„Iubirea este atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţăm. Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire." (Preasfinţitul Kallistos)

In Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", cântă Biserica Ortodoxă într-un tropar.

Preasfinţitul Kallistos Ware, pe atunci Timothy, avea şaptesprezece ani când s-a întâlnit pentru prima oară cu Ortodoxia. O amintire încă vie şi strălucitoare: „Era într-o sâmbătă după-amiază", ne povesteşte Preasfinţia Sa. „Treceam pe una dintre străzile Londrei când, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic - nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obişnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvârşire goală, în picioare, de-a lungul pereţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul său şi m-a copleşit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane şi mâna aceea de credincioşi am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sorbit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ!".

Fără să ştie, Kallistos Ware retrăia experienţa trimişilor prinţului Vladimir la Constantinopol, într-o zi a anului de graţie 988. „Când, mult după aceea, am citit relatarea lor", adaugă părintele, „ardea inima în mine. Dar atunci, născut fiind în 1934 din părinţi anglicani practicanţi, nu ştiam mai nimic despre Ortodoxie. Nu înţelegeam limba slavonă. Structura şi sensul slujbei la care nimerisem, privegherea de sâmbătă seară, îmi erau total necunoscute, fiind o slujbă care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în Biserica rusă. Şi nu avea nimic fastuos: corul era mediocru, credincioşii puţini, icoanele caracteristice stilului decadent al secolului al XlX-lea, locul - o întunecoasă şi foarte mare clădire gotică, pe care Biserica anglicană o împrumutase ruşilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea exterioară, a fost ceva lăuntric: evlavia credincioşilor, sentimentul tainic şi foarte puternic de comuniune cu sfinţii. Din acest moment, înainte chiar de a fi citit ceva despre Biserica Ortodoxă, despre doctrina şi cultul ei, am ştiut că-i aparţin, că vreau să devin ortodox. Astăzi sunt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred că e drumul cel mai bun".

Dar, cu toată convingerea sa intimă, Kallistos Ware a mai aşteptat încă şase ani până la convertirea formală, în timp ce studia la Oxford (patru ani limbi clasice şi doi teologie), l-a întîlnit pe preotul ortodox local, părintele Vasili Krivoşein, mai târziu arhiepiscop în Belgia şi autor al unei valoroase cărţi despre Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine membru al foarte activei Asociaţii anglicano-ortodoxe „Sfinţii Alban şi Serghie", unde cunoaşte conferenţiari străluciţi precum Nikolai Zernov şi părintele Lev Gillet, cunoscut mai bine cu numele său de scriitor: „Un monah al Bisericii de Răsărit". Invaţă astfel, puţin câte puţin, să cunoască mai bine Ortodoxia. Este atras în mod special de patru elemente. în primul rând, de puterea Tradiţiei, de continuitatea vie a Bisericii din Răsărit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor şi a Părinţilor, departe de rupturile şi diviziunile care au afectat creştinismul occidental începând încă din Evul Mediu. Al doilea, Liturghia şi simţul profund al comuniunii cu sfinţii, al unităţii Bisericii pământeşti cu Biserica cerească. Al treilea, Rugăciunea lui Iisus, chemarea Numelui şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, aşa cum s-a făcut arătată, bunăoară, în figura Sfântului Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimă. Şi, în sfârşit, experienţa martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o carte ) şi a ruşilor sub regimul comunist.

La capătul acestei prime perioade de iniţiere şi maturizare, Kallistos Ware este primit în Biserica Ortodoxă, în 1958. Avea 23 de ani. Deşi, prin sensibilitatea sa, se simţea apropiat de spiritualitatea rusă, a intrat în arhi-dioceza greacă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. „Biserica rusă din diaspora mă atrăgea", explică Preasfinţia Sa, „dar eram conştient de precaritatea situaţiei sale canonice. Pe de altă parte, cunoscând greaca veche, îmi era uşor să înţeleg Liturghia bizantină. Şi credeam că viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabă în Patriarhia Ecumenică. Dar aceasta nu înseamnă că sunt sectar sau fanatic. Nu voi condamna pe nimeni dacă alege mai degrabă o jurisdicţie decât alta. Cred că occidentalii care se convertesc trebuie să se ducă acolo unde se simt acasă". Ironia sorţii, episcopul său grec nu se socoteşte vrednic să se ocupe personal de un occidental şi-l trimite la un preot al Bisericii ruse din diaspora, părintele George Şermetiev (+1971), care-i devine duhovnic.

Urmează apoi, din 1958 până în 1965, o destul de lungă perioadă de călătorii şi studii pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind să cunoască centrele duhovniceşti ale Ortodoxiei, să cerceteze manuscrise şi să adune materiale pentru teza sa de doctorat despre istoria monahismului şi Sfântul Marcu Monahul, se duce la Muntele Athos, la Ierusalim şi în Insula Patmos. In acelaşi timp, la iniţiativa marelui editor englez Penguin, scrie şi prima sa carte, o prezentare sintetică - şi istorică, şi teologică - a Tradiţiei Răsăritului creştin: Ortodoxia - Biserica celor şapte Sinoade. Publicată iniţial în 1963, tradusă şi editată în franceză în 1968, cartea sa devine repede un titlu „clasic" al literaturii ortodoxe. Epuizată demult, a trebuit să fie reeditată la Desclee de Brouwer, într-o versiune complet adusă la zi. „Această nouă versiune este mai nuanţată, mai puţin abruptă şi mai puţin violentă ca prima, mai ales în problema filioque, explică autorul. In anii şaizeci, eram mult influenţat de Vladimir Lossky . Şi acum am o mare admiraţie pentru el, dar sunt mai puţin categoric în această privinţă. Deosebirea dintre Occident şi Răsăritul creştin în problema Sfintei Treimi rămâne desigur importantă, dar mai puţin decât se pretinde de obicei. Se atribuie Occidentului puncte de vedere care aparţin unor autori scolastici şi sunt departe de a constitui o normă. Personal, cred că Fericitul Augustin nu este atât de diferit de Părinţii capadocieni. Filioque nu are ce căuta în Simbolul credinţei, dar, în Occident, există maniere de a-l explica în acord cu Ortodoxia".

In 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde petrece şase luni într-o mănăstire a Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidă şi îngustă a monahilor de acolo l-a întristat. Afirmaţia - curentă în aceste medii, deşi nu generalizată - că Duhul Sfânt nu poate fi dobândit decât de ortodocşi îl şochează, cu atât mai mult cu cât contrazice propria sa experienţă duhovnicească şi trecutul său de anglican. înţelege că nu aici este locul său şi revine în Marea Britanic Abia sosit, noul arhiepiscop grec, Athenagoras II, îl cheamă şi-l numeşte secretarul său. In 1965 este hirotonit diacon; primeşte numele de Kallistos, care-l aşază sub patronajul unui autor filocalic, Sfântul Callist Xantopol. Episcopul său îl trimite la Patmos, la Mânăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul", unde petrece un an de zile. Işi împlineşte astfel visul de adolescent: se călugăreşte. „Mă gândisem la acest lucru, fără să iau decizia formală, de pe la vârsta de 16 ani, când eram încă anglican", precizează Kallistos Ware. „Apoi, bineînţeles, am avut îndoieli. Şi nu numai o dată, ca student, m-am gândit la căsătorie. Dar m-am întors mereu la monahism".

Kallistos Ware şi-a exprimat viziunea, foarte ortodoxă, despre raportul dintre căsătorie şi monahism, într-un text de o rară frumuseţe: „Căsătoria şi viaţa monastică se completează şi se echilibrează cam în felul înl care se completează şi se echilibrează în teologie căleai catafatică şi cea apofatică. [.] Ambele sunt Taine alei iubirii. Dar ceea ce soţul şi soţia realizează unul prim celălalt, călugărul se străduieşte să dobândească direct, j [.] Amândouă căile sunt expresii reale ale preoţiei împărăteşti, universale, a celui botezat. Amândouă sunt necesare Bisericii şi nici una din ele nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât în lumina celeilalte. [.] Monahul şi creştinul căsătorit sunt, şi unul, şi celălalt, deopotrivă ascetici şi trupeşti, [.] în sensul că mărturisesc potentele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagă păcatul şi afirmă lumea. Diferenţa dintre ei stă doar în condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice. [.] Pentru noi toţi, căsătoriţi sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţăm şi pentru care trebuie să luptăm şi să suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al fiinţei noastre: este chiar esenţa noastră şi, dacă nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în căminul nostru sau în mânăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai deplin ceea ce suntem deja".

In 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la Universitate. Singurul ortodox în colegiul profesorilor, va preda cursul de „Studii ortodoxe orientale" la catedra Facultăţii de Teologie. în 1982, „împotriva voinţei sale", este hirotonit episcop vicar de Diokleia (Asia Mică), sub autoritatea diocezei ortodoxe din Marea Britanic.

La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dăduse duhovnicul său de la mânăstirea din Patmos, părintele Amphilokios (+1970): să facă punţi. Să fie un „podar" (adică cel care ajută la trecerea frontierelor, la depăşirea lor, pentru reunirea celor divizaţi de ele), să deschidă trecători între Orient şi Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la două nivele. In primul rând, între ortodocşii uniţi în aceeaşi credinţă şi în Duhul Sfânt, dar de atâtea ori separaţi în fapt de gra-niţele de naţionalitate şi jurisdicţie. în 1966, la Oxford nu era decât o comunitate rusă. Athenagoras II îi cere să înfiinţeze o parohie greacă. O face, dar - fără nici o I greutate - în colaborare cu ruşii. Rezultatul? In 1973, eveniment absolut excepţional, cele două comunităţi hotărăsc să-şi unească forţele şi să construiască, împreună, o singură biserică. „Astăzi", explică Preasfinţitul Kallistos, „avem două parohii (greacă şi rusă), două jurisdicţii (Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi Patriarhia Moscovei), două calendare (iulian şi gregorian), dar o singură biserică. In Dumnezeiasca Liturghie suntem una, o singură adunare de credincioşi. Cu excepţia unor sărbători care se oficiază la date diferite, cei doi episcopi de Oxford slujesc împreună, de fiecare dată în trei limbi: engleză, greacă şi slavonă. Desigur, situaţia nu este întotdeauna ideală, nici prea lesnicioasă, dar încercăm să mărturisim unitatea panortodoxă". Cert este că, alături de Londra, locul parohiei atât de active a Mitropolitului Antonie de Suroj, orăşelul Oxford a devenit, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai vii centre ortodoxe din Europa. Un semn al acestei vitalităţi şi a strălucirii sale sunt cei nu mai puţin de doisprezece preoţi hirotoniţi aici până acum şi trimişi în cele patru colţuri ale ţării!

„Pod" şi „podar" a fost Kallistos Ware şi între Ortodoxie şi Occident. Mai întâi prin învăţătura sa, care se adresează mai ales studenţilor neortodocşi, ca şi prin prezenţa sa activă în Asociaţia „Sfinţii Alban şi Serghie". Apoi prin scrisul său, în reviste de dialog ca Eastern Churches Rewiew, ieri, şi Sobornost, astăzi, sau în cărţi ca Approches de Dieu dans la tradition orthodoxe, care a introdus mulţi occidentali în creştinismul răsăritean. în sfârşit, prin traducerile sale: Triodul şi Mineele marilor sărbători, adaptate limbii lui Shakespeare, în colaborare cu Maica Măria de la mănăstirea din Bussy-en-Othe (Franţa); dar mai ales Filocalia Părinţilor neptici, florilegiu de texte ascetice şi mistice din secolul al IV-lea până în al XVI-lea, publicate la Veneţia în 1783 de Macarie al Corintului şi Nicodim Aghioritul, a cărei ediţie engleză o coordonează el însuşi, făcând consideraţii substanţiale despre „spiritualitatea filocalică". "Metodă ştiinţifică" (Nicodim Aghioritul), şcoală a rugăciunii, Filocalia este, cum spune Sfântul Filotei Sinaitul, o cale „spre împărăţia dinăuntru şi împărăţia lumii de apoi" şi are ca scop îndumnezeirea, comuniunea omului, aici şi acum, cu Dumnezeu cel deodată cunoscut şi necunoscut, imanent şi infinit transcendent. Căile Filocaliei: nepsis-ul (trezvia, veghea) şi isihia, adică liniştea lăuntrică a inimii curăţite de orice gând şi de orice imagine. în sfârşit, instrumentul său: chemarea numelui Domnului sau Rugăciunea lui Iisus (însoţită, eventual, de tehnici corporale sau respiratorii).

La ora la care Ortodoxia este pândită, aici şi în alte părţi, de ritualism, este fundamentală această reamintire a priorităţii „omului celui lăuntric" (cf. Romani 7, 22; II Corinteni 4, 16; Efeseni 3, 16) asupra celui din afară, a rugăciunii inimii asupra celei a buzelor, a lăuntricului asupra exteriorului, a duhului asupra literei. Cum explică Nicodim Aghioritul în introducerea sa la Filocalia, nevoinţele ascetice, împlinirea rânduielii, ostenelile trupeşti, respectarea sfintelor canoane, oricât de importante ar fi, sunt pentru viaţa duhovnicească ce sunt şi frunzele pentru pomi. Singure nu sunt suficiente nici pentru păstrarea credinţei şi tradiţiei ortodoxe, nici pentru creşterea duhovnicească. Esenţialul, „singurul lucru necesar", este până la urmă fructul, adică trezvia lăuntrică, păzirea minţii şi curăţia inimii, singurele mijloace de a ne „întoarce la harul desăvârşit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin Botez".

Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia vocaţia universală a Filocaliei. Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivă, temându-se ca ea să nu cadă în mâinile unor persoane nepregătite sau lipsite de îndrumare duhovnicească, s-a împotrivit mult timp ca traducerea făcută de el în slavonă să fie tipărită. Kallistos Ware este cu totul de partea Cuviosului Nicodim. Calea filocalică şi practicarea Rugăciunii lui Iisus, care este inima acestei căi, nu sunt rezervate exclusiv monahilor sau ortodocşilor, cu condiţiile să „aparţii deplin şi activ Bisericii" şi să duci o „viaţă sacramentală regulată". Ca şi porunca Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat!" (/ Tesaloniceni 5, 17), ea se adresează oricărui creştin, oricare i-ar fi ocupaţia în lume. „Chemarea Numelui este o rugăciune de o extremă simplitate", scrie Preasfinţia Sa. „Este o rugăciune ce poate fi adoptată de toţi: nu pretinde nici vreo cunoaştere specială, nici vreo pregătire complicată. [.] Fiind atât de scurtă şi simplă, Rugăciunea lui Iisus poate fi rostită oriunde şi oricând, [.] în autobuz, în timpul lucrului, în grădină sau în bucătărie, îmbrăcându-ne sau mergând, când suferi de insomnie, în perioadele de disperare sau tensiune, când alte forme de rugăciune sunt imposibile. Din acest punct de vedere, trebuie să recunoaştem că este o rugăciune foarte potrivită pentru tensiunea lumii moderne. [.] Este o rugăciune potrivită pentru toate etapele vieţii duhovniceşti, de la cea mai elementară până la cea mai avansată" .

Cale de rugăciune şi transformare lăuntrică, această spiritualitate filocalică ar putea fi, împreună cu lucrarea de slujire a celor sărmani, piatra unghiulară a ecume-nismului de mâine. Un ecumenism al inimii, în plină înflorire faţă de ecumenismul oficial al instituţiilor şi al comisiilor teologice, care se află astăzi într-un punct mort, dacă nu chiar în regres.

Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în Occident. Prima versiune engleză, tradusă din slavonă (două volume mari de 420 pagini, fără numeroasele explicaţii), s-a reeditat deja de vreo zece ori de la cea dintâi apariţie a sa (din 1951-54). Primele volume ale noii traduceri în curs, din limba greacă, s-au reeditat deja. „Influenţa Filocaliei n-a încetat să crească", explică Preasfinţia Sa. „In mod paradoxal, opera a avut efectul cel mai puternic nu în secolul al XVIII-lea al lumii greceşti aflate sub turci, nici în «sfânta Rusie» pre-revoluţionară, nici într-o altă ţară de tradiţie ortodoxă, ci, mai ales, în Europa occidentală şi în America de Nord, în ultima jumătate a acestui secol" . Pregătit mai ales de publicarea în mai multe limbi a Povestirilor unui pelerin rus , Occidentul s-a arătat a fi un teren în mod special receptiv faţă de Filocalie. „E uimitor, dar încurajator în acelaşi timp, ca o culegere de texte duhovniceşti, destinate la origine grecilor ce trăiau sub puterea otomană, să aibă adevăratul ei impact două secole mai târziu în Occidentul secularizat şi post-creş-tin, printre copiii acestor «Lumini» pe care Macarie şi Nicodim le priveau cu cea mai mare teamă", continuă Kallistos Ware. „Sunt cărţi ce par a fi scrise mai puţin pentru timpul lor şi mai mult pentru generaţiile viitoare. [.]

Adevărată «bombă cu întârziere» duhovnicească, Filocalia este cu siguranţă una dintre acestea. Adevărata epocă a Filocaliei este mai degrabă secolul nostru decât cel de al XVIII-lea. Deşi este imposibil să masori prin statistici viaţa de rugăciune, se poate spune că invocarea Numelui este astăzi practicată, mai mult ca niciodată în trecut, atât în Răsărit, cât şi în Occidentul creştin. Iar cei ce citesc şi practică Filocalia nu sunt, cei mai mulţi, nici universitari, nici teologi calificaţi sau specialişti bizantinologi, ci oameni simpli, care nu cunosc, în general, Ortodoxia, şi poate nici chiar prea multe despre trăirea vie a credinţei creştine, dar sunt pur şi simplu interesaţi de viaţa Duhului. Bineînţeles, este riscant să se izoleze experienţa duhovnicească de orice context doctrinar, sacramental sau comunitar şi trebuie să avem grijă să nu se cadă în anumite forme de gnosticism caracteristice mişcării New Age. Acest pericol trebuie să ne invite la prudenţă şi vigilenţă, dar nu este un motiv să ne retragem şi să ne închidem în noi înşine. Există astăzi o enormă sete spirituală în inimile oamenilor şi este datoria noastră să le răspundem, să-i ajutăm în căutarea lor, mai ales făcându-le accesibile comorile ce ne-au fost încredinţate. Eu cred că Duhul Sfânt se poate manifesta şi printr-un text. Dacă cineva este de bună-credinţă şi caută cu sinceritate şi smerenie, oare nu-l va îndruma Dumnezeu pe calea cea bună, dându-i ceea ce îi trebuie? Filocalia este una dintre căile posibile, o răscruce. Să avem încredere în Duhul Sfânt!".

Există, într-adevăr, persoane care au început să practice Rugăciunea lui Iisus fără să fie creştini, ca pe o mantră. Şi, puţin câte puţin, în mod inconştient, puterea Numelui a lucrat în ei şi le-a deschis inima spre prezenţa personală şi spre Faţa lui Hristos.

Tradiţională, echilibrată, niciodată polemică, Ortodoxia predicată şi proslăvită de Kallistos Ware este, după cum se vede, una cu fermitate deschisă. „Lumea are nevoie nu de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare şi închisă în ea însăşi, ci de una îndrăzneaţă, primitoare, tolerantă şi generoasă. Şi putem fi toate acestea fără a fi obligaţi să ne diluăm Tradiţia", declară Preasfinţia Sa. „In acest sens, nimic nu-i mai întristător decât atitudinea negativistă pe care o au numeroşi ortodocşi faţă de Occident şi modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fun-damental, o afirmaţie şi nu o negaţie. Din nefericire, trebuie sa recunoaştem că astăzi Ortodoxia este deseori bântuită de temeri nefondate. Frica este cea care ne închide faţă de alţii, faţă de Occident. Să nu ne speriem!

Să avem încredere în Tradiţia noastră! Nu sunt pentru compromisurile doctrinare, dar ştiu că am fost mult ajutat în formarea mea ortodoxă de scrierile unor romano-catolici ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Danielou, de anglicani ca Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, care a scris cea mai bună carte pe care o cunosc despre Schimbarea la Faţă. Da, există aici, pe plan spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de fructuoase. Occidentul, întâlnirea cu Occidentul, ne poate ajuta chiar să ne înţelegem mai bine şi să ne aprofundam Ortodoxia".

„Din acelaşi motiv regret şi atitudinea antiintelectuală şi anticulturală a unor ortodocşi, convertiţi sau nu", mai subliniază părintele. „Buna folosire a raţiunii umane, înţeleasă nu în sensul unui raţionalism strâmt, este cu desăvârşire în tradiţia şi duhul Părinţilor Bisericii. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo şi atâţia alţii? Nu aparţin oare şi ei moştenirii noastre culturale? Este important pentru ortodocşii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura ţărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posibil să fii în acelaşi timp ortodox pe plan duhovnicesc şi occidental pe plan cultural? Nu există în asta nici incompatibilitate, nici contradicţie, ci doar o tensiune creatoare, precum cea pe care o găsim, de exemplu, în definiţia dogmelor, unde se încearcă unirea a două adevăruri paradoxale, antinomice. Există, bineînţeles, un risc. Dar trebuie să ne asumăm şi riscurile. De multe ori, oamenii care intră în Biserica Ortodoxă cred sau speră să găsească un răspuns imediat, rapid şi sigur la toate întrebările lor. De parcă aici n-ar trebui să fie loc pentru îndoială sau ezitare! Personal, nu cred că aceasta este adevărata Ortodoxie. Căci există o formă de certitudine pe care Biserica nu poate să o aibă; mai bine zis, nu trebuie să o caute. Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevărul nu este alcătuit din argumente care dau răspunsuri sistematice la toate întrebările, ci este o lumină. Şi ca orice lumină, e înconjurată de umbre şi întunecimi. Să avem smerenia să recunoaştem că avem multe probleme nerezolvate la care Occidentul, cu tradiţia lui, ne poate ajuta să găsim soluţii".

Este, mai ales, cazul slujirii sociale. „Există un real pericol pentru ortodocşii din Occident să se rupă nu numai de mediul lor cultural, ci şi, într-un sens mai larg, de acţiunea socială", constată Kallistos Ware. „Retragerea din lume într-un cerc strâmt, protector şi plin de siguranţă, un microcosmos liturgic în care totul este armonios şi frumos, ar fi o trădare a plenitudinii Ortodoxiei. Căci adevărata Ortodoxie respinge separarea dintre sacru şi secular. Dumnezeu poate fi găsit peste tot, în fiecare persoană. Totul este potenţial sacru: totul poate deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat adesea, pe care spiritualitatea noastră îl dă pildei despărţirii caprelor de oi la Judecata din urmă (cf. Matei 25, 31-45), este o mărturie. Cred că trebuie, ca ortodocşi, să ne angajăm în slujirea celor sărmani. Să trăim asta! Să ieşim din gogoaşa noastră, să mergem în întâmpinarea celuilalt, să-L descoperim pe Hristos în aproapele nostru. Să ne inspirăm de la nebunii întru Hristos care merg înaintea nevoiaşilor, a lepădaţilor, a prostituatelor, a beţivilor, a tuturor acestor proscrişi ai pamantului pe care cleru „respectabil” nu-i va intalni niciodata.

Maxim Egger
traducere Maica Siluana Vlad

Articol preluat din cartea "Occidentali convertiti la Ortodoxie", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea Occidentali convertiti la Ortodoxie