Despre pedeapsa divina

Despre pedeapsa divina Mareste imaginea.

Desi Dumnezeul crestin este cunoscut ca fiind cel cinstit si de poporul iudeu, in multe domenii de teologie crestina se inscrie o diferentiere de atitudine in relatia lui Dumnezeu cu poporul Sau. Poporul Sau fiind initial cel evreu, dupa intruparea Logosului, dupa Jertfa, invierea si inaltarea Sa, neam "ales" devine sau ramane poporul crestin. Este o rupere a Vechiului Legamant - "ruperea catapetesmei templului" - si o intrare intr-o era noua, aceea a Noului Legamant.

Paralelismul celor doua religii revelate se opreste, bifurcarea celor doua drumuri cunoscand uneori un caracter de adversitate. Urmarind atitudinea lui Yahve fata de "poporul ales", si pe cea a lui Dumnezeu fata de "Noul Israel", vom constata afirmatii din Vechiul Testament, ca cea a proorocului Naum care spune: "Domnul Se razbuna, El cunoaste mania. Domnul Se razbuna pe potrivnicii Lui" (1, 20). "Voi pedepsi lumea pentru faradelegile ei si pe cei nelegiuiti - spune Isaia - pentru pacatele lor. Voi smeri mandria celor ingamfati si obraznicia celor cruzi o voi arunca la pamant" (13, 11). Chiar din Facere aflam ca Dumnezeu "nu lasa nepedepsit pe cel ce pacatuieste" (34, 7). Iar in Levitic, "Domnul a grait cu Moise pe muntele Sinai" anuntand blestemele de care vor avea parte fiii lui Israel daca vor calca poruncile Lui (26, 14-41).

Domnul isi arata mania care-i va lovi pe acestia, mentionand nenumarate nenorociri, amenintand poporul lui Israel ca va cadea prada vrajmasilor lui. Atmosfera care se degaja din aceste texte si din multe altele arata un Dumnezeu care nu iarta si care-Si va pastra milostivirea numai fata de cei care nu ies din cuvantul Lui. Asprimea, mania, pedeapsa ca razbunare alterneaza cu binecuvantarile de care se vor bucura supusii Sai.

Nu este deci de mirare ca religia mozaica prezinta un aspect caracterizat prin acea "lege a talionului", care strabate morala omeneasca chiar in zilele nostre, acolo unde crestinismul nu este cunoscut sau nu este asimilat cu totul. "Dupa fapta, si rasplata" este un adagio care conduce omenirea ca o morala justitiara, legata de pasiunile omenesti atavice, care nu au trecut prin filtrul crestinismului, nu au evoluat pe masura poruncilor lui Hristos, nu descopar pe omul nou al Evangheliei.

Intr-adevar, de la pana la legea iubirii aproapelui "ca pe tine insuti", este o prapastie tot atat de mare ca si cea dintre acel Dumnezeu razbunator si Cel adus de Hristos pe Cruce. Cele cateva milenii care ne despart de Legea Veche explica intelegerea unor relatii rigide intre Dumnezeu si om. Aceste relatii par mai simple si mai usor de realizat in nebuloasa cunoastere spirituala, atat a raporturilor dintre oameni, cat si a celor dintre om si Dumnezeul lui. Dar perpetuarea dupa doua milenii de crestinism a unei conceptii pe care Hristos a respins-o si pe care a modificat-o prin vietuirea si invatatura Lui, nu-si mai are sens astazi. E drept ca un Dumnezeu care pedepseste pe om in viata lui pamanteasca este mai la indemana unei intelegeri rectilinii. Dar aceasta nu mai este o conceptie crestina.

Rasfoind paginile Noului Testament vom fi mirati sa constatam ca termenul de "pedeapsa" sau "osanda" este foarte rar prezent in ele, iar uneori el este interpretabil diferit in alte traduceri, ca de pilda, textul din Epistola I Corinteni 11, 32. Traducerea romaneasca spune: "fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea", pe cand traducereile franceze dau sensul de certati, corectati. Si este corecta aceasta din urma interpretare, intrucat tot Pavel este acela care spune: "nici o osanda nu este acum asupra celor ce sunt in Hristos Iisus" (Romani 8, 1).

In alte locuri, termenul de pedeapsa sau osanda este folosit atunci cand se vorbeste despre judecarea omului dupa moarte: "Adevarat zic voua: intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii, la viata vesnica" (Matei 25, 15-16); la fel, in locurile in care se vorbeste despre "focul gheenei", "focul cel vesnic" etc.

Adeseori, in gandirea mai ales populara, apare convingerea ca raul survenit asupra unei persoane are drept cauza o greseala a acestuia. O boala grea, o moarte prematura, o saracire neasteptata sunt considerate ca o pedeapsa de la Dumnezeu. Dar atunci, cum s-ar explica faptul ca atati nelegiuiti traiesc in belsug si sanatosi, iar altii cunoscuti pentru vrednicia vietii lor au mult de suferit? Este constatarea pe care o face fara echivoc si Atenagora Atenianul, in Despre invierea mortilor: "in viata insa, nici cei drepti nu primesc rasplata virtutii, nici cei rai, pe cea a viciului".

De aceea, judecata nu are loc in timpul existentei de aici, pentru ca nu se pastreaza pe pamant situatia rasplatirii dupa merit: multi atei, faptasi a tot felul de nelegiuiri si de vicii, traiesc pana la sfarsitul vietii neatinsi de suferinta, pe cand cei care-si fac din viata o palestra a virtutii, traiesc in dureri incercari, calomnii, maltratari si tot felul de suferinte".

Sfantul Grigorie Dialogul afirma la randul sau ca " ne ofera mare mantuire a inimii, deoarece este in stare sa readuca pe om la cunoasterea de sine si sa-i aminteasca slabiciunile lui, de care atunci cand e sanatos uita adesea". Iar sfantul Marcu Ascetul adauga: "precum celor ce s-au hranit fara socoteaa le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai ii fac sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta". In acelasi sens se pronunta si Sfantul Maxim Marturisitolul: "multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute sau spre indreptarea neatentiei prezente sau spre ocolirea pacatelor viitoare". Sau, mai recent, incheie: Dumnezeu ingaduie "incercari, ocari peste capul nostru, cu rostul ca sa ne scarbim de noi insine si sa ni se toceasta tot gustul de cele de aici, caci altfel nu putem muri noua insine."

Aceste afirmatii, care explica in acelasi sens discor­dantele dintre viata pacatoasa fara suferinta si viata curata cu suferinta, vin sa sublinieze echilibrul de nezdruncinat al teologiei ortodoxe privind pacatul si consecintele lui. Teologia crestina schimba aspectul relatiei dintre Dumnezeu si om, caci intre Creator si creatura a intervenit Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Dupa El si de la El, moartea nu mai este plata pacatului, intrucat pacatul obstesc, adamic, a fost anulat de Fiul lui Dumnezeu prin moartea si invierea Lui. "Caci El este pacea noastra, El care a facut una, din cele doua, surpand peretele din mijloc al despartiturii, desfiintand vrajmasia in trupul Sau, legea poruncilor si invataturile ei, ca intru Sine pe cei doi sa-i zideasca intr-un singur om nou si sa intemeieze pacea si sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti intr-un trup prin cruce, omorand prin ea vrajmasia" (Efeseni 2, 14-16).

Iata deci ca Dumnezeul crestin nu este nicidecum razbunator, Hristos aducand pacea si impacarea (Romani 5, 11-13) intre om si Dumnezeu. Deci moartea crestinu­lui nu mai este plata pacatului (Romani 6, 23). Daca ea ramane totusi un dat al existentei pamantesti, ea este o consecinta fireasca a trupului coruptibil. Fiindca tot Pavel ne spune ca moartea trupului pamantesc este o conditie ca acesta sa renasca in trup duhovnicesc: "caci trebuie ca acest trup stricacioas sa se imbrace in nestricaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire" (I Corinteni 15, 53).

Cu alte cuvinte, moartea trupeasca distruge nu viata omului, ci coruptibilitatea trupului, caci acesta va invia "intru nestricaciune", fiind locas aceluiasi suflet care a locuit pamanteste in trupul anterior. Acest trup nou nu mai este supus suferintei, decat pentru aceia care vor suferi "moartea cea de a doua", adica cei ce s-au despartit din voia lor de Dumnezeu inca din viata pamanteasca, iar dupa judecata obsteasca vor invia "spre osanda" si vor vietui in preajma dusmaniei diabolice. Caci "cine nu a fost aflat scris in cartea vietii, a fost aruncat in iezerul de foc" spune Apocalipsa (20, 15).

Nici - boala, in general - nu sunt o pedeapsa de la Dumnuzeu, ci consecinta coruptibilitatii psihofizice a omului pamantesc: "starea tragica in care se afla lumea dupa cadere nu este urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam (in care ne aflam cu totii). in nici un fel nu trebuie considerata aceasta stare de durere si de moarte ca o pedeapsa impusa lui Adam de Dumnezeu.. Robia lui Adam este urmarea naturala a infrangerii lui, durerea lui este rezultatul traumatizam proprii, prin deviere de la drumul lui, si moartea e rezultatul indepartarii de Dumnezeu".

De altfel, in logica teologiei noastre, deoarece cres­tinii sunt cei care s-au "botezat in moartea lui Hristos", Cel care a murit pentru si in locul nostru, Dumnezeu este consecvent cu Sine si nu-i mai pedepseste in via i lor pamanteasca. Dat fiind ca nu-i judeca, nu are nici cum sa-i pedepseasca. Si nu-i judeca, dat fiind ca "Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). Dar Fiul judeca lumea in viata paman­teasca? Nicidecum. "Caci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa se mantuiasca prin El" (Ioan 3, 17). Textele acestea reproduc cuvintele pronuntate de Mantuitorul insusi.

Dar daca Dumnezeu-Tatal, sau Dumnezeu-Fiul nu ne mai pedepsesc, asa cum o facea Dumnezeu-Razbunatorul in istoria poporului "ales", nu inseamna ca Dumnezeirea nu este atenta sau sta indiferenta la actele sau gandurile noastre. intrucat nu mai suntem "fii ai maniei", sau tocmai pentru ca Hristos ne-a "facut vii, impreuna cu Sine, iertandu-ne toate greselile, stergand zapisul care era asupra noastra" (Coloseni 2, 14), si ne-a facut "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19), Dum­nezeu ne cerceteaza, ne atrage atentia, eventual ne cearta, pentru ca debusolarile noastre sa se reduca, sa ne reculegem, sa reflectam la ceea ce vrea El de la noi -si aceasta, permitand durerea si incercarile care vin asupra noastra. Departe de a fi o parasire a lui Dumnezeu fata de om, suferinta este dovada cea mai categorica a atentiei Lui pentru fiecare din noi. De altfel, pentru ce ne-ar trata El pe noi altfel decat pe Fiul Sau, pe Care "din iubire pentru lume", L-a lasat sa sufere umilirea, batjocura si moartea nedreapta? Atentia Lui pentru noi consta in asteptarea reactiilor noastre. indemnul lui Hristos este elocvent: "in lume, necazuri veti avea. Dar indrazniti: Eu am biruit lumea" (loan 16, 13).

Pedeapsa dumnezeiasca din Vechiul Testament s-a oprit la Hristos, a murit in El, "cu moartea pre moarte calcand", iar dupa invierea de obste El va fi Judecatorul. Pana atunci Hristos este intermediar intre Dum-nezeu-Tatal si oameni, El este Mijlocitorul care lucreaza mantuirea noastra, care amana judecata. Faptele omului se condenseaza in viata lui pamanteasca, pana la densitatea cu care se va prezenta intai la judecata individuala, iar la acestea se vor adauga consecintele lor pe plan istoric, realizand nivelul de intuneric sau de lumina cu care fiecare va fi vadit la judecata din urma. Abia atunci, Judecatorul, dupa cercetarea fiecaruia, va zice "celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, bleste­matilor, in focul cel vesnic care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41). Sa observam, pentru moment, ca Dumnezeu nu spune cine a gatit acest foc vesnic. Interpretarea vom aborda-o mai tarziu.

Pana atunci, stim ca pamantul nu mai "tremura de " - cum anunta Ieremia profetul (10, 10), caci in Iisus Hristos, "fiind indreptati prin sangele Lui, ne vom izbavi prin El de mania" lui Dumnezeu (Romani 5, 9).

Un amanunt care ne atrage atentia este cel din Faptele Apostolilor. Descriind viata de obste pe care o duceau crestinii, cand fiecare aducea bunurile de se imparteau tuturor "si nimeni nu era intre ei lipsit" (4, 34), autorul scrierii relateaza: "Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, si-a vandut tarina si a dosit din pret, stiind si femeia lui, si aducand o parte, a pus-o la picioarele Apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant si sa dosesti din pretul tarinii? Nu ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a cazut si a murit. Si frica mare i-a cuprins pe toti care au auzit" (Fapte 5, 1-5). Acelasi lucru se petrece si cu Safira care, dupa cateva ceasuri, a venit la Apostoli, mintind si ea despre pretul tarinii. Dupa dojana lui Petru, "a cazut si ea la picioarele lui Petru si a murit.. Si frica mare a cuprins toata Biserica si pe toti care au auzit acestea" (5, 7-11).

Chiar daca in genere se considera ca moartea celor doi este consecinta pacatului lor, pentru ca "au mintit lui Dumnezeu", sa remarcam ca nici un comentariu de acest gen nu se face de catre autorul acestei carti, in afara de faptul ca "frica mare a cuprins toata Biserica si pe toti care au auzit acestea".

Care poate fi explicatia si sensul mortii celor doi? Dupa cum am vazut, nu poate fi vorba de moarte ca pedeapsa pentru pacatul pe care l-au facut, de vreme ce Dumnezeu nu pedepseste pe crestin pentru fiecare pacat pe care-l face. Nu putea fi moartea lor nici o incercare, o certare din partea lui Dumnezeu, de vreme ce, odata morti, nu mai puteau beneficia de constientizarea pacatului lor, ca sa se indrepte. Iar moartea, cum iarasi am vazut, nu mai este plata pacatului, dupa moartea ispasitoare a lui Iisus pe cruce, ci o consecinta fireasca a naturii umane care se detasase de Dumnezeu, in Adam. Deci, cu o moarte erau datori Anania si Safira in orice alte conditii. Decat ca ea s-a petrecut indata dupa greseala fiecaruia. Atunci putem concede ca acea moarte cu care erau datori fiecare din ei a plasat-o Dumnezeu intr-un context necesar si credibil, pentru ca sa fie cuprinsi toti cei de fata "de frica mare". Comunitatea cea mica de la inceputul Bisericii trebuia sa-si dea seama de marea greseala: aceea de a "minti Duhului Sfant" si aceea de a se sustrage de la obligatia de a-si ajuta fratii in nevoie, prin aportul la care convenisera initial.

Pe langa toate acestea, iata un argument decisiv din punct de vedere teologic: daca cei doi ar fi platit prin moarte greseala facuta, oare aceata plata ar fi compensat raspunderea lor in viata viitoare? Oare nu vor mai fi judecati in final pentru pacatul savarsit? Caci lucrul cel mai sigur este ca toti vom fi cercetati pentru pacatele savarsite - si neiertate prin Taina Pocaintei -, mai intai la judecata particulara si apoi la cea de obste.

Consecinta acestei certitudini este credinta crestina in existenta raiului si a iadului. Remarcam adeseori tendinta de a simplifica relatia dintre om si vesnicie. Frica de a fi raspunzatori in eternitate pentru cele ce am savarsit in scurta viata pamanteasca ne face sa eludam existenta personala intr-o viata vesnica si sa preferam o rezolvare imediata si cat mai putin costisitoare a actiunilor sau cugetelor noastre. Rareori suntem dispusi sa constientizam faptul ca omul se naste pentru eterni­tate, poate tocmai pentru aceea ca actiunile noastre pozitive sunt mai putin numeroase decat cele negative si ca structurarea noastra sufleteasca se faureste intr-o limpede relatie cu Dumnezeu.

Pe de alta parte, unele curente de gandire, mai vechi sau mai noi, indeamna omenirea sa adere la o invatatura straina crestinismului: fie ca este vorba de atractia pe care o exercita gandirea orientala care despersonalizeaza natura umana oferindu-i dupa moarte un neant amorf, fie ca este vorba de o restaurare de sorginte origenista, in care toti vom fi adusi la o fericire vesnica - aceste doctrine minimalizeaza mantuirea adusa de Hristos, cu consecintele ei depinzand de aderarea omului la viata hristica sau de respingerea acesteia.. dar totul incheindu-se intr-o existenta eterna personala si raspun­zatoare de atasamentul persoanei la bine sau la rau.

Aderarea omului la Hristos, ca si respingerea Lui, sunt un efect al libertatii personale. Ambele actiuni depind de voia lui libera, iar directia in sus sau in jos este o libera alegere. Respectand libertatea omului, Dumnezeu ii prezinta ambele posibilitati; in aceasta se constituie interventia Lui: sa ne ofere Jertfa mantuitoare a Fiului Lui, si invierea, lasandu-ne posibilitatea de a ne plasa in lucrarea mantuitoare, sau dimpotriva, a ne plasa in afara ei. Daca Dumnezeu ar anula libertatea omului obligand pe fiecare sa-L aleaga pe El, nu ar mai respecta libera lui alegere. Caci "daca toti ajung la mantuire fie prin voia lui Dumnezeu, fie printr-o lege a evolutiei intrinseci, unde mai este libertatea"? - se intreaba parintele Staniloae.

In acest context, autorul combate , care anuleaza ideea de iad si de rai, acestea fiind consecintele actiunii oamenilor. Responsabilitatea omului este anulata sau minimalizata in aceasta doctrina, prin aceea ca reincarnarea sufletului se face automat. Constiinta actelor sau cugetelor lui nu mai functioneaza, intrucat el nu-si mai recunoaste identitatea, in intruparile ulterioare. Reincarnarea nu poate deci folosi omului, spre o eventuala propasire a existentei lui, caci "in nici o reincarnare o fiinta nu se stie identica cu cele anterioare". Exista astfel "o miscare eterna care nu duce nicaieri".

In doctrina reincarnarii apare eventual ca o pedeapsa continuarea celui vinovat, in reluarea unei existente care sa-l faca sa sufere; dar lipsa de cunoastere a relatiei dintre faptele lui si eventuala lor ispasire exclude progresul fiintei umane. Pentru orientalii care au o alta conceptie despre viata pamanteasca si cea viitoare, aceasta credinta poate da un sens existentei lor. Dar in societatea crestina, o amalgamare intre ideile crestine si cele orientale au un efect dezastruos. Teama de pedeapsa si responsabilitate, si invaluirea intr-un mister confuz nu aduc crestinului pacea pe care ne-o da Hristos si nadejdea ca "lupta cea buna" va conduce la aurora paradisiaca.

In conceptia autentic crestina, ideea de "pedeapsa dumnezeiasca" nu apare ca un act arbitrar. Chiar dupa judecata particulara si chiar dupa cea universala, sentinta nu vine de la Dumnezeu ca o concluzie exterioara omului. Crestinul se plaseaza el insusi intr-o atmosfera luminoasa sau intunecoasa, pe care el o va intelege la judecata ca fiind consecinta fireasca a vietii lui paman­testi. Iadul sau raiul sunt directiile spre care el insusi s-a indreptat in mod constient si voit. Iadul nu este o creatie a lui Dumnezeu, ci a fapturii. El incepe inainte de crearea omului, dar o data cu atacul lui Lucifer si a partasilor lui, impotriva lui Dumnezeu. Iadul este starea de nefericire a diavolului, nu atat pentru ca l-a atacat pe Dumnezeu, ci pentru ca - infrant - nu a regretat tentativa lui, ci s-a inchis in ura fata de Creator. "Nu Dumnezeu este cauza chinurilor eterne ale diavolului" , ci acesta "de la sine se chinuieste si s-a facut el insusi pricina siesi de pedeapsa, mai bine zis se pedepseste pe sine insusi, dorind cele ce nu sunt". Iar Sfantul Maxim Marturisitorul confirma: "Dumnezeu nu este cauza chinurilor iadului, caci diavolul s-a facut el insusi pricina siesi de pedeapsa, ci se pedepseste pe sine."

Cu oamenii se petrece acelasi lucru: ei insisi isi pregatesc intrarea in zona paradisiaca sau in cea infer­nala. Iar dreptatea lui Dumnezeu, a "Dreptului Jude­cator", va tine seama de cat a fost de constient cel judecat, sau cat a voit raul pe care l-a facut, ca sa pronunte sentinta finala, care nu este una de pedepsire, ci de detasare a prietenilor lui Dumnezeu, de dusmanii Lui (Matei 25, 32). "Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta: Veniti binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii" (Matei 25, 34). Iar celor de-a stanga le va zice: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41).

Este vadit faptul ca Fiul Omului vorbeste despre "imparatia cea pregatita" (celor drepti) de la intemeierea lumii. Paradisul a fost "sadit in Eden", locul de bastina al neamului omenesc. Dar nu afirma acelasi lucru despre "focul cel vesnic", care deci nu functioneaza "de la intemeierea lumii". El este gatit de vrajmasii lui Dum­nezeu dar va fi tot asa de vesnic - "focul cel vesnic" -pe cat de vesnica va fi imparatia celor drepti.

Oricat de tulburatoare ar fi vesnicia iadului, ea este o realitate tocmai pentru faptul ca nu Dumnezeu dispune de cei ce "s-au osandit pe ei insisi". Totala autonomie, la care a lucrat diavolul si oamenii atasati lui, continua din propria lor voie; lipsa comuniunii cu Dumnezeu si cu ceilalti i-a invartosat intr-un rau din care nici macar nu mai doresc sa iasa. "Infernul este imposibilitatea de a iubi pe Dumnezeu, din pricina unei orientari a libertatii umane (si a ingerilor, n. n.) in urma unei indepartari de Dumnezeu si a unei izolari in sine". Este lipsa dialogului intre Dumnezeu si om, lipsa comuniunii la care este chemata persoana umana sau angelica.

Intrucat judecata aceasta este cea de la sfarsitul istoriei, sa amintim ca, pentru oameni, eshatologia ortodoxa intrevede o stare tranzitorie intre moartea trupeasca si judecata obsteasca. Starea sufletelor dupa moarte este considerata in aria ortodoxa ca un laborator in care ele se pot inalta sau cobori. Datorita rugaciunilor Bisericii pentru raposati, acestia pot fi usurati in apasarea lor tocmai din cauza comuniunii in care se afla membrii neamului omenesc. Este posibil ca plusul de iubire cuprins in rugaciunea celor vii, si eventual apropiati ai lor, sa miste sufletele celor pentru care se cere mila lui Dumnezeu si sa-i indemne la cainta, ceea ce le-ar putea micsora osanda la care insisi s-au supus. Pe de alta parte, starea de constiinta cu care a plecat sufletul il poate face sa discearna alternativele pe care le va fi avut in viata pamanteasca si sa regrete greseala. Episodul cu saracul Lazar si bogatul, relatat ca Luca (16, 19-31), este un exemplu al activitatii sufletului dupa moarte.

Conform invataturii Bisericii noastre, oamenii care se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, "vor putea ajunge in situatia ca virtuali­tatea capacitatii de comuniune prevazuta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii". Aderarea lor la rugaciunile Bisericii ii poate ajuta sa se ridice din starea grea in care se afla. "Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad", caci "Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire".

Deci "pedeapsa" lor isi are cauza, si in aceasta situatie, in vointa libera a sufletului omenesc de a refuza iubirea lui Dumnezeu, ceea ce se va vadi la judecata din urma, caci daca la acest din urma act unii se vor dovedi in continuare indaratnici fata de indemnul lui Dumnezeu si a fratilor rugatori de pe pamant, vor ramane in vesnicia nefericita, de unde iubirea lui Dumnezeu nu va mai avea cum sa primeasca raspuns pozitiv.

Situatia nefavorabila in care se gasesc cei "de-a stanga" este capatul drumului de respingere a iubirii lui Dumnezeu, drum in care El nu inceteaza de a Se oferi omului. Dar nimic nu poate justifica ideea de pedeapsa pe care El ar aplica-o, nici in viata pamanteasca, nici in cea de dupa moarte sau de la invierea "spre judecata" a lor. Alaturi de demoni, si acestia nepedepsiti dar judecati la judecata din urma, aceasta categorie de oameni vor suferi tovarasia urii si a rautatii spre care s-au indreptat. Chinurile iadului nu vor fi impuse de Dumnezeu, nu El va actiona asupra acestora, ci dim­potriva, El Se va retrage, iar durerea lor este "pricinuita de intoarcerea de la ei a fetei lui Hristos".

Atunci nu se va mai simti nici umbra privirii lui Dumnezeu, rautatea va domni in acest iad impreuna cu sentimentul de singuratate si de parasire. Procesul vietuirii neamului omenesc fiind incheiat si producandu-se separarea intre cei buni si cei rai, acestia din urma nu vor mai avea nici macar posibilitatea unei inviorari din privirea spre cei buni, de la care totusi puteau primi inchipuirea unei vieti, ca un contact vizual cu o pelicula ce reprezinta viata.

Caderea intr-o "parasire si uitare de catre toti, in extrema opusa sobornicitatii - in aceasta consta iadul". Putem conchide ca singura interventie a lui Dum­nezeu dupa judecata din urma este separarea totala si definitiva a celor buni de cei rai, "precum desparte pastorul oile de capre" (Matei 25, 32), separare care va aduce si incapacitatea diavolilor de a mai parazita pe existenta oamenilor, ei nemaiputand extrage din viata acestora acea farama de vietuire care le va fi folosit in timpul existentei pamantesti a oamenilor. Aceeasi pier­dere o vor resimti si oamenii care vor fi gasiti incapabili de schimbarea in bine si care vor fi lasati sa vietuiasca in iadul vesnic.

Dumnezeu nu-l poate desfiinta, intrucat nu El l-a creat. Si pe de alta parte, intrucat El nu poate sili la iubire pe cei care-L resping, caci astfel ar incalca libertatea lor. Iadul este una din consecintele libertatii personale; nu este un "loc" din care Creatorul sa mute pe locatari dupa bunul Lui plac, ci o stare consecventa a unuia din drumurile pe care s-a angajat persoana din libera sa voie. Este pe de o parte si libertatea lui Dumnezeu de a Se lasa injosit de creatura Sa chiar in vesnicie. Si poate aceasta este inca o taina a iubirii Lui: aceea de a iubi in vesnicie persoane care-L urasc, dar pe care nu voieste sa le distruga, ci le suporta libera exercitare a vointei lor. Parintele Staniloae vede astfel aceasta situatie: "Daca iubirea lui Dumnezeu este neintrerupta, neintrerupta trebuie sa fie si existenta persoanelor carora le-o arata.. Dumnezeu nu poate uita in veci nici o persoana, iar daca nu o poate uita, o si mentine in viata". Este marea Lui milostivire si marele Lui respect pentru cei ce au fost creati ca persoane si prieteni ai Lui.

Ne intalnim totusi cu idei, mai mult sau mai putin teologice, care sustin ca Dumnezeu ar putea ierta in cele din urma pe cei care-L urasc, sau ca Dumnezeul iubirii nu ar putea suporta in veci suferinta acestora. Sunt, desigur, niste ipoteze, dar care nu consuna cu cele ce cunoastem deja despre Dumnezeul crestin. Mai intai pentru ca nu de iertarea Lui depinde vesnicia iadului, ci de voia personala a celor care-L detesta si de orgoliul lor propriu. Daca iadul ar fi o pedeapsa aplicata de Dumnezeu, desigur ca s-ar gasi o cale de remediere.

Dar cum suferinta infernala este produsul vointei unor alte fiinte libere, nu Dumnezeu este cel care poate schimba situatia, fara a prejudicia vreun element esential al fiintei lor. Presupunand ca El ar voi sa intervina in favoarea lor, cum ar putea-o face altfel decat in-frangandu-le libertatea de a-L ura? Iar ipoteza ca El nu ar putea indura vesnicia suferintei, ar insemna sa omitem ca El este "indelung-rabdatorul" si ca ar fi posibil sa-Si extinda in vesnicie actiunea chenotica ce-L caracter­izeaza, si tocmai din iubire sa accepte denigrarea, minciuna si revolta satanica impotriva Lui. Este si aceasta o ipoteza.
In final, credem ca am putea sintetiza cele expuse, astfel:

- Dumnezeu, nu mai pedepseste in viata aceasta, dar nici in cea viitoare. Ceea ce se petrece la judecata universala este separarea celor buni de cei rai, pentru a proteja pe cei buni de imixtiunea nefasta a rautatii in viata lor.

- Suferintele si boala nu sunt o pedeapsa, ci o atentionare din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul sa-si dea seama ca greseste sau ca Dumnezeu il pregateste pentru o situatie deosebita.

- Nici iadul nu este o pedeapsa, fiind consecinta indepartarii de Dumnezeu a persoanei create, ruperea comuniunii cu El si lipsa de regret pentru rautatile savarsite.

- Iadul este vesnic, in masura in care cei care l-au creat isi mentin adversitatea fata de Dumnezeu.

Anca Manolache

Pe aceeaşi temă

27 Mai 2016

Vizualizari: 16742

Voteaza:

Despre pedeapsa divina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE