţa omului de a se distinge înaintea oamenilor, îndulcire de sine şi chiar împotrivire lui Dumnezeu.

Noi, adesea, chiar nu observăm cum îl judecăm pe aproapele nostru şi cum îi batjocorim nedesăvârşirile. Domnul ne-a dat o poruncă limpede: „Nu judecaţi!" Insă noi, de bunăvoie şi cu îndrăzneală, ne însuşim dreptul cereştii judecăţi şi-i judecăm pe oameni; iar Domnul adesea ne pedepseşte pentru acest păcat.

Locaşurile cele fericite sunt în cer. Aici sunt doar lacrimi şi suspine. însă aceasta nu trebuie să ducă sufletul întru deznădejde, ci la starea plină de veselie din veşnicie, împreună cu Hristos.

Viaţa monahală se cuprinde în tăierea patimilor şi în dobândirea nepătimirii.

Foarte greu este să-i îndrepţi pe monahii care trăiesc după voia lor şi se conduc după mintea lor păcătoasă. Va veni însă vremea ca ei să dea răspuns, după ce se va sfârşi această viaţă. Acolo, pentru voia de sine, îndurare nu va fi. Se spune că unii merg în viaţa veşnică, iar alţii la chinurile cele veşnice. In învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu arareori se arată că monahul, care trăieşte fără ascultare, fără smerenie şi fără blândeţe, nu poate să se mântuiască, şi mânia lui Dumnezeu în unul ca acesta va rămâne şi în veşnicie. Ar fi fost bine ca din străfundul sufletului să recunoaştem toţi această stare de plâns a noastră şi până încă nu se încheie viaţa pământească să ne îndreptăm starea vrednică de plâns, adică să îndepărtăm din minte şi din inimă toată răutatea şi toată patima şi să-L urmăm pe Hristos pe calea cea strâmtă, care duce la viaţa veşnică. Pentru fericirea vieţii veşnice mulţi oameni au lăsat bogăţia şi neamul vestit şi s-au dat pe sine de bunăvoie la ascultarea învăţătorilor lor. Fără purtarea crucii noastre şi fără împlinirea fără de cârtire a ascultării, monahul mai bine nu s-ar fi născut.

A urma lui Hristos înseamnă a lăsa iubirea de sine.

Noi uităm că rugăciunile sunt hrană pentru suflet. Şi iată că ajungem astfel nevrednici de a primi adevărurile cele dumnezeieşti.

Omului smerit îi este firesc a nu judeca doar cu cuvântul, ci şi cu gândul.

După cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, primul înger -Lucifer - nu a voit să se supună Făcătorului, ci s-a înălţat cu mintea şi a căzut în înşelare de sine, socotind să fie asemenea lui Dumnezeu şi să meargă pe calea desăvârşirii fără ajutorul Celui Preaînalt (v. Is. 14, 12-15). Pentru aceasta, dreptatea lui Dumnezeu, care-l ţinea, a fost atinsă, iar Lucifer, trăgând la sine mulţime de alţi îngeri, a căzut în întunericul cel mare al deznădejdii. In acest chip mândria s-a născut nu pe pământ, ci în cer, în sferele cele înalte ale duhurilor celor fără de trup. Iată pentru ce ea se arată începătoare a oricărui rău, diavolească fiind!

Priveghează şi te roagă - căci aceste două virtuţi îţi aduc mare bucurie, şi nu doar pământească, ci şi cerească.

In necazuri, sa nu te întristezi, către smerenie şi răbdare să năzuiască mereu privirea ta, şi vei dobândi harul Duhului Sfânt.

Inima noastră nicicând nu gpate să fie goală. Iar dacă noi nu o umplem cu rugăciune şi cu fapte bune, atunci diavolul q umple cu gânduri şi cu dorinţe întinate, din care sufletul nos-tru devine nu templu al Duhului Sfânt, ci peşteră de tâlhari.

Frica de Dumnezeu o învaţă harul.

Rugăciunea înăuntru inimii, iubirea către Dumnezeu, năzuinţa către o autentică viaţă creştină - iată calea care duce pe om către monahismul cel lăuntric; însă nu trebuie să uităm nici de cele din afară, căci începutul cârmuirii în viaţa fiecărui om trebuie să fie un început aşezat în firea lui, căci e indiscutabil că omul e alcătuit din suflet şi trup, strâns legate între ele; prin urmare, prin învoirea lăuntrică cu cea din afară omul merge pe calea arătată de însuşi Ziditorul. Osebindu-se de celălalt, omul nu se mai supune Ziditorului său şi făptuieşte totul după mintea sa.

Smerenia îi face pe oameni sfinţi, iar mândria îi lipseşte de părtăşia cu Dumnezeu.

După voia lui Dumnezeu, noi toţi ne purtăm suferinţele care ne curăţesc sufletele.

Pocăinţa este chemarea creştinului.

Rugăciunea este neroditoare dacă omul nu se căieşte.
Frica de Dumnezeu ca o strajă păzeşte sufletul de rău şi-l învaţă binele. Frica de Dumnezeu curăţeşte sufletul de păcate.

Noi ne lenevim să ne rugăm, iar dacă ne rugăm, o facem împrăştiat, fără cuvenita luare-aminte, şi adesea chiar fără să dăm vreo socoteală de aceasta, neţinând seama înaintea Cui stăm şi către Cine ne adresăm. Chiar şi îngerii stau înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, dar noi săvârşim această mare lucrare - convorbirea cu Dumnezeu -fără luare-aminte: cu buzele citim ori ascultăm rugăciunea, însă mintea noastră rătăceşte cine ştie pe unde. O asemenea rugăciune nu-I este plăcută lui Dumnezeu. Ea doar îl necăjeşte pe El. Domnul primeşte rugăciunea care iese din inima curată şi din mintea nerisipită. Pentru aceasta, creştinul trebuie să se folosească de toată silinţa sa, ca în timpul pravilei de rugăciune să nu-şi împrăştie mintea şi inima şi să se îndepărteze de la Dumnezeu, ca să fie adunate gândurile sale şi să năzuiască spre cer.

Deznădejdea şi cârtirea să nu le îngădui în inima ta, ci dintr-odată taie-le pe ele cu rugăciune fierbinte şi cu lacrimi de pocăinţă.

In Cuvântul lui Dumnezeu se spune că nimic necurat şi întinat nu va intra în împărăţia cerurilor. Calea lui Hristos, care duce la viaţa cea fericită, constă anume din boli, din suferinţe şi din necazuri. Aceste mijloace curăţesc sufletul, îl însufleţesc pe el şi-l înalţă spre cer.

Fiecare biruinţă asupra patimii este însoţită de pace harică în suflet şi aduce bucurie sufletului nostru, o bucurie cu care nu se poate compara nici o altă desfătare de pe pământ.

Pocăinţa este întristarea după Dumnezeu însoţită de lacrimi.

Doar necazurile sunt în stare să curăţească sufletele noastre înnegrite de mulţime de plecări păcătoase.

Desăvârşita izbăvire de patimi este mare dar de la Dumnezeu. Curăţindu-se de ele, sufletul se învredniceşte de unirea cu Dumnezeu. însă acela care vrea să dobândească acest dar trebuie să se lepede de toate agoniselile pământeşti.

Domnul, adesea, şi un suspin la rugăciune îl primeşte în locul marilor nevoinţe. Noi însă merităm necazuri pentru păcatele noastre şi, luând aminte la cuvintele Sfinţilor Părinţi, să spunem: „A răbdat Prorocul Moise, a răbdat Prorocul Elisei, a răbdat Prorocul Ilie, voi răbda şi eu." Şi dacă ne vom ajusta astfel pe noi, aceasta o va primi Domnul mai degrabă şi va face milă cu noi. Acolo unde Dumnezeu este în suflet, acolo există bucurie şi libertate. Să ne nevoim pe calea mântuirii până la sfârşitul biruitor şi pentru toate să aducem mulţumire lui Dumnezeu. Căci şi Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte: Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui.

Deznădejdea şi împrăştierea minţii biruieşte-le prin smerenie şi prin răbdare.

Arme de luptă pentru războiul cu păcatul şi cu patimile sunt postul, însingurarea, răbdarea, păzirea simţurilor, închinăciunile, mersul la biserică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ascultarea şi rugăciunea.

Semn al temerii de Dumnezeu este a fugi de păcate, nu doar de cele vădite, ci şi de cele tăinuite.

Domnul trimite robilor Săi necazuri ca cel mai bun mijloc care să le ajute lor să păşească din înstrăinarea pământească către cereştile locaşuri.

Rugăciunea fără smerenie este cu neputinţă.

Frica de Dumnezeu este începutul mântuirii, pentru că, pătrunzând în inima omenească, ea îl deşteaptă pe om din somnul păcatului şi-1 aşază pe calea de întoarcere la Dumnezeu, trezind în el năzuinţa de a se curaţi de patimi şi de a trăi după poruncile Domnului, ca să fugă el astfel de veşnicele chinuri şi să dobândească mântuirea.

Pocăinţa e atunci când omul se recunoaşte pe sine ca fiind nevrednic de vreo bunătate a lui Dumnezeu.

Trebuie să ne deprindem şi să luăm aminte la îndurarea plină de răbdare a tuturor necazurilor şi bolilor. Mai mult decât orice trebuie să ne socotim pe noi pe deplin că merităm aceasta, după ce privim la păcatele noastre, chiar şi la cele mai mici. Cugetând la aceasta, omul dobândeşte liniştea sufletul său şi astfel apucă pe calea mântuirii şi a smereniei lui Hristos.

Asemenea aceluia care învaţă ştiinţele la şcolile cele pământeşti, tot astfel şi creştinul care deprinde rugăciunea, această înaltă ştiinţă duhovnicească, trebuie cu osârdie să meargă la biserica lui Dumnezeu. A sta cu evlavie în biserică, a lua aminte la toate câte se cântă şi se citesc, nasc în sufletul creştinului adevărata rugăciune.

Dobândirea adevăratei rugăciuni în suflet cere de la creştini mare nevoinţă şi stăruinţă.

Pocăinţa este frângerea inimii pentru viaţa păcătoasă de mai dinainte prin care L-am scârbit pe Dumnezeu.

Fără smerenie e de neconceput viaţa duhovnicească desăvârşită a creştinului.

Viaţa creştinului este plină din belşug de necazuri şi de boli. Cu greu poartă toate acestea omul păcătos, însă fără aceasta, din păcate, mântuirea este cu neputinţă. O, Preaîn-ţelepciune şi Har ale lui Dumnezeu, care ne mântuie pe noi de veşnicele chinuri, cât de neînţelese sunt căile Celui Prea-înalt! Dumnezeule, Tu săvârşeşti toate acestea asupră-ne ca să ne fie de folos şi mântuitoare!

Când teama de veşnicele chinuri nu există, atunci teama vremelnică pustieşte sufletul.

Trebuie ca întotdeauna să ne rugăm pentru cei care ne spun cele rele şi ne batjocoresc.

Despre tine să nu vorbeşti mult, nici să spui că tu eşti atât de rău, pentru că şi aceasta poate să fie tot o cursă a diavolului. Prin unele ca acestea el poate să te azvârle în deznădejde şi chiar în păcat. Deprinde-te să-I mulţumeşti întru toate lui Dumnezeu.

Fără necazuri, în vremea de acum nimeni nu poate să se mântuiască.

Din lucrările schiarhimandritului Ioan Maslov

Stareti rusi ai zilelor noastre: Invataturi, sfaturi, prorocii; Editura Sophia

Cumpara cartea "Stareti rusi ai zilelor noastre: Invataturi, sfaturi, prorocii"

 

17 August 2016

Vizualizari: 485

Voteaza:

Invatatura despre mantuire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE