Rugaciune si libertate

Rugaciune si libertate Mareste imaginea.


Rugaciune si libertate

Rugaciunea il elibereaza pe om, il degajeaza de natura exterioara si de sine insusi. In acest fel ea tine sufletul deschis catre Dumnezeu ca Persoana. Cel ce nu se roaga ramane rob, inchis in mecanismul complex al naturii exterioare si al inclinatiilor patimilor sale care il domina pe om mai mult decat o face natura.

1. Rugaciunea asigura libertatea fata de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugandu-se, omul isi afirma convingerea ca aceste mecanisme sunt doar contingente si deriva din interventia libera a Persoanei supreme care le-a creat. Aceasta convingere se sprijina pe faptul ca insesi persoanele umane pot aranja in mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijandu-le spre scopurile alese de ele. Mintea mea are puterea de a comanda trupului meu sa faca miscarile pe care ea le alege; prin ele si prin uneltele care ii prelungesc actiunea ea are putere asupra obiectelor si fortelor naturii. Aceasta putere apartine deopotriva mintii celorlalti oameni. Prin rugaciunea pe care le-o adresez pot sa obtin ca ei sa intervina in mecanismul legilor naturale intr-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta intre ei un dialog liber, prin obiectele si fortele naturii. Fiecare om afirma o libertate proprie operand in natura si afirma libertatea celorlalti cand le adreseaza o rugaminte. Dar cerand o interventie libera a celuilalt, el asteapta si pentru sine o libertate fata de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el insusi.

Atunci de ce sa nu credem si in posibilitatea interventiei Persoanei supreme care a creat natura cu legile ei? Daca natura arata o contingenta generala in raport cu mintea omului, aceasta dovedeste ca ea a fost creata ca un camp contingent deschis interventiilor libertatilor, ca un camp al unui dialog liber intre oameni. Aceasta vrea sa insemne ca ea a fost creata in serviciul libertatii si deci de catre o libertate. De ce aceasta libertate creatoare nu ar putea interveni atunci intr-un mod mai eficace decat libertatile umane in contingenta mecanismelor naturii? Lumea nu are sens decat ca un camp al dialogului dintre Dumnezeu si oameni. Oamenii raspund lucrarilor lui Dumnezeu in lume prin propriile lor lucrari. Dar ei cer interventia lui Dumnezeu prin rugaciunea lor. Prin rugaciune oamenii isi afirma constiinta ca libertatea lui Dumnezeu intervine in lume in favoarea lor. Prin rugaciune ei isi afirma convingerea ca sunt altceva decat niste rotite in mecanismul naturii. Prin rugaciune ei afirma atentia speciala a lui Dumnezeu fata de ei.

Aici s-ar putea obiecta: omul poate interveni in mecanismele naturii pentru ca mintea sa este intim amestecata in tesatura trupului sau - si prin el in natura imediata pentru ca miscarile sale se repercuteaza inevitabil in cele ale naturii. Dar de ce sa nu admitem si intre lume si Dumnezeu o atare legatura care sa nu-i poata separa, ca lumea sa fie inradacinata in Dumnezeu iar miscarile voluntare ale lui Dumnezeu, desi libere, sa se imprime totdeauna in lume? Astfel, asa cum legatura dintre mintea umana si natura materiala este o taina mare si de nedezlegat, tot asa, si mai mult inca, legatura lumii cu Dumnezeu este o taina mare si de nedezlegat. In orice caz, materia pura si izolata nu poate fi gasita nici in trupul uman nici in tot ceea ce omul atinge prin simturile lui. Inca si mai putin vom putea afla materia lumii intregi cu totul lipsita de duhul dumnezeiesc. Aceasta face ca lumea, luata ca un mecanism inchis asupra lui insusi si pe deplin determinat de legile pe care le-ar enunta stiinta, sa fie inexplicabila.

Prin rugaciunea omului se afirma si se realizeaza acest dialog in libertate dintre om si Dumnezeu in lume si deasupra lumii.

2. Dar prin rugaciune se afirma si se realizeaza si eliberarea omului de patimile sale si de el insusi.

Patimile il inlantuie pe om de natura exterioara: el devine sclavul acesteia. Daca prin stiinta el se recunoaste in teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta in mod practic, moral. Prin ele el este sclavul a ceea ce este natura, o natura injosita, devenita salbatica in el; aceasta arata inca o data faptul ca natura nu poate fi atinsa in ea insasi. Patimile sunt un amestec al mintii si al naturii, dar al unei minti slabite care a pervertit natura si aceasta astfel pervertita o domina.

Rugaciunea ne ajuta sa scapam de patimi si ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta ca cel care nu se roaga poate sa-si domine patimile prin libertatea sa si astfel se poate ridica si el deasupra inclinatiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, daca nu recunoaste nimic deasupra libertatii sale, omul ramane sclavul unei alte patimi, indeosebi al orgoliului sau, care nu este deloc mai mic decat celelalte patimi. El insusi isi alege criteriul faptelor sale. Si unde crede ca sfarseste daca nu-l recunoaste pe Dumnezeu? In definitiv el ramane inchis in domeniul naturii oarbe si se descompune prin moarte.

Rugaciunea este si o ridicare a omului deasupra lui insusi. Numai scapand de sine, de ceea ce se considera drept libertate discretionara, omul scapa de natura si moarte. Numai eliberandu-se de el insusi omul devine liber in adevaratul sens al cuvantului, nefiind dominat de nici o patima. Evagrie Ponticul spune: "Starea de rugaciune este o dispozitie nepatimasa castigata prin deprindere care rapeste printr-o iubire desavarsita pana pe culmile inteligibile mintea ajunsa inteleapta si duhovniceasca".

In rugaciune omul si-a castigat libertatea fata de natura pentru ca se afla in relatie directa cu Dumnezeu Care, ca Persoana superioara, este deasupra naturii si a oricarei patimi. "Rugaciunea este convorbirea mintii cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca sa poata tinde, fara a privi in ur ma, dincolo de sine, pana la Stapanul ei si sa stea de vorba cu El fara mijlocirea nimanui?".

Singura convorbirea plina de iubire cu o alta persoana ne da libertatea in raport cu natura exterioara si cu noi insine. Dar singur Dumnezeu poate sa ne dea si sa ne inspire o asemenea iubire fata orice alta persoana. Abia in relatie cu Dumnezeu putem sa ne eliberam cu adevarat si statornic de noi insine, caci persoana Sa este atat de atragatoare prin bogatia infinita si atat de generoasa in iubirea Sa, ca ne uitam pe noi insine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne da deplina libertate fata de natura si fata de noi insine facandu-ne capabili sa exprimam aceasta libertate si in convorbirea cu persoanele umane.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca in relatie cu Dumnezeu noi ne simtim fii ai lui Dumnezeu, dar aceasta relatie se realizeaza prin rugaciunea in Duhul Sfant (Rm 8, 14 16,26). Pe de alta parte, el leaga in mod strans frica si mandria, respectiv libertatea si smerenia. Reusind sa ne elibereze de natura si de noi insine, rugaciunea se arata a fi actul cel mai remarcabil al mintii, caci mintea are tendinta si puterea intrinseca de a se ridica si de a ne ridica deasupra noastra insine, de a intra si a ramane intr-o relatie curata cu o alta persoana. Aceasta tendinta si aceasta putere ii vin din relatia pe care ea o actualizeaza cu persoana suprema. Adevarata libertate se afirma si se mentine in relatia unei iubiri curate cu o alta persoana si in ultima instanta cu Persoana suprema. Caci Persoana suprema nu va fi niciodata dominata de nici o forta a nici unei naturi si nu va fi deci ispitita sa domine pentru a nu fi dominata. In relatie cu Dumnezeu noi suntem cu desavarsire liberi, pentru ca, nefiind dominat de nimic, Dumnezeu nu cauta sa domine. El nu trebuie sa-si apere libertatea dominand. In relatia dintre adevaratele libertati este asigurata libertatea fiecarei persoane: nefiind dominata, nici una dintre ele nu vrea sa domine.

Niciodata nu-ti asiguri propria libertate dominand. Nu exista libertate adevarata in izolare; te afunzi si ramai in izolare in virtutea imposibilitatii de a te elibera de tine insuti. Omul vrea atunci sa fie stapanul lui insusi si este dominat de sine insusi; la fel, in relatia sa cu natura, vrand sa fie stapanul naturii, el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul sa fie deasupra naturii, dar este altceva a voi sa domini natura intr-un mod patimas: omul este cu adevarat stapanul naturii atunci cand este liber in aceasta privinta.

Numai o alta libertate adevarata, care este o libertate fata de orice patima si care nu vrea sa domine, afirma si mentine propria mea libertate. Nnmai relatia cu o Persoana suprema a Carei libertate nu poate fi amenintata imi asigura pe deplin libertatea. Aceasta nu vrea sa insemne ca aceasta relatie dintre libertati este o relatie exterioara, o relatie care lasa separate libertatile.

Fiecare libertate devine un fel de suport al libertatii celuilalt. Adevarata libertate face sa se nasca sau sa se actualizeze libertatea celuilalt. In libertatea mea eu simt libertatea celui cu care sunt in relatie. Nu este o libertate care se dezintereseaza de mine, nici o libertate care vrea sa ma domine: este o libertate care stimuleaza prin iubire, prin respectul fata de libertatea mea si de mine insumi.

Cand cer cuiva atentia sa, iubirea lui, aceasta atentie si aceasta iubire vin catre mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Si daca acela imi da aceasta atentie si aceasta iubire fara sa vrea sa ma domine, nu numai ca nu vrea sa ma domine prin acestea, dar ma elibereaza si de mine insumi. Caci necautand sa imi apar libertatea mea in fata lui, eu ma uit pe mine insumi, adica nu vreau sa ii raspund lasandu-ma dominat de mine insumi sau cu vointa de a-l domina pe el. Eu traiesc in mod liber din darul iubirii sale, din libertatea lui fata de orice vointa de a ma domina. Astfel, adevarata libertate a celuilalt sustine adevarata mea libertate. Doar in atmosfera unei alte libertati se actualizeaza libertatea mea. Numai o alta libertate imi hraneste libertatea mea. Daca afirm libertatea altuia, libertatea lui alimentata de mine alimenteaza la randul sau intreaga mea libertate personala. Dar numai in atmosfera libertatii necreate se pot afirma toate libertatile create. Acestea se mentin intre ele in mod reciproc prin cererea si prin daruirea iubirii.

Dar in relatia mea cu Dumnezeu nu exista reciprocitate a rugaciunii. Aici numai omul cere. Exista totusi o reciprocitate a darului. Omul isi actualizeaza libertatea sa nu numai cerand-o de la pumnezeu prin rugaciune, dar si daruindu-se pe sine insusi lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber fata de el insusi. Daca vrea sa-si retina pentru sine existenta primita din iubirea lui Dumnezeu, el isi pierde libertatea: vrand sa domine asu pra existentei sale el devine sclavul acesteia. El trebuie sa accepte sa traiasca mereu din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al sau insusi, pentru a fi liber de sine. Trebuie sa renunte la sine si sa se daruie lui Dumnezeu de la Care ii vine tot ceea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decat daca traieste pentru Dumnezeu si in Dumnezeu. Nu poate sa-si pastreze impotriva lui Dumnezeu libertatea sa provenita de la Dumnezeu, ci trebuie sa o dobandeasca neincetat de la Dumnezeu prin rugaciune. O libertate afirmata impotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevarata libertate. De indata ce omul vrea sa domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi si prin aceasta sclavullui insusi.

Trebuie sa te darui unei alte adevarate libertati pentru a primi darul libertatii, si singura libertate inepuizabila in ea insasi este libertatea Persoanei supreme. Rugaciunea este contrariul vointei de dominatie. Prin aceasta ea asigura libertatea omului: ea afirma o alta libertate care asigura libertatea celui ce se roaga. Rugaciunea autentica este rugaciunea adresata lui Dumnezeu; ea intalneste libertatea absoluta, libertatea in sine, libertatea nelimitata pe care nimic nu o ameninta si care nu exercita nici o amenintare. Aceasta liber tate vrea sa afirme si sa sustina orice libertate care se roaga si se pune in conditia de a fi afirmata fara a se afirma ea insasi.

3. Ca expresie a relatiei libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugaciunea are deja in ea puterea Duhului lui Dumnezeu, care intareste duhul omului si care realizeaza relatia dintre om si Dumnezeu. "De asemenea Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie; ci Duhul Insusi se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rm 8, 26). Duhul creeaza o relatie atat de stransa intre noi si Dumnezeu incat ne simtim ca fiii lui Dumnezeu, si unirea noastra cu Dumnezeu in rugaciune este atat de desavarsita incat nu se poate spune unde se termina fapta noastra si unde incepe cea a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastra si astfel noi nu ne mantuim prin dreptatea noastra, ci prin dreptatea lui Dumnezeu. In Duhul ne uitam pe noi insine atat de desavarsit, suntem scosi atat de deplin din noi insine, incat nu mai putem distinge fapta noastra de fapta Duhului lui Dumnezeu. Libertatea Duhului lui Dumnezeu a devenit libertatea noastra si slabiciunea noastra a devenit slabiciunea lui Dumnezeu. Nu mai suntem noi cei care ne rugam si ne afirmam prin aceasta libertatea noastra, ci chiar Duhului lui Dum nezeu. In slabiciunea rugaciunii se afirma puterea libertatii lui Dumnezeu devenita libertatea noastra; in depasirea noastra ni se arata depasirea lui Dumnezeu prin Duhul. Aceasta unire extrema, traita intr-un mod paradoxal, exprima de asemenea, am putea spune, starea noastra de infiere divina. In rugaciune ne daruim in intregime lui Dumnezeu iar Dumnezeu se daruie cu totul noua ca Tatal fiilor sai. Si avem in noi libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne simtim dominati de Dumnezeu ca niste robi, ci liberi si mostenitori ai libertatii Lui, nascuti din libertatea Lui si traind in libertate.

Parintele Dumitru Staniloae

Rugăciunea lui Iisus şi ex­pe­­rienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995

Cumpara cartea "Rugăciunea lui Iisus şi ex­pe­­rienţa Duhului Sfânt"

06 Octombrie 2015

Vizualizari: 4903

Voteaza:

Rugaciune si libertate 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

rugaciune libertate

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE