Pedeapsa neimpacarii

Pedeapsa neimpacarii Mareste imaginea.

Cum pedepseste Dumnezeu in­versunarea se vede si din ur­matoarea pilda: La Lavra Pecerska traia un ieromo­nah pe nume Tit. El avea mare sim­patie si prietenie catre un diacon pe nume Evagrie. Se minunau multi de prietenia lor sincera. Insa diavolul i-a facut sa se certe in asa fel, ca nu mai vroiau nici sa se vada, nici sa stie unul de altul. Pe cand unul cadelnita in biserica, celalalt fugea de tamaiat, iar daca nu reusea sa fuga, celalalt nu ca­delnita in dreptul lui. A trecut multa vreme. Amandoi au trait in acel intu­necat pacat si, neimpacati fiind, indrazneau chiar sa se impartaseasca. Fratii ii indemnau sa se impace, insa ei nu voiau sa ia aminte la aceasta.

Dupa purtarea de grija a lui Dum­nezeu, preotul Tit s-a imbolnavit atat de rau, ca era pe patul de moarte. Atunci el a inceput sa-si planga cu amar pacatul si a trimis sa-l roage pe diaconul Evagrie, din partea sa, ca sa-l ierte. Diaconul nu numai ca nu l-a ier­tat, ci l-a blestemat cu cuvinte grele. Fratii, vazandu-l pe Tit in agonie, l-au adus cu de-a sila pe Evagrie, ca sa-i impace. Bolnavul, cu mari fortari, s-a ridicat, a cazut la picioarele diaconu­lui si cu lacrimi l-a rugat: „Iarta-ma, parinte!”, insa Evagrie, cu neomenie, si-a intors fata de la el si a spus: „Nu doresc sa ma impac cu el nici in viata de acum si nici in cea viitoare!" Si spunand acestea, s-a smuls din mainile fratilor si a cazut. Fratii au vrut sa-l ri­dice, insa era mort, iar fericitul Tit in­data s-a facut sanatos si s-a ridicat.

Cu totii s-au ingrozit de aceasta intampla­re si au inceput sa-l intrebe pe Tit ce inseamna aceasta. Atunci el le-a mar­turisit ce a vazut cu ochii lui duhovni­cesti: „Pe cand zaceam bolnav si nu incetam sa ma manii pe fratele meu, am vazut cum ingerii se retrageau de la mine si plangeau pentru pieirea su­fletului meu, in timp ce demonii se bucurau de mania mea. Atunci am in­ceput sa va rog sa mergeti la frate si sa-l induplecati sa ma ierte. Cand l-ati adus la mine si eu m-am plecat in fata lui, iar el si-a intors fata de la mine, am vazut un inger nemilostiv cu o lance de foc in mana, cu care l-a lovit pe cel care nu a iertat. Si numaidecat acesta a cazut mort, iar mie acelasi in­ger mi-a intins mana si m-a ridicat, si iata-ma sanatos!" (27 februarie)

*

Cat de des, in viata, se intampla rau­tati si neimpacari cu crestinii nostri apropiati! Si pe neasteptate, se para­seste lumea aceasta si se porneste la drum cu manie in suflet catre Imparatia cea vesnica! Ce iertare vor astepta de la Dumnezeu, daca ei nu au iertat celor care le-au gresit? Este infricosa­tor sa traiesti neimpacat! Insa si mai infricosator este sa mori neimpacat! Cruzimea fata de altii aduce indracirea sufleteasca si face sufletul nevrednic de a purta dumnezeiescul har. Cu aceas­ta cruzime se piere!

Iata o pilda graitoare, chiar din Vie­tile Sfintilor. In primele veacuri crestine, cand ucenicii lui Hristos erau prigoniti crunt de catre autoritati, in Antiohia traia un preot pe nume Saprichie si un mirean, cetatean al acelui oras, pe nume Nichifor. Oamenii credeau ca sunt frati dupa trup, deoarece aveau multa dra­goste unul pentru celalalt. Si au petre­cut multa vreme in aceasta dragoste sincera, pana ce diavolul, care ii zavistuia cu multa putere pentru viata lor traita in prietenie, a reusit sa semene neghina vrajbei intre ei. Insuflati de acesta, ei s-au certat, despartindu-se si urandu-se atat de mult, incat nici nu mai vroiau sa se intalneasca vreodata, pentru ca nu se mai puteau suferi unul pe celalalt.

Dupa ce au trait mult timp in aceasta stare de vrajba diavoleasca, Nichifor si-a venit in fire si, intelegand ca ura lor reciproca vine de la diavol, a rugat pe unii dintre prietenii si vecinii lui sa mearga la prezbiterul Sapri­chie si sa-l roage ca sa-l ierte. Insa Sa­prichie nu l-a iertat. Nichifor a repetat incercarea de impacare. A trimis si a treia oara oameni ca sa-l roage pentru iertare. Insa totul a fost in zadar. Saprichie si-a impietrit inima si a ramas neinduplecat. in cele din urma, insusi Nichifor a mers la Saprichie, a cazut la picioarele lui si, cu smerenie, a ince­put sa se roage:
- Iarta-ma, parinte, pentru Dumne­zeu, iarta-ma!
Saprichie nici nu l-a luat in seama, iar Nichifor a iesit de la el rusinat si alungat.

In acea vreme a izbucnit o prigoa­na neasteptata impotriva crestinilor din Antiohia. Primii au fost intemnitati cei din fruntea lor. Printre ei s-a aflat si Saprichie, preot fiind. Dus la cercetare inaintea dregatorului, a fost intrebat cum se numeste:
- Saprichie, a raspuns el.
- Si din ce neam esti? - l-a intrebat dregatorul.
- Sunt crestin! - a venit raspunsul darz.
- Esti cleric? - a continuat dregato­rul cu intrebarile.
- Sunt prezbiter! - i-a raspuns Saprichie.

Dregatorul i-a zis atunci:
- Mai-marii nostri, stapanitorii aces­tei tari, au poruncit tuturor crestinilor sa aduca jertfe zeilor. Iar cei care nu vor implini imparateasca porunca tre­buie sa stie ca, dupa diferite munci, vor fi osanditi la moarte in cele mai cumplite chinuri.

Saprichie, stand neclintit inaintea ighemonului, i-a raspuns:
- Noi, crestinii, o, ighemone, avem ca imparat pe Hristos, caci numai El este adevaratul Dumnezeu si Facato­rul cerului, al pamantului, al marii si a toate ce sunt in ele! Iar zeii neamurilor sunt demoni.
La aceste cuvinte, dregatorul s-a ma­niat foarte tare si a poruncit sa se in­ceapa cu cruzime a-l munci pe Sapri­chie. Cel supus chinurilor a rabdat cu barbatie si i-a spus ighemonului:
- Asupra trupului meu ai putere, nu insa si asupra sufletului. Numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a facut, are putere asupra lui!

Judecatorul, vazandu-l pe Saprichie neinduplecat, l-a osandit la moarte prin taierea capului si a fost dus catre locul decapitarii. Intre timp, afland despre toate aces­tea, Nichifor a alergat ca sa iasa in in­tampinarea lui Saprichie. Pe drum, a cazut la picioarele lui si a inceput sa-l roage:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Am gresit fata de tine!

Saprichie nu-i raspundea. Inima lui era inca plina de rautate diavoleasca. Smeritul Nichifor nu a renuntat si s-a grabit sa-i iasa in intampinare din nou, pe alta cale, rugandu-l:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Ca un om am gresit inaintea ta. Iata, ti se da tie cununa cereasca a lui Hristos, pentru ca marturisesti sfantul Lui nume inaintea multor martori!
Saprichie, orbit de ura, a ramas ne­induplecat. Chiar si cei care-l mun­ceau se minunau de impietrirea lui si ii spuneau lui Nichifor:
- Niciodata nu am vazut un nebun ca tine! Omul acesta merge la moarte, iar tu nu incetezi sa-l rogi pentru ier­tare. Oare si dupa moarte poate sa te mai vatame? De ce iti este de trebuin­ta sa te impaci cu el?

Nichifor le-a raspuns:
- Voi nu stiti ce anume cer eu de la marturisitorul lui Hristos. Numai Dum­nezeu stie.
Cand au ajuns la locul unde trebu­iau sa-i taie capul lui Saprichie, Nichi­for i-a spus din nou:
- Te rog, marturisitorule al lui Hris­tos, iarta-ma!

S-a rugat mult Nichifor, insa Saprichie nu l-a miluit cu iertarea. Atunci Dumnezeu Si-a luat harul Sau de la Saprichie, si acesta indata s-a lepadat de Hristos. Cand cei care il munceau i-au poruncit sa se aplece ca sa-i taie capul, el s-a infricosat foarte tare si a inceput sa se roage:
- Nu ma omorati! Voi face toate cate au poruncit imparatii! Ma voi in­china zeilor si le voi aduce lor jertfa!

Astfel Saprichie, datorita rautatii lui, a pierdut harul si, odata cu el, si man­tuirea sa. Nici chinurile rabdate, nici indemnurile bunului Nichifor de a nu se lepada de Hristos la sfarsitul nevointei sale nu i-au fost de folos. Atunci fericitul Nichifor a marturisit inaintea calailor ca el este crestin, ca si el, ca si ceilalti credinciosi in Hristos, nu aduce si nu va aduce jertfa zeilor si a rugat ca in locul lui Saprichie sa-l dea mortii pe el. Dupa ce au intrebat pe dregator ce sa faca, chinuitorii l-au la­sat pe Saprichie slobod si l-au omorat pe fericitul Nichifor. Astfel Saprichie s-a lepadat de Hris­tos si a murit in rautatea sa, iar Nichifor s-a invrednicit de mucenicie si s-a mantuit (9 februarie).

Cand auzim despre purtarea invrajbitului Saprichie, e de trebuinta sa amintim si minunatele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: "Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste!" (I Corinteni 13, 3). Chiar si mucenicia fara dragoste, nu mantuieste! Si cele mai mari nevointe sa ai, daca nu te impaci cu proprii tai dusmani, toate faptele tale bune le arunci in aer asemenea unei bombe si ajungi la pieire.

Arhimandritul Serafim Alexiev

05 Septembrie 2015

Vizualizari: 4675

Voteaza:

Pedeapsa neimpacarii 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE