Viata traita sub indrumare

Viata traita sub indrumare Mareste imaginea.


Viata traita sub indrumare

Dupa cum pruncul nou-nascut nu poate trai fara mama sa, care se ingrijeste de el, il dezmiarda si il dadaceste, la fel si cel nou-nascut in duh, care s-a convertit, are mare trebuinta, pentru inceput, de o dadaca si de dadaceala, de o calauza si de calauzire.

Necesitatea de a avea un parinte-conducator este evidenta de la sine. Nimeni, incepand sa caute mantuirea, nu are voie sa se apuce singur de aceasta lucrare sau sa-si lucreze mantuirea dupa voia sa si dupa cum il taie capul, ci de la bun inceput trebuie sa se predea cuiva care sa-l invete tot ce trebuie. Caci, de vreme ce a pasit pe o cale cu totul noua si necunoscuta pentru el, trebuie sa se foloseasca de o dreapta indrumare si sa nu ramana doar la propriile presupuneri.

Dar, cu toata dorinta si osteneala, sa ne aducem in stare de totala tacere este, hotarat lucru, imposibil. Se vor naste ganduri, formulari, judecati, planuri, dorinte, temeri, pofte; neincetat vor striga dinauntrul nostru cand una, cand alta. Referitor la toate acestea, este o singura regula: sa-i descoperim totul indrumatorului, si bune, si rele. Astfel, intotdeauna ne vom curata pe dinauntru. Indrumatorul va avea un temei ca sa judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi indepartate orice fel de rataciri ale gandurilor si ale inimii; sub supravegherea indrumatorului, se va acumula experienta in discernerea gandurilor, mai intai in cele proprii, apoi si intr-ale altora.

De aceea, Sfintii Parinti spun ca aceasta deschidere a inimii are o putere deosebita in lucrarea mantuirii, chiar daca s-ar manifesta fata de altcineva decat fata de parintele-indrumator. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rataci sau de a cadea, primind un raspuns prevenitor.

Vasile cel Mare astfel porunceste: "Oricine dintre supusi, daca vrea sa arate o sporire vrednica de lauda si sa se deprinda cu obiceiul de a trai neclintit dupa poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie sa pastreze tainuita nici o singura miscare sufleteasca, ci sa-si descopere tainele inimii in fata acelora carora li s-a incredintat sa se ingrijeasca cu bunatate si cu milostivire de neputintele fratilor.Astfel, ceea ce este vrednic de lauda se consolideaza, iar ceea ce nu este de lauda primeste tratamentul corespunzator; printr-o asemenea nevointa, vom spori putin cate putin in desavarsirea vietii" (Reguli expuse pe larg in intrebari si raspunsuri, Raspunsul 26).

Totodata -ne invata acelasi sfant parinte - sa nu ne lasam amagiti de o constiinta linistita si fara mustrari, indeparandu-ne astfel de la destainuirea gandurilor si de la buna sfatuire. Si in bolile trupesti - spune el - se intampla ca cei aflati in neputinta sa nu-si simta boala, dar sa se increada mai mult in observatiile medicului, decat in propria insensibilitate; la fel este si in cele sufletesti. Descopera-te altuia si acesta va stabili daca esti sanatos sau neputincios si care ti-e neputinta.

Cel ce-si ascunde gandurile ramane nevindecat, caci ele se vindeca numai prin intrebari frecvente adresate parintilor duhovnicesti. Cel ce nu ascunde in adancurile sale nici un fel de sarpe, acela isi arata credinta cu adevarat, iar cel ce ascunde rataceste inca in afara drumului mantuirii - spune Sfantul Ioan Scararul. Legea de a dezvalui totul aduce o mare frica in suflet, nu numai sa nu faca ceva rau, ci nici sa nu spuna sau sa nu gandeasca, amintindu-i de judecata ce va urma din partea parintelui-indrumator; aceasta lege pune pe frica si pe demoni, caci astfel nu-si mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile.

De aceea, dracii incearca sa ne indeparteze de ea si, temandu-se sa nu fie descoperiti, fug de acela care se dezvaluie intru toate; ei urasc si nu pot indura nici macar glasul sinceritatii - ne invata Sfantul Dorotei. Si ce mare usurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesinceritatii (Proloagele, 6 mai) si apoi, cand s-a depasit pe sine, atunci a iesit din el un nor intunecat, semn ca nesinceritatea este lucrare satanica.

Altminteri, cum ne va vindeca parintele, nestiind ce este in noi ? Indrumari generale putem gasi si in carti. De aceea, Sfantul Scarar ne invata ca ucenicul, dupa cum prima data si-a descoperit sufletul in fata parintelui sau si i-a povestit intreaga sa viata, la fel sa nu se dezica nici pe mai departe, marturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mantuirii sale, ca lui Dumnezeu.

Insa, lucrarea cea mai importanta a ucenicului este supunerea intru toate, pana la cel mai mic amanunt, fara cartire, sincera, fara judecare, din credinta si din inima curata, fata de parintele sau. Ucenicul trebuie sa fie asemeni unei masini, lipsit de sufletul sau, care ii este inlocuit cu sufletul parintelui. Ucenicia este - dupa Sfantul Scarar - deplina respingere a propriului suflet, manifestata in afara, in fiecare amanunt, prin faptele trupului, este omorarea mentala a madularelor trupului, este miscarea neispitita, este lepadarea judecatii proprii - chiar de ar fi cineva bogat in aceasta - este inmormantarea voii proprii. 

Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvantul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie sa se supuna in simplitate, fara sa judece, fara sa cerceteze de este bine sau de e rau, de este greu sau usor ceea ce i s-a poruncit; sa se supuna necontenit, cu rabdare, neclintit, fara nici un fel de viclesug, fara vreo indoiala (punctele 5, 9).

Trebuie sa se mentina intr-o asemenea stare, incat, orice ar avea de facut, sa faca nu pentru ca el a vrut sau a avut initiativa, ci pentru ca asa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie si fa; de nu ti se da voie, rabda, chiar daca ti-este greu. Si, daca nu ai nici porunca, nici vreo treaba de facut, mai bine stai, dar nu fa nimic de capul tau. Tot ce este de la tine si dupa capul tau este pierderea duhului, este totuna cu a inghiti otrava. Te-ai predat parintelui, de acum lasa-1 pe el sa faca ce vrea din tine si cu sufletul tau.

Altfel, se va intampla ca unul sa zideasca, iar altul sa darame. Ultimul isi face munca in van, iar munca primului si lucrarea mantuirii devin o truda zadarnica. Ucenicul care o data se supune, iar alta data face voia sa - spune Scararul - se aseamana cu cel care intr-un ochi isi picura doctorie, iar in celalalt, var nestins.

Cauta-ti o ascultare, implineste voia altuia si fii neintristat. Fericit cel ce si-a omorat voia pana la capat si toata ingrijirea de sine i-a incredintat-o indrumatorului sau intru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mantuitorului rastignit. Din trei virtuti - post, neprihana si ascultare - prima conduce pana la jumatatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pana la intrare, iar a treia, chiar pana in fata lui Dumnezeu.

Cata pace si liniste are acesta in suflet! Nu se sinchiseste de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune altii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cand, dintre doi ucenici, unul implineste voia, in aparenta nesocotita, a dascalului, iar altul nu, conducandu-se dupa propria lui judecata, primul se foloseste, iar al doilea se pagubeste (Scara).

De aceea, regula generala a tuturor sfintilor este ca cine traieste dupa capul sau, acela traieste fara folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici in aceasta situatie constiinta nu-i poate fi impacata. Va avea o permanenta nehotarare si tulburare si, ce-i mai important, starea launtrica a voii proprii ramane aceeasi. Fa totul cu sfatuire. Fara sfat esti ca fara gard. Daca acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce sa mai spunem despre nesupunerea si de contrazicerea directa!

Aceasta este o lucrare de-a dreptul draceasca. Mai exista inca speranta de indreptare, cand cineva se impotriveste unui egal sau unui mai mic in rang, dar cel ce cauta impotriva indrumatorului sau, despre acela nici nu mai merita sa vorbim. Cel ce s-a lepadat de ascultare se preda voii sale, si datorita voii sale - si a rautatii vrajmasilor - va pieri. Cel ascultator in toate ajunge grabnic la masura copilariei sau a simplitatii desavarsite, asa cum ne zugraveste Sfantul Scarar.

Printr-o ascultare hotarata, unii si-au omorat pe vecie toata lupta launtrica cu patimile; altii au dobandit o totala nepasare si nepatimire fata de suparari; altii au atins cea mai inalta treapta a nerautatii si a firestii simplitati a inimii, s-au facut prunci, neavand nici un viclesug nici in cuvinte, nici in fapte. Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare considera o asemenea ascultare ca prima dintre virtuti (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc in viata de obste si in singuratate, capitolele 19, 22).

El ne da exemplul celor ce deprind vreo arta, care trebuie sa execute pana in cel mai mic amanunt ceea ce li s-a aratat; da drept exemplu si supunerea tacuta a lui Avraam, cand i se poruncise sa iasa din Caldeea si, mai pe urma, sa-si aduca fiul ca jertfa; din cealalta parte avem exemplul Apostolului Petru, care, dupa ce a fost mult laudat pentru un cuvant de impotrivire, care parea binevoitor, auzi: "inapoi de la mine, satano !". In acelasi fel talcuieste el si locurile din Scriptura: "Ascultati pe mai-marii vostri si va supuneti lor" (Evr. 13, 17); "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta"(Luc. 10, 16).

Ansamblul relatiilor legitime fata de parinte consta in a nu avea voie proprie, parere proprie, preferinta personala- toate trebuie sa fie ale parintelui, aratate de el, masurate si hotarate de el, pana la cea mai mica miscare. Starea omului care actioneaza dupa aceasta regula, adica sub indrumare, calauzit, aflat in afara voii sale, este starea ascultarii, mult laudata si preainaltata de Sfantul Scarar si, in general, de toti Sfintii Parinti.

Calea ascultarii sau a lepadarii totale de ratiunea si de voia proprie si de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui indrumator de nadejde, daruit de Dumnezeu, este calea cea scurta si grabnica - asa cum o numeste Sfantul Scararul. Cei care au pornit din toata inima pe ea ajung repede la desavarsire si evita, neprimejduiti, orice carare gresita, orice ratacire si intarziere. Aceasta, atat prin starea launtrica a ucenicului, cat si prin lucrarea parintelui asupra lui.

Ucenicul nu are nimic al sau. Asemeni apostolilor, care I-au spus dumnezeiescului lor invatator: pe toate le lasam, la fel spune si simte si el: "Nu sunt al meu, pentru ca nici gandurile, nici dorintele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie sa fie ale mele. Chiar de as avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia si dupa mintea mea proprie".

Printr-o astfel de dispozitie si lucrare, el il loveste in permanenta drept in cap pe sarpele cuibarit in inima noastra: mandria, a carei principala insusire este sa faca totul dupa voia sa si in beneficiul ei. Si, deoarece de mandrie atarna toate patimile, inseamna ca pe masura starpirii mandriei se sting si celelalte patimi, sufletul se lumineaza, se apropie de curatenie Si de nepatimire.

Prin faptul ca nu se da frau liber iesirii din inima a vreunui lucru facut sau inceput din proprie initiativa, se inabusa orice lucrare a mandriei; prin descoperirea oricarui gand nelegiuit, mandria este slabita, caci prin expulzarea urmasilor ei, este privata de hrana; prin faptul ca nimic nu se face din voie proprie, este lovita drept in inima.

Ucenicia este incununata chiar si in lipsa unui parinte intelept si incercat; dar ceea ce aduce un parinte intelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el si prin adevarata carmuire, acestea nu pot fi inlocuite de nimic. Asemeni unui vazator, el vede dintr-o singura privire toata starea ucenicului, dispozitia lui sufleteasca, principala sa suferinta; si, ca un incercat, stie ce si cum sa-i administreze spre vindecare. Orice boala cedeaza repede, daca este cunoscuta cu precizie si daca este corect lecuita cu medicamentul potrivit.

Sfantul Varsanufie observase ca ucenicul sau Ioan era iute la manie si iritabil si incepu sa lucreze direct impotriva acestei boli: si cu cuvantul, si cu fapta (Raspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlastar domnesc, temperament aprins, violent si crud, parintele caruia acesta i se incredintase ii porunci sa stea la poarta manastirii si sa ceara fiecarui trecator sa se roage pentru el, ca este stapanit de un duh rau; si repede atinse cea mai adanca smerenie si frangere a inimii (Scara).

Adesea, omul nu este in stare sa-si vada singur propria neputinta si moare in multumire de sine. De aceea, este intelept sa se duca la un vazator si sa-i spuna: "Uita-te, ce vezi in mine?". Vazatorul va incepe sa lucreze si va izgoni din el neputinta. Astfel, pe unul care se legase cu legamantul tacerii si se afunda in incantare de sine, Sfantul Varsanufie il face sa constientizeze ca se afla in ingamfare si in parere de sine si il aduce la pocainta, fara de care ar fi murit, impreuna cu gandul sau pierzator. Numai un parinte iluminat si vazator cu duhul va descoperi ce se ascunde in noi, numai el ne va conduce si ne va aduce la tamaduire, pentru ca lucreaza fara gres.

Se intampla ca si cei ravnitori la inceput sa-si piarda elanul, sa se vlaguiasca, sa devina molateci si fara viata, iar nu rareori chiar sa cada. De ce ? Datorita insuficientei exercitiului, a incercarilor in nevointe sau a slabei miscari a duhului viu dinlauntru. Cand omul isi stabileste reguli de actiune, atunci, cat timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul vorbeste in el; dar mai tarziu, cand a ajuns sa se obisnuiasca cu ele de tot - ori pentru ca ii sunt deja cunoscute, ori pentru ca duhul, care s-a copt, cere mai multe fapte - cele dinainte nu il mai emotioneaza: el implineste tot ce trebuie cu usurinta, fara osteneala, ca pe ceva obisnuit.

Cine ii va aduce deci fapte spre iscusirea puterilor? Cine ii va adauga lemne proaspete la focul ravnei ? Este nevoie de un nascocitor de astfel de incercari, de unul iscusit, ca nu cumva sa-i strecoare o piatra in locul unui lemn. Caci asa se intampla: parintele-indrumator il mentine in permanenta pe ucenic intr-un fel de tensiune, cu ocupatii din ce in ce mai dificile, si astfel ii mentine duhul aprins. Astfel, citim la Scararul ca in acest scop un parinte recurgea la diferite metode: pe unul il ridica de la masa si ii poruncea sa ramana nemancat; pe altul il dadea afara din biserica; altuia, dupa ce i-a facut plecaciune, ii poruncea sa stea culcat la pamant pana va citi toata pravila, si asa mai departe.

Iar mai tarziu, cand Scararul il intreba de ce face asa, ii raspunse: "Pentru a le pregati cununa si pentru a le da exemplu si altora, dar mai ales ca sa le nu slabeasca duhul". "Dar s-ar putea crede ca este nedrept si daunator." "Nu, spuse indrumatorul. Cine este unit in iubire cu duhul meu, pe acela nimic nu-l va desparti". Cu alte cuvinte, toata rodnicia unui asemenea tratament este conditionata de legamantul dintru inceput si de unirea inimilor.

Dar cu deosebire se arata nevoia conlucrarii parintelui la momentul trecerii de la viata activa la cea contemplativa. Duhul se parguieste si cand se va curata cu adevarat de patimi arde, in mod firesc, la inaltime. Aceasta ardere, daca este nesupravegheata de un parinte, cade cel mai adesea in mainile rau-voitoare ale vrajmasilor din vazduh, cade in nalucire diavoleasca sau piere sau nu mai inainteaza.

De aceea, toti parintii au randuit cu strictete ca nimeni sa nu se atinga de aceasta comoara, daca nu este un staret iscusit, cunoscator si care a parcurs el insusi aceasta cale. Aici nu te mai poate indruma decat experienta. Si nici nu poti pricepe ce se intampla, chiar daca este scris cu cuvinte de inteles. Lucratorul orgolios se lupta fara rezultat si, adesea, chiar in paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinta, ucenicul intelege grabnic, intra in luminatorul interior si vede cu duhul.

Iata avantajele - care nu pot fi cu nimic recompensate - vietii traite sub o calauzire iscusita! Este adevarat ca Domnul e milostiv: pe cel ce cauta si inseteaza, milosardia Sa il gaseste. Dar si El ne lasa sa mergem pe o cale mai obisnuita. Omul lipsit de sfat face intotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut sa faca intr-o zi face intr-un an, face si iar reface. Poate ca face si bine, dar, de vreme ce nu este sigur, incepe din nou sa refaca.

Se cheltuieste astfel si timp, si osteneala. Dar, mai ales, rar poate cineva, fara ascultare, sa evite parerea de sine. Ucenicul - spune Scararul - nu-si vede faptele, pentru ca nu le face singur, dupa mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate in seama parintelui sau si a rugaciunilor acestuia; dimpotriva, cel ce este singur, acela inevitabil gandeste ca face totul cu puterea lui si cade, astfel, in parere de sine.

Pastorirea bisericeasca are tocmai aceasta insusire a indrumarii; vedem aceasta din faptul ca pastorului i se incredinteaza turma spre a fi mantuita, adica (mai intai) formata; ea asculta de glasul pastorului, il urmeaza si merge numai pe unde-i indica el. Pastorul isi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, caruia i se spune: "Din mainile tale le voi cere sufletele".

Unirea reciproca si legatura dintre pastor si pastoriti este exprimata de Apostol astfel: "Ascultati pe mai-marii vostri (...) fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama"(Evr. 13, 17). Vedem de aici cum pastoritii se predau pastorului si vedem raspunderea acestuia pentru sufletele pastoritilor. in alte locuri, turma este inchipuita ca un ogor, stand tacut in fata lucratorului, iar pastorul este inchipuit ca lucratorul ogorului (I Cor. 3, 9). De aici, porunca: "Staruieste cu timp si fara de timp" (II Tim. 4, 2).

Asa a fost la inceput, asa este si trebuie sa fie si acum. Domnul Iisus Hristos pregateste doisprezece apostoli; apostolii, dupa pogorarea Sfantului Duh, formeaza Biserica, in care se afla o singura inima si un singur suflet, sub conducerea si obladuirea lor. Mai tarziu, dupa raspandirea pe fata pamantului pentru propovaduire, oriunde ar fi semanat semintele credintei, peste tot lasau in urma lor pastori intai-statatori si conducatori si le porunceau supunere cu credinta, iar ei isi asumau raspunderea pentru sufletele acelora. Prin aceasta putere se explica pastorirea in Epistolele apostolilor; la fel este ea inteleasa si astazi, in Biserica.

De aceea, in Epistola catre Efeseni, Sfantul Ignatie Teoforul indemna la supunere fata de episcop si de presbiter, intru sfintire, pentru ca, asemeni unor strune bine intinse, (supusii) sa emita cantare armonioasa. Stapanul casei il trimite sa-i dirijeze Casa; priviti-1 ca pe Domnul! La fel se facea si mai tarziu. Episcopul si presbiterii nu sunt niste martori muti ai mantuirii altora si nu sunt simple guri de propovaduire a caii de mantuire, ci sunt lucratori care lucreaza turma pastoritilor ca pe un ogor. De aceea, mai tarziu, prin hotararea generala a Bisericii, li s-au conferit cunoscutele drepturi, in scopul de a avea la indemana mantuirea altora si de a-i rapi de flacarile focului.

Se vede de la sine ca egumenia manastireasca se bucura de aceleasi insusiri. In aceasta consta esenta organizarii modului de viata manastiresc si a trairii cucernice. Cel ce intra in comunitate este primit cu conditia ca sa nu aiba voie proprie si nici cuget propriu, ci va trai in supunere neconditionata si sub ocarmuirea parintelui-indrumator (egumen). Cei ce vin la manastire spun ca vor sa-si mantuiasca sufletul. Egumenul este, de asemeni, persoana care poate calauzi spre mantuire; cu aceasta conditie este ales de frati, cu aceasta conditie acestia i se supun.

Staretia consta in predarea celui ce cauta mantuirea nu egumenului, ci altei persoane incercate, dinauntrul sau din afara manastirii. Concret, astazi, cel mai adesea acestia sunt duhovnicii sau, in alte lacasuri, staretii (batranii imbunatatiti), care au binecuvantarea de a asculta descoperirea gandurilor si intre care este impartita intreaga comunitate. Aici, legatura dintre cei doi este nevazuta, tine de constiinta, dar este la fel de puternica si de roditoare. Pentru pustnici si eremiti este singurul mod de indrumare asa cum vedem din istorie. La acest mod se refera tot ce s-a scris in paterice despre ascultare. De fapt, puterea lucratoare decurge din faptul ca, nefiind (o legatura) publica si oficiala, prin aceasta cheama la mai multa deschidere si sinceritate. De aceea, daca astazi exista calauzire ea se manifesta prin acest mod.

Iar acum, intrebarea: "Cum si unde poate fi gasit indrumatorul ?" se rezolva de la sine. Du-te la acela pe care ti l-a trimis Dumnezeu si incredinteaza-te lui, asa cum invata Ignatie Purtatorul de Dumnezeu. Modurile de calauzire prezentate imbratiseaza intreaga viata crestina. Asadar, oricine ar fi cel ce se trezeste, el are intotdeauna deasupra sa o calauza. Cine se trezeste fiind in viata civila si obsteasca, acela va urma carmuirea pastorului; cine se trezeste fiind la manastire, acela se va incredinta egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica.

In ce rang se afla fiecare, in acela sa ramana si sa se foloseasca de calauzirea pe care o gaseste la indemana, fara sa treaca din proprie initiativa dintr-un loc intr-altul si dintr-o turma intr-alta, cu ingamfare si dispret, si mai ales fara sa-si aleaga, samavolnic, o cale originala spre desavarsire. Aceasta este foarte periculos si este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocaindu-se si simtind nevoia unui indrumator, vrea sa fuga de indrumatorul sau legitim, fara sa se uite indarat, fara sa stea sa cugete si sa cerceteze.

Aici se vede viclesugul satanei: de a-l lasa pe om fara calauzire, singur de capul sau, ce are ca urmare inevitabila caderea si inselaciunea diavoleasca sau mutarea dintr-un loc intr-altul, care nu este ziditoare, ci doar amaraste. Daca a facut asa, penitentului sau ravnitorului la mantuire nu-i ramane decat sa-si reinnoiasca legatura sau legamantul cu parintele care - in persoana pastorului, a egumenului sau a duhovnicului - ii este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vietii sale.

Sfantul Teofan Zavoratul



31 Octombrie 2008

Vizualizari: 4358

Voteaza:

Viata traita sub indrumare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE