Necunoscut si totusi binecunoscut
In doctrina sa despre Dumnezeu, Biserica Ortodoxa a incercat intotdeauna sa apere o antinomie fundamentala. Ceea ce Sfantul Pavel a spus despre crestin poate fi afirmat, de asemenea, la un alt nivel, despre Dumnezeu insusi: El este "necunoscut si totusi binecunoscut" (2 Cor. 6, 9). Dumnezeu este "Cel cu totul Altul", anterior si mai presus de creatie, transcendent si inaccesibil. Totusi, in baza auto-revelarii Sale creatoare, acelasi Dumnezeu este imanent in lume si accesibil omului - in cuvintele lui Nicolae Cabasila, "mai mult o parte din noi decat propriile noastre madulare, mai necesar noua decat propria noastra inima".
Astfel este paradoxul din inima experientei crestine: Dumnezeu este "mysterium tremendum" si totusi este vocatia omului sa-L intalneasca fata catre fata; Dumnezeu este incognoscibil si totusi sfintii il cunosc pe El in chip personal. Evelyn Underhill a exprimat acest aspect in cartea sa "Worship" vorbind despre "vecinatatea si totusi deosebirea Eternului".
Acest paradox al lui Dumnezeu ascuns si totusi revelat este in mod clar enuntat in Noul Testament. In aceeasi Epistola, Sfantul Ioan sustine atat faptul ca "nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu vreodata" (1 In 4, 12), cat si ca "il vom vedea pe El asa cum este" (1 In 3, 2). Cele doua afirmatii sunt combinate, chiar, de catre Apostol intr-o singura propozitie cand spune: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (In 1, 18).
In mod similar, Epistolele Pastorale vorbesc despre Dumnezeu ca "Cel Care locuieste in lumina neapropiata, pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada" (I Tim 6, 16); totusi Sfantul Pavel spune corintenilor, "Caci privim acum prin oglinda in ghicitura, iar atunci fata catre fata; acum cunosc in parte, iar atunci voi cunoaste dupa cum am si fost cunoscut" (I Cor 13, 12).
Au fost facute numeroase incercari pentru a diminua paradoxul. S-a sustinut ca, in timp ce Dumnezeu Tatal nu poate fi cunoscut in mod direct, totusi in Dumnezeu Fiul natura divina a fost cu totul si in intregime dezvaluita; sau altfel ca, in timp ce esenta lui Dumnezeu ramane necunoscuta noua in Veacul de acum, totusi in privelistea fericita a Veacului care va sa vina va fi cu adevarat cunoscut de catre sfinti.
Insa, antinomia nu poate fi atat de usor rezolvata. Iisus Hristos, ca Logos intrupat, a revelat intr-adevar Dumnezeirea neamului omenesc; totusi aceasta revelatie nu este exhaustiva, caci in chiar actul auto-manifestarii, Dumnezeu este ascuns la fel de bine dupa cum este si dezvaluit. Noi afirmam, in cuvintele Sinodului Patru Ecumenic, faptul ca Hristos intrupat este "Dumnezeu desavarsit si om desavarsit" (desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in umanitate), Dumnezeu adevarat si om adevarat; dar care dintre noi poate explica in termeni psihologici modul cum o unica si nedivizata persoana poate fi Dumnezeu si om in acelasi timp - poate cunoaste, simti si voi in chip simultan intr-un mod cu totul dumnezeiesc si cu totul uman? Nu ar trebui sa admitem faptul ca exista aici o taina mai presus-de intelegerea noastra? Si ca antinomia este eliminata printr-un simplu contrast intre Veacul de acum si cel viitor.
Chiar in Veacul care va sa vina - care este, de asemenea, intr-o anume masura deja prezent - deosebirea radicala dintre creat si Necreat nu este abolita; inca mai exista si trebuie sa existe totdeauna un gol ontologic si epistemologic intre Creator si creatura. Desi unit cu Dumnezeu si "indumnezeit", omul ramane om si astfel mai exista inca un extrem de important sens in care esenta tainica a Dumnezeirii este pentru totdeauna necunoscuta lui, chiar in veacul care vine.
Aceasta recunoastere a incognoscibilitatii radicale a lui Dumnezeu, desi a fost prezenta de la inceput in traditia crestina, ajungea sa fie mai explicit subliniata la sfarsitul sec. al IV-lea, ca reactie impotriva rationalismului partidei ariene extreme a anomeilor. Unul dintre liderii lor, Aetius, este creditat cu enuntul, "Eu il inteleg si cunosc pe Dumnezeu atat de clar incat nu ma cunosc pe mine insumi precum il inteleg pe Dumnezeu"; si Eunomie este banuit ca a sustinut, "Dumnezeu nu-si cunoaste propria Sa fiinta mai bine decat o cunoastem noi". Dumnezeu de fapt, este tratat de acesti ganditori ca un simplu concept filosofic, in intregimecomprehensibil ratiunii umane.
In opozitie cu aceasta abordare arida si aroganta, capadocienii au insistat asupra elementului tainicului in credinta crestina. Atitudinea lor este in mod succint exprimata intr-o fraza atribuita Sf. Atanasie: "Un Dumnezeu care este comprehensibil nu este Dumnezeu". In cuvintele unui discipol al capadocienilor, Evagrie Ponticul (+ 399): "Dumnezeu nu ( poate fi cuprins de intelect; caci daca ar putea fi cuprins, nu ar mai fi Dumnezeu. "Cel care-si face propriul intelect masura realitatii", observa Sf. Vasile cel Mare, "nu dezaproba faptul ca este mai usor a masura intregul ocean cu o cupa mica decat a cuprinde maretia inefabila a lui Dumnezeu cu intelectul uman"; si celor care pun prea mare baza pe limbajul uman, el le da sfatul: "Sa cinstim lucrurile inefabile prin tacere". In acelasi fel invata si Sf. Grigorie de Nazianz: "Ceea ce este Dumnezeu in natura si esenta sa niciun om nu a descoperit si nici nu va descoperi vreodata". Comentand Psalmul 8, 1, "Cat de minunat este numele Tau in tot pamantul!", Sf. Grigorie de Nyssa subliniaza faptul ca numele sau natura lui Dumnezeu nu pot fi obiectul cunoasterii noastre umane, ci numai al uimirii si evlaviei smerite: "Numele lui Dumnezeu nu este cunoscut, te minunezi de el".
De aici incolo aceasta credinta in incognoscibilitatea lui Dumnezeu ramane invatatura etalon in crestinismul rasaritean. "Dumnezeu este infinit si incomprehensibil", sustine Sf. Ioan Damaschin (+ 749), "si singurul lucru care este comprehensibil despre El este infinitatea si incompreliensibilitatea sa... Dumnezeu nu apartine clasei lucrurilor existente; nu pentru ca El nu are existenta, ci pentru ca El este superior tuturor lucrurilor existente si chiar existentei insasi". Sf. Grigorie Palama (+ 1359) nu este mai putin transant: "Toate naturile sunt in cel mai inalt grad indepartate si straine de natura divina. Caci, daca Dumnezeu este o natura, atunci niciun alt lucru nu este natura; dar daca toate celelalte sunt naturi, atunci Dumnezeu nu este o natura. In acelasi mod, el nu este o existenta, daca alte lucruri sunt existente; dar, daca el este existenta, atunci alte lucruri nu sunt existente... Cum ne putem apropia de Dumnezeu? Apropiindu-ne de natura sa? Dar nici macar un singur lucru din toate cele create nu are sau va avea vreo comuniune cu natura suprema sau apropiere de ea".
Pentru a proteja aceasta constiinta a Tainei divine, este necesar sa negam afirmatiile noastre despre Dumnezeu; sa spunem, impreuna cu Charles Williams in piesa sa, The Seed of Adam, "Acesta, de asemenea, esti Tu; niciunul din acestia nu esti Tu". Pentru a preveni formulele noastre verbale sau conceptele mentale de a deveni idoli care ne tin la distanta de Dumnezeul cel Viu, trebuie sa utilizam continuu calea apofatica. Dar "apofatismul" poate fi intrebuintat pentru a denota doua lucruri profund diferite; si, astfel, este vital sa cunoastem, in orice context dat, pe ce nivel este utilizat. Daca semnifica doar negarea tuturor declaratiilor pozitive despre Dumnezeu, aceasta nefiind in sine mai mult decat un exercitiu verbal, un fragment de teologie filosofica sau "naturala"; nu implica in chip necesar vreo trecere dincolo de utilizarea normala a limbajului si a ratiunii discursive.
Pentru Parintii rasariteni, cu toate acestea, apofatismul semnifica mult mai mult decat aceasta. In scrierile lor, procesul de negare nu este doar un exercitiu verbal, ci baza sau trambulina pentru o saritura mai presus de intregul limbajul si intreaga gandirea discursiva. Prin negatiile lor ei cauta sa depaseasca cuvintele si conceptele, sa se intinda spre transcendent si, astfel, sa atinga o experienta nemijlocita, supra-rationala r?a Divinului. La acest mai profund sau "mistic" nivel, calea apofatica nu este doar o teorie filosofica, ci este inseparabila de practica rugaciunii "fara imagini".
Desi negativa in forma sa exterioara, abordarea apofatica -interpretata in acest sens mai adanc - este in mod suprem afirmativa in nazuinta sa ultima. Calea negatiei este in realitate calea super-afirmatiei. In cuvintele lui Radhakrishnan, "Ceva nu este semnifica - ceva exista"; si tocmai pentru ca acest "ceva" este intr-un mod atat de coplesitor pozitiv, adevaratul sau caracter poate fi exprimat numai prin negatii. Pentru a sublinia natura pozitiva a via negativa, Sf. Dionisie Areopagitul (? c. 480-500) foloseste analogia unui sculptor si a unui bloc de marmura. Sculptorul faramiteaza rand pe rand piatra - in sine o actiune "negativa", la fel ca operatia de negare a formulelor verbale - dar scopul sau este pozitiv: nu de a reduce blocul sau de marmura intr-o gramada de praf, ci de a revela lent imaginea latenta din interiorul lui. (Deosebita de actiunea cuiva care curata foile succesive ale unei cepe pana cand nimic nu mai ramane in final.)
Teologul, deci, trebuie mai intai sa nege sau sa "aschieze" notiunile sale construite de om despre realitatea divina; dar aceste negatii il conduc pe el nu la un vid, ci la o realizare imediata a prezentei lui Dumnezeu. in acest spirit al negatiei afirmative scriitori precum Sf. Dionisie sau poetul galez Henry Vaughan vorbesc despre Divinitate ca "intuneric orbitor". Dupa cum remarca Jacob Boehme, intunericul semnifica nu absenta iluminarii, ci teroarea care deriva din lumina orbitoare.
+ Kallistos Ware
-
Cazul Kallistos Ware
Publicat in : Vietile sfintilor -
Kallistos Ware
Publicat in : Parinti -
Marturia Mitropolitului Kallistos Ware despre Mitropolitul Antonie de Suroj
Publicat in : Interviuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.