Transmiterea bolilor spirituale

Transmiterea bolilor spirituale Mareste imaginea.

Transmiterea bolilor spirituale

Patimile, stricaciunea si moartea sunt urmari ale pacatului stramosesc care se transmit din generatie in generatie in umanitatea decazuta, facand din ea o umanitate bolnava.

Prin pacatul sau, Adam a orientat firea pe care o primise la creatie intr-o directie contrara celei pe care i-o menise Dumnezeu, ajungand la un mod de existenta nefiresc si lipsit de ratiune, care se manifesta prin patimi, adica prin folosirea contrar firii a facultatilor sale, care are drept urmare stricaciunea si moartea. Iar pentru ca Adam este "radacina" firii omenesti, prototip al umanitatii pe care, in principiu, o continea in intregime in sine, el a transmis starea decazuta a firii sale tuturor urmasilor lui.

Aceasta transmitere se face in esenta prin ereditatea biologica. Sfantul Grigorie de Nyssa o spune explicit: "Pacatul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la inceput patima, insusindu-si boala prin neascultare. Caci precum firea animalelor de orice soi se continua in insirarea celor ce vin dupa aceea, incat ceea ce se naste e aceeasi dupa ratiunea firii cu aceea din care s-a nascut, la fel omul se naste din om, patimasul din patimas, pacatosul din pacatos".

Sfantul Grigorie Palama spune, in acelasi sens, ca omul, nemaivietuind dupa Dumnezeu, "nu mai poate da nastere unor fapturi care sa semene cu Dumnezeu, ci doar unora care sunt asemenea lui, vechi, imbatranitoare si supuse stricaciunii". Astfel, fiecare om mosteneste la nastere, inscrise in insasi firea lui, urmarile pacatului lui Adam.

Sfintii Parinti ai Rasaritului subliniaza totusi faptul ca nu a fost mostenit pacatul lui Adam, acest pacat fiind personal, in acest sens, Apostolul Pavel spune ca "prin greseala unuia moartea a imparatit" (Rom 5, 18) si ca "prin greseala unuia cei multi au murit" (Rom 5, 15) si ca "a imparatit moartea (...) si peste cei ce nu pacatuisera, dupa asemanarea greselii lui Adam" (Rom 5,14). Iar atunci cand Apostolul spune ca "prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi" (Rom 5, 19), desemneaza prin aceasta expresie urmarile pacatului lui Adam, iar nu pacatul personal al aceluia.

Astfel, Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Firea a bolit de pacat prin neascultarea unuia singur, adica a lui Adam. Si asa s-au facut pacatosi cei multi; nu ca ar fi fost ei partasi la greseala lui Adam - caci nici nu erau ei inca -, ci pentru ca erau partasi ai firii sale cazute in robia pacatului".

Iar Sfantul Marcu Ascetul spune la fel de limpede: "Calcarea poruncii avandu-si pricina in voia libera (...), nu a primit-o nimeni in chip necesar. Dar moartea, care e din pricina ei si e necesara, am mostenit-o (si ea domneste si peste cei care n-au pacatuit intru asemanarea greselii lui Adam)". "Noi am mostenit numai moartea lui Adam".

Cu alte cuvinte, calcarea poruncii sau pacatul ca act (ociiaprta) are intotdeauna un caracter personal, este un efect al liberului arbitru personal, iar nu o mostenire prin fire. De aceea Sfintii Parinti ai Rasaritului spun ca, chiar inainte de venirea lui Hristos, oamenii aveau putinta de a nu pacatui, asa cum ne-o dovedeste existenta a nenumarati drepti ai Vechiului Testament.

Numai in masura in care urmasii lui Adam au pacatuit ei insisi sau s-au facut cu voia urmatori ai aceluia, au ajuns sa fie partasi ai greselii lui, si prin aceasta vrednici de pedeapsa. Asa trebuie sa intelegem cuvintele Apostolului Pavel, cand spune: "precum printr-un om a intrat pacatul in lume, si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit..." (Rom 5, 12).

Biserica Ortodoxa, urmand invatatura Sfintilor Parinti rasariteni, considera ca pruncii primesc ca mostenire urmarile pacatului stramosesc, care afecteaza firea omeneasca, iar nu pacatul lui Adam in sine, care este legat numai de persoana lui Adam. Si daca stergerea pacatelor este una dintre functiile botezului adultilor, in ceea ce-i priveste pe copii, nu este cazul sa vorbim despre asa ceva, dupa cum subliniaza Fericitul Teodoret al Cirului, "daca unicul scop al botezului ar fi stergerea pacatelor, de ce-ar mai fi botezati pruncii nou-nascuti, care nu cunosc pacatul?".

Trebuie insa sa adaugam ca, chiar daca la nastere oamenii nu mostenesc pacatul lui Adam si chiar daca sunt lipsiti de pacate personale, ei sunt totusi mostenitorii unei stari de pacatosenie care le vatama firea.

De aceea, Sfantul Marcu Ascetul, aratand ca oamenii n-au mostenit pacatul lui Adam, afirma totusi ca din pricina pacatului aceluia "toti sunt sub pacat" (Rom. 3, 9), adica, altfel spus, in stare de pacatosie.

Sfantul Chiril al Alexandriei spune acelasi lucru atunci cand, tagaduind si el ca omenirea ar fi partasa la greseala lui Adam, spune ca ea "boleste de pacat", ca e partasa la "firea cazuta sub legea pacatului". Asa se inteleg si cuvintele Psalmistului: "Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea" (Ps. 50, 6).

Aceasta stare de pacatosenie arata ca firea omeneasca este slaba, neputincioasa, beteaga, patimitoare si stricacioasa, muritoare dupa trup si, in general vorbind, moarta din punct de vedere duhovnicesc, altfel spus, starea de pacat arata instrainarea de Dumnezeu sau, mai precis, departarea de El. Astfel, Sfantul Marcu Ascetul scrie: "Murind primul om, adica instrainandu-se de Dumnezeu, nu mai puteam vietui nici noi in Dumnezeu".

Starea de pacat care afecteaza firea omeneasca nu este o pricina de invinuire a omului atata vreme cat el nu si-a asumat-o in chip personal. Omul se naste cu o fire bolnava, patimitoare, stricacioasa si muritoare ca urmare a pacatului lui Adam, iar nu al sau; instrainarea de Dumnezeu, in care se afla la nastere, este si ea o stare de pacat, dar pe care nu el a ales-o, in care a intrat fara voia sa si care nu are nimic comun cu departarea de Dumnezeu din propria vointa, care este cu adevarat pacat, in sensul propriu al cuvantului.

Sfantul Maxim Marturisitorul face aceasta distinctie chiar cand este vorba despre Adam: "Corupandu-se mai intai libera alegere a ratiunii naturale a lui Adam, a corupt impreuna cu ea si firea, care a pierdut harul nepatimirii, si asa s-a ivit pacatul. Asadar, caderea vointei de la bine la rau este cea dintai si cea mai vrednica de osanda. A doua, intamplata din pricina celei dintai, este mutarea firii de la nestricaciune la stricaciune, mutare ce nu poate fi osandita. Caci doua pacate s-au ivit in protoparinte, prin calcarea poruncii dumnezeiesti: unul vrednic de osanda, si unul care nu poate fi osandit, avand drept cauza pe cel vrednic de osanda. Cel dintai este al hotararii libere, care a lepadat binele cu voia, al doilea al firii, care a lepadat fara voie, din pricina hotararii libere, nemurirea".

Pruncul nou-nascut nu poate face astfel de pacate cu voia si deci el nu este vinovat de pacat. Omul pacatuieste din momentul in care dispune in mod liber de constiinta si voia sa; atunci el ajunge sa pacatuiasca "dupa asemanarea greselii lui Adam" (Rom. 5, 14), facandu-se partas vinovatiei aceluia si devenind astfel irn-preuna-raspunzator de urmarile pacatului stramosesc.

Nu poate fi tagaduit insa faptul ca firea pe care omul o mosteneste are o anumita inclinare spre rau, spre pacat. "Ceea ce pune stapanire pe vointa noastra si o trage de la bine la rau e intr-adevar o neputinta si o slabiciune a firii noastre", scrie Sfantul Grigorie de Nyssa, adaugand ca, in urma calcarii poruncii de catre Adam, firea noastra a suferit o schimbare, "fiind manati de acum numai spre rautati".

Aceasta inclinare spre rau se manifesta indeosebi in patimi, pe care firea omeneasca le mosteneste si care se manifesta de indata ce s-a nascut omul, cum gasim scris in Cartea Facerii: "Cugetul inimii omului se pleaca la rau din tineretile lui" (8, 21).

Sfantul Ioan Casian arata ca de mici copiii au porniri patimase: "Oare nu vedem, de pilda, miscarile spontane ale carnii nu numai la copii, care, fiind in stare de nevinovatie, inca n-au ajuns sa faca deosebire intre bine si rau, dar chiar la cei micuti, pana si la sugari ? Fara sa vadeasca in ei nici cel mai mic semn al placerii, totusi, dintr-un imbold natural, ei arata ca poseda miscarile proprii carnii. Nu vedem chiar la cei foarte mici violentele intepaturi ale maniei si nu observam adesea ca, mai inainte de a fi ajuns a cunoaste virtutea rabdarii, sunt sensibili la nedreptatile pe care le sufera si simt pana si jignirile unor vorbe spuse in gluma? Ba uneori, sub impulsul maniei, pana si dorinta de a se razbuna ar avea-o, daca nu le-ar lipsi puterea".

Sfintii Parinti subliniaza adeseori constrangerea brutala pe care aceasta tendinta la rau o exercita asupra firii omenesti, caracterul ei tiranic, sporit inca si mai mult de lucrarea diavolilor care o sustin, care duce la o adevarata inrobire a omului; este "legea pacatului" despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel (cf. Rom 7, 14-21).

Tot asa spune si Awa Dorotei: "Omul este tarat prin sila si tiranie de vrajmasul sau, si aproape si cei ce nu voiau sa pacatuiasca, pacatuiau de sila". Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste si el de puterile raului care-l asupresc pe omul cazut, ajungand sa-l supuna aproape cu totul.

Desigur, omul nu este silit sa pacatuiasca; pe de o parte, el continua sa aiba liberul sau arbitru, iar pe de alta, el primeste ajutorul lui Dumnezeu, daca voieste sa-l primeasca. Dar firea sa pervertita, adica instrainata de Dumnezeu si intoarsa spre cele sensibile si stricacioase, face ca omul sa se lase cu usurinta atras spre pacat si sa se indrepte in chip patimas spre rau. Si pentru ca vointa sa este slaba si neputincioasa, el cade repede in ispitele diavolesti.

Asa aluneca spre rau cel mai adesea oamenii din pricina firii lor cazute. Si lasandu-se omul tarat in pacate, patimile sale sporesc si-l imping sa pacatuiasca si mai mult; si cu cat pacatuieste mai mult, cu atat ele se intaresc. Starea patimitoare mostenita prin fire, de la pacatoasa fara voie cum era, devine, prin pacatul pe care-l face om cu voia, cu adevarat pacatoasa.

Tot asa stricaciunea si moartea, pe care la inceput oamenii le-au mostenit fara voia lor, in urma pacatului lui Adam, devin acum pricina de pacate personale, caci temandu-se de boala si moarte, "se lipesc prin dragostea de viata, de placeri, ca si cand ele ar fi elementele constitutive ale vietii", cazand prada patimilor, care nu fac decat sa adevereasca si sa le intareasca stricaciunea si conditia de fiinte supuse mortii.

Prin pacatul pe care-l face cu voia sa, omul ii urmeaza lui Adam, devine impreuna raspunzator cu acela si cu toti oamenii care faptuiesc si ei pacatul ce zace in firea omeneasca cazuta, care le este comuna. Numai in acest sens putem spune ca oamenii sunt cu totii vinovati pentru pacatul lui Adam.

De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul, dezvaluind dialectica pacatului si a patimirii, si robia la care ajunge omul intr-un sfarsit, deplange conditia umana: "Fiindca, asadar, din pricina neascultarii a intrat pacatul, iar din pricina pacatului a intrat in firea oamenilor trasatura patimitoare (patimasa) prin nastere si fiindca neincetat cu aceasta trasatura patimitoare a nasterii prin pacat se improspata prima calcare, nu era nadejde de slobozire, firea fiind incatusata prin aprobarea vointei ei intr-o legatura rea". De altfel, in descrierea pe care am f acut-o fiecarei patimi in parte, am subliniat adesea aceasta dialectica.

Dupa caderea in pacat, Dumnezeu, prin glasul prorocilor, a continuat sa le dea oamenilor porunci si invataturi, ceea ce n-ar fi avut nici un sens daca ei n-ar fi avut putinta de a le implini, si care arata ca ei se puteau impotrivi acestei inlantuiri aparent fatale. De altfel, se stie ca sub Legea Veche, cu toate limitele naturii umane cazute, au fost oameni care au dus o viata dreapta si placuta lui Dumnezeu.

Sfantul Sofronie spune limpede ca oamenii care au trait sub Legea Veche aveau puterea de a se impotrivi patimilor si ca, deci, erau direct raspunzatori pentru pacatele lor: "Cat priveste pacatele (...), toate ne acuza: Legea, care poruncea si dadea pentru fiecare pacat pedeapsa cuvenita, Proorocii - care striga sa fugim de pacat si sa facem binele, dreptii - care ne indeamna sa parasim calea rautatilor (...), invatatorii - care ne arata cum sa ne ferim de ele".

Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre fiii lui Adam, spune acelasi lucru: "Dumnezeul universului (...) isi arata fata de noi toata bunatatea Sa; cunoscand tainele noastre si gandurile din adancul sufletului nostru, ne indeamna, ne sfatuieste si inabusa pornirile noastre spre rau; nu ne constrange; ne da leacuri potrivite, dar lasa ca vointa noastra sa savarseasca totul".

Dar tot atat de adevarat este ca inainte ca Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze si sa implineasca lucrarea Sa rascumparatoare, oamenii, chiar cei drepti, nu puteau scapa de conditia pacatoasa in care-i aruncase pacatul stramosesc si sufereau tirania firii lor patimitoare si inclinarea ei spre rau, ca si robia stricaciunii si a mortii. Aceasta stare de pacatosenie era o stavila care impiedica omenirea sa ajunga la dobandirea deplina a harului lui Dumnezeu.

Doar Hristos putea sa tamaduiasca firea omeneasca de boala grea in care zacea dupa caderea in pacat a lui Adam; numai El ii putea reda nepatimirea, nestricaciunea si nemurirea pe care ea le-a avut in starea cea dintai; numai El putea sa-l aduca din nou pe om pe calea indumnezeirii, care-i fusese pusa inainte la creatie si pentru care a si fost creat.

Jean Claude Larchet
Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

 

02 Noiembrie 2016

Vizualizari: 5824

Voteaza:

Transmiterea bolilor spirituale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE