Sfantul Serafim Sobolev

Sfantul Serafim Sobolev Mareste imaginea.

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, făcătorul de minuni din Sofia

Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), arhiepiscop de Boguciar, în lume Nicolae Borisovici Sobolev, este praznuit pe 13 februarie. Sfantul Serafim s-a născut la 1 decembrie 1881 în Riazan, Rusia, în familia funcţionarului Boris Matfeevici Sobolev. Mama lui, Maria Nicolaevna, se distingea printr-o credinţă profundă şi o viaţă dreaptă.

,,Din pântecele maicii mele tu eşti acoperitorul meu” (Psalmi 70, 7) spune psalmistul. Aceste cuvinte s-au adeverit în viaţa Sfântului Serafim, chiar de la naşterea sa.

Acoperământul lui Dumnezeu s-a întins deasupra lui în toate zilele vieţii sale. Vechiul vrăjmaş al mântuirii noastre, ca şi cum ar fi presimţit ce adversar puternic şi de neînvins va avea în persoana Sfântului Serafim, a încercat să împiedice venirea lui pe lume. Mama lui, în chinuri groaznice, nu putea naşte, iar medicii credeau că e necesară o intervenţie chirurgicală: extragerea secţionată a copilului, pentru a salva viaţa mamei. În acest timp, mama sa şi-a venit în fire şi, aflând decizia medicilor, l-a pus pe soţul ei să-i jure că nu va îngădui uciderea copilului.

După o noapte petrecută în chinuri groaznice, la primul dangăt al clopotului bisericii, la ora 5 dimineaţa, pruncul s-a născut singur, fără nici un ajutor din afară. Mama a cerut să-l vadă: „Arătaţi-mi copilul din cauza căruia era cât pe ce să mor”, iar când pruncul i-a fost adus, a zis: „Vai, ce „muhtar” serios s-a născut”. Mai târziu, în copilărie, rudele îi mai spuneau uneori micuţului Nicolae „muhtar”, ceea ce lui nu-i plăcea deloc. După mulţi ani, fiind deja în Bulgaria şi citind memoriile episcopului Nestor al Manciuriei, el a aflat că, în limba arabă, ,,muhtar” înseamnă episcop. Astfel, încă de la naştere, mama a cunoscut cinstea copilului ei.

Din fragedă copilărie se citea, pe chipul lui, tristeţea alesului lui Dumnezeu. Liniştit, sensibil, atent cu cei din jur, el era neobişnuit de serios pentru un băiat de vârsta lui, iar smerenia lui era deosebită. Următorul caz din copilăria lui este relevant în acest sens.

Când avea 12 ani, Nicolae învăţa în grupa a patra a şcolii parohiale. Odată, învăţătorul a explicat la tablă un exerciţiu foarte complicat de aritmetică. După ce a terminat de explicat, a întrebat clasa: „Aţi înţeles?” Clasa a tăcut. „Vai, ce neatenţi sunteţi, vă mai explic o dată”, a zis învăţătorul. După a doua explicaţie, iarăşi a întrebat: „Aţi înţeles?” Iarăşi a urmat tăcere. „Ce tonţi, nu înţelegeţi nimic! Explic a treia oară”. După explicaţie a urmat aceeaşi tăcere. Supărat, învăţătorul a strigat: „Cine dintre voi e prost, să iasă în mijloc!” Atunci, Nicolae s-a ridicat şi a stat înaintea lui. „Oare tu, Sobolev, eşti prost?” a întrebat învăţătorul surprins. „Da, sunt prost!”, a răspuns Nicolae. „Ce fel de prost eşti tu? Tu eşti un băiat deştept şi bun. Treci la loc!”

Învăţătorul s-a amuzat, a încetat să mai explice exerciţiul şi a început să le citească copiilor o poveste. Fapta băiatului l-a uimit nespus de mult, deoarece Nicolae învăţa foarte bine şi a terminat şcoala ca şef de promoţie. Astfel, încă din copilărie el şi-a vădit acea minunată smerenie, pe care a avut-o toată viaţa. În el s-au adeverit cuvintele sale preferate, pe care adesea le repeta fiilor duhovniceşti: ,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

În anii ce au urmat, Nicolae Sobolev şi-a continuat studiile la seminarul din Riazan. În acest timp a ieşit în evidenţă o altă trăsătură a personalităţii lui, iubirea de aproapele, ce reiese din următorul caz. Nicolae era în clasa a 6-a a seminarului. Toţi elevii s-au adunat pentru a-l demasca pe hoţul M. din clasa lor. De la catedră, preşedintele adunării a început discursul de învinovăţire. M., înţelegând despre ce este vorba, s-a sculat de la locul său şi s-a aşezat în bancă lângă Sobolev, plecându-şi capul. Nicolae a început încet să-l liniştească: „Nu-i nimic, nu-i nimic. Nu te teme!” „Colegi, a spus preşedintele, Nicolae Borisovici Sobolev l-a luat pe hoţul M. sub protecţia sa, dar nu ştie că acum două săptămâni M. i-a furat galoşii noi !” M. a plecat capul şi mai jos şi a început să şoptească: „De ce am făcut aceasta, de ce am făcut aceasta?” Nicolae iarăşi a început să-l liniştească: „Nu te teme. Cine-i fără de păcat?” Preşedintele a zis şi mai tare: „Colegi, Nicolae Borisovici Sobolev nu ştie că acum trei zile el i-a furat şi mănuşile”. Însă Sobolev a continuat să-l liniştească pe M. Când clasa a decis să ceară exmatricularea lui M., atunci Nicolae l-a apărat fierbinte şi, trecând peste împotrivirea clasei, i-a obţinut retragerea din proprie iniţiativă, salvându-l astfel de o ruşine pentru toată viaţa.

Fiind în penultimul an de seminar, Nicolae s-a aprins de dorinţa de a-şi dedica întreaga viaţă Domnului. El a început să se roage cu lacrimi şi a făcut o promisiune Mântuitorului: „Mântuitorul meu ! Ajută-mă să scriu bine compunerile, iar eu Îţi promit să fiu monah şi să-Ţi aparţin cu toţi atomii fiinţei mele”. Din acel moment, compunerile lui erau cele mai bune din toată clasa.

În anul 1904, Nicolae a absolvit strălucit seminarul. Socotind că sănătatea lui era prea şubredă pentru a urma academia, mama sa a încercat din răsputeri să-i aranjeze viaţa şi să-l facă preot. Pentru aceasta trebuia să-i găsească mireasă, însă toate eforturile ei au fost în zadar. În sfârşit, pe la mijlocul lunii august a anului 1904, ea a spus: „Toate încercările noastre în ce priveşte căsătoria şi hirotonia ta nu au dus la nimic. Acum, aranjează-ţi soarta singur”.

La aceasta Nicolae a răspuns: „Dacă e aşa, atunci să mergem chiar acum la catedrală, la Împărăteasa Cerului, la icoana făcătoare de minuni Bogoliubskaia şi s-o rugăm pe Maica Domnului ca ea însăşi să-mi arate drumul vieţii”.

La catedrală l-au întâlnit pe tovarăşul lui Nicolae, Mişa Smirnov, şi Nicolae i-a împărtăşit nedumerirea sa. „Ai învăţat atât de bine doar ca să devii un dăscălaş? Tu trebuie să ajungi la academie!”, a zis Mişa. Când Nicolae a protestat, pentru că era prea târziu şi nu se pregătise pentru concurs, Mişa l-a îndrumat către Academia Teologică din Petersburg, unde examenele fuseseră amânate, din cauza unor reparaţii, până la sfârşitul lui august. „Tu eşti profund credincios, a zis Mişa cu tărie, ai încredere în Dumnezeu! Îţi va ajuta Mântuitorul Însuşi. Du-te fără nici o pregătire”. Nicolae a primit aceste cuvinte neaşteptate, venite din partea primului om ieşit în cale, ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea sa, arătându-i clar şi hotărât drumul vieţii.

Astfel, plin de credinţă şi rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute, Nicolae a trecut toate probele şi a fost admis în academie.

Primind binecuvântarea înduioşătoare a mamei sale, Nicolae a plecat la academie, aceasta dându-i ultimii săi bani pentru drum, iar în timpul anilor de studenţie Dumnezeu şi-a revărsat şi mai mult darurile duhovniceşti asupra blândului şi smeritului său slujitor.

Atmosfera neliniştită şi zgomotoasă din academie nu l-a împiedicat pe tânărul iubitor de Dumnezeu să vieţuiască aici ca în mânăstire. Trăind în academie, Nicolae mergea în fiecare dimineaţă la liturghia ce se slujea în Lavra Alexandru Nevski, iar în restul timpului liber citea scrierile sfinţilor părinţi şi vieţile sfinţilor. Cu o deosebită stăruinţă îşi scria compunerile, care erau întotdeauna minunate.

Duminica, când ceilalţi studenţi se duceau la teatru, în vizite sau la cumpărături, Nicolae, rămânând singur în academie, mergea în sala mare şi acolo cânta la pian interpretând un cântec-rugăciune, pe care-l compusese singur. Cuvintele erau foarte simple: „Bucuria mea, bucuria mea, bucuria mea, ah, Mântuitorul meu!” Din aceste puţine cuvinte se revărsa dragostea sa fierbinte pentru Mântuitorul, pe Care-L numea „fericirea şi bucuria adevărată a întregii mele vieţi”.

Dragostea şi duioşia lui Nicolae atrăgeau toate inimile, iar colegii abuzau de blândeţea sa, căci aproape întotdeauna rămânea fără porţia de ceai şi zahăr, pe care le consumau fără piedici tovarăşii săi.

Încă din această vreme s-a făcut remarcată o altă latură a personalităţii lui. În el se împleteau desăvârşit pe de o parte blândeţea, smerenia şi dragostea faţă de aproapele, iar pe de altă parte bărbăţia, tăria neclătinată şi neadmiterea oricărui compromis în ce priveşte mărturisirea credinţei. Astfel, în 1905, prin exemplul personal, tânărul student a împiedicat de două ori „ieşirile” revoluţionare ale colegilor săi contaminaţi de spiritele liberal-revoluţionare. Acest lucru n-a trecut neobservat de arhiereii remarcabili ai timpului, iar unii colegi i-au alcătuit o laudă sub formă de acatist.

În timpul şederii sale la academie, Nicolae l-a vizitat de câteva ori pe părintele Ioan de Kronştadt şi, ulterior, povestea cu adâncă evlavie despre aceste vizite. Deosebit de remarcabilă a fost ultima, din primăvara anului 1907.

Amintindu-şi de această vizită, prea sfinţitul povestea: ,,Vrând să-mi iau rămas bun, deodată, părintele Ioan s-a repezit la mine ca un fulger. M-am oprit, iar părintele şi-a pus mâinile pe capul meu în semnul crucii, şi-a ridicat ochii spre cer şi cu o voce înduioşătoare a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie asupra voastră!” În acelaşi timp am simţit ca şi cum o scânteie de foc a căzut pe capul meu şi s-a dus până în tălpi. O bucurie deosebită mi-a umplut inima şi întreaga fiinţă. Stăteam ca şi beat şi mă clătinam, temându-mă nu cumva să cad. În ziua aceea am simţit o deosebită bucurie, mă simţeam înaripat de parcă zburam prin aer”.

În ultimul an de studenţie, 1908, Nicolae Sobolev este tuns în monahism cu numele de Serafim. Primind călugăria, noul monah s-a dedicat nevoinţei unei postiri severe şi rugăciunii neîncetate. Aşa, din ziua tunderii şi până la moarte, Sfântul Serafim nu a mai mâncat carne. Mai mult, el a mâncat o dată în zi timp de mai mulţi ani.

Curând, la 3 februarie 1908, tânărul monah este hirotonit ierodiacon, iar peste puţin timp, la 18 martie ieromonah. Absolvind academia, în calitate de magistru, printre cei mai buni studenţi, părintele Serafim a fost numit profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir.

Următorii doisprezece ani din viaţa părintelui Serafim (1908-1920), au fost închinaţi învăţământului teologic. Departamentul pentru învăţământ al Sfântului Sinod i-a încredinţat diferite funcţii: profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir, inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, inspector la Seminarul Teologic din Kostroma şi rector al Seminarului Teologic din Voronej. Toată lumea avea un respect profund pentru tânărul ieromonah Serafim, iar directorul Şcolii Pastorale din Jitomir îl numea cu dragoste „micul avva”.

Ca inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, părintele Serafim a devenit foarte drag elevilor şi, mai ales, copiilor din clasele primare, care se despărţiseră acum, pentru prima oară, de părinţi şi plângeau nemângâiaţi, departe de mamele lor. Părintele Serafim, cu o inimă iubitoare, a simţit imediat această mare durere copilărească şi a început să-i mângâie duhovniceşte pe copii.

Când părintele Serafim trecea pe holurile şcolii, copiii, din clase diferite, îi ieşeau în cale stăruind fiecare să vină la el în clasă. „Intraţi la noi, părinte, intraţi la noi!”, strigau care mai de care, iar părintele căuta să-i viziteze pe toţi, liniştindu-i şi discutând cu fiecare în parte.

După doi ani şi jumătate, când ieromonahul Serafim a fost transferat la Seminarul Teologic din Kostroma, durerea copiilor a fost de nedescris. Ei vărsau lacrimi fierbinţi. Unii au renunţat la mâncare în ziua plecării şi intrau necontenit la el ca să-şi ia rămas bun, chiar de câteva ori, iar părintele Serafim, ca amintire şi mângâiere, le dăruia iconiţe, cruciuliţe şi altele ce-i cădeau în mână.

Încă din timpul şederii în Kaluga, sfântul mergea adesea în pustia Optinei, pentru a-i vizita pe stareţii Anatolie, Varsanufie şi Iosif. El îşi deschidea inima înaintea lor, se mărturisea şi se folosea de marea experienţă duhovnicească a acestor stâlpi ai adevăratului monahism ortodox. Sfântul Serafim mai cunoştea şi câţiva nebuni pentru Hristos vestiţi în acea vreme, iar mai târziu avea să povestească adesea pilde deosebite despre smerenia lor minunată, cu care ei îşi acopereau nevoinţele lor suprafireşti de ochii omeneşti.

La sfârşitul anului 1912, ieromonahul Serafim este ridicat la rangul de arhimandrit şi este numit rector al Seminarului Teologic din Voronej. La momentul numirii părintelui Serafim, din punct de vedere al disciplinei, acest seminar se afla într-o stare deplorabilă. Noul rector a depus multe eforturi şi, după doi ani de strădanii, a reuşit să rezolve problemele existente, seminarul său devenind, după spusele inspectorului sinodal, cel mai bun din Rusia.

Din următorul caz se poate înţelege pe deplin ce metode educative folosea părintele Serafim ca rector. Chiar la începutul rectoratului său, discutând cu toţi seminariştii, el a remarcat că elevii indisciplinaţi îşi băteau joc de inspector acesta fiind de faţă. Drept urmare, inspectorul i-a adus rectorului o listă cu cei vinovaţi, propunând exmatricularea lor imediată. Părintele a ascultat plângerea inspectorului şi a oprit lista, spunându-i că se va ocupa personal de vinovaţi. În timpul liber, el a început să-i cheme la sine pe fiecare în parte de pe acea listă şi să discute blând şi pe îndelete cu el. Ca rezultat, au venit lacrimile sincere ale părerii de rău şi promisiunea că se vor îndrepta.

Astfel, cu multă dragoste, înţelepciune şi nemăsurată răbdare, sfântul a contribuit cu prisosinţă la îndreptarea elevilor săi şi la renaşterea seminarului, ridicându-l la o înălţime morală deosebită.

Pentru Rusia, au sosit ani grei de cumpănă. Studenţii şi elevii şcolilor şi seminariilor teologice cădeau adeseori victime ale propagandei revoluţionare şi uneltirilor anarhice. Acest vulcan eruptiv al revoluţiei nu era un fenomen întâmplător. De două secole, forţele întunericului lucrau perseverent şi în taină la descompunerea societăţii ruse, sădind peste tot răzvrătire faţă de Dumnezeu, liberă cugetare, ateism, anarhie şi alte învăţături periculoase. Aceste forţe întunecate ale iadului, care au născut revoluţia, şi-au folosit toată viclenia căutând să distrugă cel mai mare stat ortodox, care, prin existenţa lui, deranja taina fărădelegii care se lucra deja în lume (potrivit II Tesaloniceni 2, 7).

Cu părere de rău, intelectualitatea rusă a fost destul de aservită acestor influenţe păgubitoare. Sclavă a nebuniei liberei cugetări şi delirului sentimental, ea a părăsit frontul creştin şi a trădat credinţa părinţilor săi, fiind ea însăşi complice la ruinarea Rusiei Ortodoxe.

A sosit anul 1917. În Rusia au început cutremurătoarele schimbări revoluţionare. În jurul anului 1918, în Voronej a fost instaurată puterea sovietică, şi cursurile în seminar au încetat. Arhimandritul Serafim a mai rămas în Voronej vreme de un an şi jumătate şi a fost martorul cruzimilor şi profanărilor înfăptuite de bolşevici, dar şi a nenumăratelor semne şi minuni pe care Dumnezeu le făcea spre întărirea credincioşilor.

În 1919, Episcopul Tihon al Voronejului, care mai târziu a suferit moarte mucenicească, l-a trimis pe părintele Serafim, care era încă rector al seminarului din Voronej, să ducă patriarhului Tihon, la Moscova, un referat cu privire la situaţia din oraş. Episcopul i-a înmânat, de asemenea, o scrisoare personală în care îl recomanda patriarhului pe arhimandritul Serafim spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului.

Cu multe greutăţi, părintele Serafim a ajuns la Moscova şi a transmis personal referatul şi scrisoarea al cărei conţinut nu-l cunoştea. Întâistătătorul Bisericii Ruse i-a adus la cunoştinţă dorinţa episcopului Tihon şi l-a binecuvântat spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului, lucru care nu s-a întâmplat, căci în octombrie 1919 bolşevicii erau aproape de oraş. Atunci mama sa, Maria Nicolaevna, a început insistent să-şi roage fiii – pe arhimandritul Serafim şi ieromonahul Serghie – să plece. La plecare, mama l-a binecuvântat pe părintele Serafim cu icoana Maicii Domnului, spunând: „Te încredinţez Acoperământului Maicii Domnului”.

După o cale lungă şi periculoasă, cei doi fraţi au ajuns în Rostov, pe Don, şi au mers să vorbească cu arhiereii care ocârmuiau biserica în sudul Rusiei, unde nu era încă instaurată puterea sovietică. Sinodul întrunit în decembrie 1919 la Novocerkask îl numeşte pe arhimandritul Serafim rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav, loc unde nu ajunge, pentru că oraşul este ocupat de bandele atamanului Mahno. Curând, el este numit rector al Seminarului Teologic din Simferopol, unde se mai ţineau încă cursuri.

În acelaşi timp, cu binecuvântarea sinodului şi cu ajutorul profesorilor universitari din Simferopol, el organizează în oraş cursuri teologice academice.

La 1/14 octombrie 1920, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol, arhimandritul Serafim s-a învrednicit a fi hirotonit întru episcopie. La hirotonie au luat parte şapte arhierei, în frunte cu mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare. În acest timp, dintr-o rânduială ştiută numai de Dumnezeu, în catedrală era adusă spre închinare icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Znamenie” Kursko-Korenaia, fapt care a reprezentat o mare bucurie duhovnicească pentru părintele Serafim.

La 29 octombrie/11 noiembrie 1920, Armata Roşie era doar la 30 km de Simferopol, iar episcopul Serafim trebuia să hotărască din nou ce va face. El s-a îndreptat spre metocul Berkovsk al Mânăstirii de călugări din Crimeea, unde în acea vreme se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Kursko-Korenaia. Tânărul arhiereu s-a rugat fierbinte Împărătesei Cerului, mărturisindu-i că este gata să pătimească pentru Hristos şi cerându-i să-i arate calea care a rânduit-o Dumnezeu pentru el. Din biserică a mers direct la arhiepiscopul eparhial Dimitrie Tavriceski şi a început să-l roage, ca pe un arhiereu eparhial, să-i dea binecuvântare să rămână în Rusia.

„Nu, a răspuns IPS Dimitrie, nu pot să fac aceasta! Dacă după aceea vi se întâmplă ceva rău, o să mă chinuie gândul că v-am dat binecuvântarea mea”.

După o scurtă discuţie, cei doi arhierei au hotărât să arunce sorţ. Pe o foiţă au scris: ,,să plece”, iar pe alta: ,,să nu plece”. Emoţionat, arhiepiscopul a coborât în paraclisul casei arhiereşti. După ce s-a rugat fierbinte în faţa icoanei Maicii Domnului, a scos una dintre cele două foiţe. Pe sorţul tras era scris: ,,să plece”. Aşa a fost hotărâtă soarta viitorului arhiepiscop Serafim, iar el a primit sorţul ca voia lui Dumnezeu pentru dânsul. El trebuia să slujească Biserica Ortodoxă cu darurile şi înţelepciunea sa duhovnicească, ducând crucea slujirii episcopale, care, după cuvintele lui, în acei ani a fost ca o mucenicie fără sânge (Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31, 3/2004).
La 1/14 noiembrie 1920, de la cheiul Sevastopolului pornea încet în largul mării vaporul comenduirii ,,Hersones”, acesta fiind ultimul vapor care părăsea oraşul chiar înainte de invazia bolşevicilor. Plecau din ţară pentru totdeauna peste 600 de cadeţi, în frunte cu generalul Elceaninov şi generalul Stogov, comandantul garnizoanei oraşului Sevastopol. Mulţimea de oameni rămasă pe chei făcea cu mâna celor de pe vapor, luându-şi rămas bun de la ei. Pasagerii se uitau cu tristeţe la pământul natal, care se îndepărta încet. Acolo rămânea Rusia ţintuită pe Golgota ei. Pe malul drept al Sevastopolului, printre nori de praf, cavaleria roşie intra în oraş.

Pe punte, printre pasageri, stătea un arhiereu tânăr, de talie mijlocie, cu o faţă tristă şi palidă.

- Vlădică, binecuvântaţi Rusia! l-a rugat un om din preajma lui.

Ascunzându-şi emoţia, arhiereul a ridicat mâinile şi a binecuvântat pământul Rusiei şi oamenii de pe mal care le făceau cu mâna. Acesta era episcopul Serafim (Sobolev) care fusese hirotonit arhiereu, cu o lună înainte, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol.

În această zi mohorâtă şi umedă de toamnă, a început viaţa lui de emigrant. El nu a ales să meargă pe calea pribegiei din cauza revoltelor şi a omorurilor, şi nici din cauza foametei şi a epidemiilor dezlănţuite în Rusia cuprinsă de nebunia revoluţionară. Mai degrabă, el înţelegea că Biserica Ortodoxă a Rusiei trecea printr-o prigoană cumplită, în care mii de episcopi, preoţi şi monahi mureau în închisori, mulţi dintre ei murind deja de moarte mucenicească.

El însuşi auzise gemetele monahilor de la Mânăstirea Sfântul Mitrofan din Voronej, îngropaţi de vii în pământ. De pretutindeni soseau veşti îngrozitoare despre mucenicia celor credincioşi. Inima lui plină de dragostea fierbinte pentru Hristos era gata să pătimească, la rându-i, pentru Domnul. Însă alesul smerit şi blând al lui Dumnezeu nu îndrăznise să aleagă singur calea muceniciei, deoarece întotdeauna şi în orice împrejurare căuta să facă voia lui Dumnezeu, şi nu voia proprie.

Chiar la începutul revoltei sângeroase din ţară, părintele Serafim, pe atunci arhimandrit, l-a vizitat pe ieroschimonahul Aaron, un stareţ drept şi profund duhovnicesc, care se nevoia în Mânăstirea Zadonsk din regiunea Voronej. Părintele Serafim venise la el să-i ceară sfatul dacă să rămână în Rusia, unde l-ar fi aşteptat o moarte de mucenic, sau să plece, împlinind cuvintele Evangheliei: ,,Iar când vă vor goni pre voi într-această cetate, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Stareţul Aaron i-a răspuns: „Să dea Domnul să nimeriţi pe meleaguri bune”. „Cum să înţeleg cuvintele sfinţiei voastre?”, a întrebat părintele Serafim. „Viaţa însăşi îţi va arăta”, a răspuns stareţul.

Valul emigraţiei l-a aruncat pe episcopul Serafim mai întâi la Constantinopol, iar peste câteva luni la Şcoala Teologică de pe Insula Halki, unde se formase o colonie rusă numeroasă. Peste alte câteva luni, în mai 1921, episcopul Serafim a fost numit de conducerea bisericească rusă de peste hotare paroh al Bisericii Sfântul Nicolae de pe lângă Ambasada rusă din Sofia şi egumen al Mânăstirii ruse Sfântul Alexandru Nevski din apropierea oraşului Iambol.

La scurt timp după aceea, în august 1921, printr-un ordin semnat de însuşi patriarhul Tihon, episcopul Serafim a devenit administratorul tuturor enoriilor ruse din Bulgaria, cu toate drepturile unui arhiereu eparhial. Acestea aveau să fie acele ,,meleaguri bune” despre care îi vorbise ieroschimonahul Aaron şi care s-au dovedit a fi sorţul dat lui de Dumnezeu şi arena unde urma să-şi poarte crucea nevoinţelor şi necazurilor arhiereşti. Ştiinţa ştiinţelor - viaţa trăită în evlavie şi sfinţenie, cu care se deprinsese încă din ţară - a dat în Bulgaria roade pline de har.
 

Episcopul Serafim a sosit la Sofia pe 6/19 mai 1921, de ziua pomenirii Sfântului şi Dreptului Iov îndelung-răbdătorul. Acest fapt părea a fi ca un semn că îl aştepta o viaţă grea, plină de griji, necazuri şi nevoi. Pe umerii lui a fost pusă crucea grea de a fi părintele duhovnicesc al unei turme chinuite, supusă sărăciei, bolilor şi multor suferinţe. Însă tânărul arhiereu era gata să-şi jertfească viaţa pentru ea.

În nevoinţa sa pastorală, episcopul Serafim şi-a împlinit acea mare dorinţă, care şi-a pus-o la hirotonia sa întru arhiereu, ca până la sfârşitul vieţii să fie pătruns de dragostea nemărginită pentru Mântuitorul şi de slujirea plină de jertfire de sine a păstoriţilor săi.

Ducând o viaţă aspră, episcopul Serafim s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Cu toate acestea, el n-a luat în seamă boala şi a continuat să se îngrijească de turma sa, cu aceeaşi râvnă şi dăruire. Slujind adesea ca arhiereu, Vlădica ţinea predici de trei ori pe săptămână, propovăduind păstrarea neschimbată a credinţei ortodoxe, chemându-şi păstoriţii la pocăinţă, la schimbarea binecuvântată a vieţii şi la cea mai mare virtute – smerenia. Predicile sale pe tema pocăinţei şi a iertării păcatelor erau deosebit de frumoase şi, la chemarea lui, cei care se duşmăneau de mulţi ani îşi cereau iertare unii de la alţii, cu lacrimi în ochi.

Episcopul Serafim se îngrijea nu numai de turma sa din Sofia. De asemenea, el vizita parohiile ruseşti din provincie, unde, prin slujirea şi cuvintele sale, aducea dragoste şi mângâiere, lăsând în inimile credincioşilor o pace binecuvântată pentru mult timp.

Tot în grija lui erau şi aşezămintele de învăţământ ruseşti din Bulgaria. El era ocrotitorul gimnaziului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Peşcersk şi se ocupa de adunarea fondurilor pentru menţinerea şi administrarea lui. Până astăzi, ruşii de pe aceste meleaguri îşi amintesc cum Vlădica le vizita şcolile, le dăruia dragostea sa părintească, îi mângâia şi îi mărturisea pe toţi care doreau. Vizitele lui erau adevărate zile de sărbătoare pentru copii.

Episcopul Serafim căuta să-i cerceteze şi pe ruşii săraci şi bolnavi, care trăiau în multe lipsuri şi nevoi. Pe unii îi interna gratuit în spital, pe alţii în case pentru invalizi, intervenea în favoarea unora pentru a fi întrajutoraţi, altora le dădea de mâncare, iar pe unii îi aducea în mânăstirea sa de călugări. De multe ori, el spunea păstoriţilor săi: ,,Eu nu vă sunt doar tată duhovnicesc, ci şi mamă bună”. El era cunoscut că făcător de minuni încă din timpul vieţii, pentru că rugăciunea lui era miraculoasă, iar cuvintele sale prooroceşti şi pline de har dumnezeiesc.

Vlădica nu i-a lăsat fără ajutor nici pe nevoitorii ruşi din Muntele Athos. El a înfiinţat un comitet pentru strângerea de ajutoare şi, în predicile sale, îi ruga pe credincioşi să jertfească pentru această faptă de milostenie.

Însă cea mai mare grijă a episcopului Serafim a fost păstrarea cu sfinţenie a credinţei ortodoxe, motiv pentru care fiii lui duhovniceşti l-au numit, mai târziu, ,,conştiinţa Ortodoxiei”. El şi-a ridicat întotdeauna vocea păstorească împotriva ecumenismului şi împotriva oricăror schimbări ale rânduielilor Bisericii şi învăţăturilor dumnezeieşti, fiind până astăzi straja sfintei Ortodoxii.

În anul 1934, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. El a trăit 29 de ani în Bulgaria şi a îndrăgit aceste ,,meleaguri bune” ca pe a doua sa patrie. În Bulgaria şi-a scris operele teologice, aici şi-a învăţat şi educat fiii duhovniceşti, care apoi s-au străduit, neluând în seamă puţinele lor puteri duhovniceşti, să păstreze şi să transmită şi altora scânteile învăţăturilor sale, inspirate din cele ale Sfinţilor Părinţi. În amurgul vieţii sale iubitoare de Dumnezeu, arhiepiscopul Serafim a reuşit să-şi împlinească o altă mare dorinţă, aceea de a înfiinţa Mânăstirea de maici cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, din Kneajevo, Sofia.

Arhiepiscopul Serafim a fost o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu pentru pământul bulgar. Pilda vieţii şi învăţăturile sale duhovniceşti dau până astăzi roade pline de har în inimile ortodocşilor pravoslavnici care trăiesc în Bulgaria.

Sfantul Serafim a trecut la cele vesnice pe 13 februarie 1950.

,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30, 2/2004)
 

.

12 Februarie 2015

Vizualizari: 935

Voteaza:

Sfantul Serafim Sobolev 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE