Nestor Mitropolitul, la ceas de comemorare

Spre pomenirea unui bun si iubitor parinte duhovnicesc: Nestor Mitropolitul, la ceas de comemorare

S-au implinit, nu demult, 87 de ani de la nasterea mitropolitului Nestor. Saptamana trecuta, sambata, 17 mai, oltenii au facut pomenire pentru venerabilul vladica, la sorocul de 14 ani de cand si-a inceput veghea somnului de veci. De dragul anilor binecuvantati de odinoara, in care ne-am regasit ca supusi fii duhovnicesti, inchinam aceste randuri celui ce ne-a fost cu adevarat model de viata si credinta.

N-a fost sa fie asa! „Caile mele nu sunt si caile voastre!”, zice Domnul (Isaia 55,8). Mitropolitul Nestor a fost chemat la viata cea neimbatranitoare, cand noi ne asteptam cel mai putin.

Ba, nu ne asteptam chiar deloc! Era verde, era vanjos la fire si avea inca multe de facut. Acum, iata, pe temeiul sacru care ne ingaduie sa trecem din timpul cronologic in „timpul cel mare” al Imparatiei, ne aflam la ceas de comemorare si incercam, fiecare dintre noi, sa adaugam franturi de gand si de simtire aleasa la buchetul de flori duhovnicesti, cu care ii suntem datori, in slova de iubire si de pioasa aducere aminte. In ce ma priveste, voi starui asupra catorva trasaturi de caracter ale mitropolitului Nestor, care pun in lumina indeosebi calitatea sa umana, discernamantul, disponibilitatea de a rabda, de a fi concesiv si intelegator, de a recepta si de a accepta argumentul celuilalt, de a fi prietenos si jovial, ospitalier si generos, in acelasi timp.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, dincolo de grele incercari
Vorbesc ca unul care am avut bucuria si sansa de a-l cunoaste pe mitropolitul Nestor si de a lucra cu dansul, intr-o relatie subalterna, pe tot cuprinsul arhipastoririi sale in Oltenia. L-am gasit, in 1973, la venirea mea aici, imobilizat la pat, in modesta sa resedinta de la caminul „Renasterea”. Se afla intr-o ingrijoratoare stare de neputinta, se misca greu, mai mult se tara. Carjele nu-l ajutau nici ele prea mult. Era slab, cu ochii adanciti in orbite, oarecum descumpanit. Asa, precum se stie, in urma unui banal si stupid accident rutier, se alesese cu traume de tot felul, la acestea adaugandu-se si lipsa de pricepere a echipei de medici, care au cam bajbait in cazul sau, fiind nevoie apoi, de mai multe interventii chirurgicale. Ba, mai mult, la suferintele fizice se adaugau si unele rautati omenesti din partea alor sai. Se vorbea pe ici si pe colo, destul de insistent, de o eventuala trimitere a sa la manastire – pe o perioada sine die, pe motiv ca s-ar fi prelungit prea mult starea de recuperare. Dumnezeu i-a ajutat sa poata trece peste toate si, incet incet, s-a recompus, s-a incrancenat in lupta cu neputinta si a reusit. Noi, cei tineri, il vizitam des si luam aminte la rugamintile maicii Aglaida, care ne spunea sa nu-l intrebam niciodata de stadiul bolii sau de cel al suferintelor sale. El ne vorbea cu caldura si interes despre orice altceva, in afara de neputinta sa. La plecare, maica ne ruga sa mai revenim „si sa nu-l uitam pe Prea Sfintia sa”.

Si, la sfarsitul anului 1974, si-a reocupat locul in biroul sau ca episcop-vicar, la Cancelaria eparhiala. Avea ca sarcina directa coordonarea activitatii editoriale a revistei „Mitropolia Olteniei”, impreuna cu colectivul de tineri printre care ma aflam si eu.

„Rabda frate, rabda, ca nimic nu se poate dobandi fara rabdare”
Se stie ca o data cu venirea mitropolitului Teoctist, a fost mutata la Craiova – de la Bucuresti – redactia Revistei „Mitropolia Olteniei”, publicatie prestigioasa, unde apareau si atunci materiale de mare importanta. Ei, bine, meritul de a fi urnit lucrurile din loc si de a fi cooptat colaboratori de prestigiu – unii scriind sub pseudonim -, l-a avut ps Nestor, erudit carturar si iscusit manuitor al condeiului. Puterea sa de munca, incrancenarea cu care isi stapanea durerile fizice, mutandu-se de pe un scaun pe altul, sau patruland schiop prin biroul sau spatios, ne uimea pe toti. Nu se vaita, nu cartea, nu bombanea. Din cand in cand doar, rostea, asa la impersonal: „rabda frate, rabda, ca nimic nu se poate dobandi fara rabdare”, si se straduia sa zambeasca trist, indemnandu-ne cu cuvintele: „fiti voiosi” si „hai la lucru!”. De atunci se pare ca s-a deprins dumnealui sa rosteasca la tot pasul expresiile: „fii voios!” si „rabda frate, rabda!”.

Dupa cutremurul din 1977 si mai ales, dupa trecerea mitropolitului Teoctist la Moldova, dumnealui i-a revenit sarcina de a coordona activitatea de cercetare in amanunt a bilantului stricaciunilor in cele trei judete ale eparhiei. In acest sens, ajutat de preotul Dumitru Balasa, a pornit prin parohii, prin cimitire, prin manastiri si schituri, a descifrat inscriptii, insemnari, pisanii, a sugerat preotilor solutii pentru evaluarea tezaurului arhivistic, a comunicat cu muzeografii laici, a pus in lumina in publicatii si adesea prin viu grai, materiale inedite, documente, inscriptii, valori numismatice si lingvistice, etc. Astfel se face ca, dupa alegerea sa in scaunul de arhipastor al oltenilor, preluarea sarcinilor pastorale a parut tuturor fireasca, din mers, ca unul de-al casei.

Nestor cel bun
Fie-mi ingaduit, acum, ca preot batran, sa starui asupra catorva aspecte din activitatea sa pastorala. As porni de la stabilirea unor legaturi de parinteasca si, in acelasi timp, frateasca apropiere de preoti, de vietuitorii din manastiri si de credinciosi in genere si aceasta in contextul larg al disponibilitatii sale de a rabda si de fi el insusi la inaltimea suferintelor indurate. „Cel ce a suferit mult nu poate privi la cei din jur decat cu bunatate si cu blandete”. De aceea, preotii olteni l-au gratulat, adeseori pe ierarhul lor cu calificativul de „cel bun”, Nestor cel bun. Au desprins aceasta si din imaginea chipului sau, foarte asemanatoare chipului lui Alexandru cel Bun, aflat intr-un tablou votiv la manastirea Bistrita – Neamt.

I s-a zis „cel bun” pentru ca avea intotdeauna disponibilitatea de a ierta. Pentru dansul, important era nu de ce anume „a gresit cineva, ci cum anume poate fi redresata starea de lucruri, care e calea de indreptare”. Nu-i placea deloc sa vorbeasca despre instanta Consistoriului eparhial si sugera adeseori sanctiunea cea mai simpla si la indemana: „Dojana arhiereasca”. Ei bine, aceasta „dojana” nu era o simpla hartie la dosar, ci insemna chemarea celui in cauza in fata Chiriarhului si comunicarea sub omofor cu acesta, in scopul unei bune reasezari launtrice. Insemna, deci, o investire de incredere si blandete cu oamenii Bisericii.

I s-a spus „cel bun”, pentru ca prin structura sa launtrica dumnealui nu putea concepe raul decat ca un accident cu totul si cu totul sporadic. Ramanea uimit de cele ce auzea si nu-i venea sa creada. „Ce spui frate?” sau „Cum e posibil?”, „De necrezut!”, erau expresiile sale uimite pe care le auzeam adeseori. Aceasta, pentru ca asezarea sa launtrica nu rezoneaza cu o permanentizarea a raului. De aceea, pentru „cel cazut” in greseala, el nu vedea alta solutie decat iertarea. De cate ori? „De saptezeci de ori cate sapte!” Altfel, suntem sortiti sa cadeam si noi in greseala!

I-au zis „cel bun”, cantaretii bisericesti, acesti modesti si din ce in ce mai neluati in seama slujbasi ai Bisericii noastre. Era tare mahnit, si a spus-o adeseori, chiar si cadrul Sfantului Sinod, ca Biserica, in genere, n-a rezolvat problema lipsei de cantareti si ca din ce in ce mai multe biserici duc lipsa de o cantare buna la strana, din ce in ce mai multi preoti nu mai pun pret pe necesitatea si pe gasirea omului potrivit.

I-au zis „cel bun”, calugarii si calugaritele din manastiri. Dupa afirmatia unuia dintre ei „viata monahala i-a curs mitropolitului Nestor prin venele launtrice ale fiintei in modul cel mai firesc cu putinta”. Niciodata nu s-a intamplat ca intr-o perioada asa de scurta sa fie infiintate sau reinfiintate atatea asezaminte monahale ca in vremea mitropolitului Nestor: Orsova, Vodita, Dealul Mare, Camaraseasca, Logresti, Carcea, Maglavit, Sadova, Icoana, Visina, Popanzalesti. Iata ce recolta bogata de asezaminte sacre pe plaiurile Olteniei.

I-au zis „cel bun”, preotii batrani, la care privea cu respect si caldura, le cerceta bibliotecile, le trimitea cuvant de mangaiere la zile mari. Celor lipsiti le oferea chiar vestminte pentru drumul din urma, ii invita la anumite soroace, la unele intruniri speciale, ii facea sa se simta inca legati de viata Bisericii.

I-au zis „cel bun”, batranii din caminele institutionalizate, copiii neajutorati, toti cei napastuiti, care-i cereau ajutorul si pe care ii vizita si ii daruia cu generozitate si cu deschidere de suflet. Devenea din binecuvantator, daruitor. Avea stiinta de a transfera preceptele Evangheliei in viata de zi cu zi. Stia sa se bucure de bucuria altora la care adauga propria-i bucurie si propria-i deschidere spre comuniune si armonie.

Smerita rugaciune a fiilor de odinioara
Dar, desi avea infatisare de voievod, daruit cu un fizic impunator, desi parea un munte de om, in realitate era fragil, sensibil, ba chiar vulnerabil in fata rautatilor. Interioriza totul, isi asuma de multe ori si raspunderile celorlalti, suferind in tacere. De aceea a fost si este vremea ca toti ce i-am fost, in vreun fel sau altul, sfetnici sa ne facem „nostra culpa”, pentru ca n-am reusit sa-l protejam, nu l-am informat intotdeauna corect, nu l-am consiliat cum ar fi trebuit, am fost lipsiti de fler si de stiinta de a comunica, in duhul vremii, contribuind astfel, in mod indirect, la atmosfera apasatoare care i-a amarat ultimele zile ale vietii sale printre noi.

Acum, aflandu-ne la o departare pamanteasca de 14 ani, se cuvine sa-L rugam pe bunul Dumnezeu sa-l fericeasca pe robul sau Nestor, mitropolitul si parintele nostru, in lumina celor drepti si sa-l odihneasca in iubirea Sa pentru dureroasa si iubitoarea lui osteneala in tinuturile noastre oltenesti.
Vesnica sa-i fie pomenirea si odihna binemeritata in lacasurile dreptilor sai.

Pr. Ioan Ioanicescu
Sursa: mitropoliaolteniei.ro

.

21 Mai 2014

Vizualizari: 103

Voteaza:

Nestor Mitropolitul, la ceas de comemorare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE