Bunatatea creatiei                           

Fiind realizarea planului lui Dumnezeu, din veci, si opera lui Dum­nezeu care este atotperfect si bun, lumea nu poate fi decat buna. Dum­nezeu nu poate crea ceva rau si imperfect, intrucat aceasta ar fi in con­tradictie cu Dumnezeu insusi care, in fiinta Sa, este iubire desavarsita. 

Din punct de vedere fizic, in lume exista o anumita ordine si armo­nie, precum si tot felul de bunuri necesare vietii omenesti. Aceasta ne determina sa afirmam ca si din punct de vedere fizic lumea este buna. Dar ea este buna si din punct de vedere spiritual, intrucat in ea progre­sam pe calea mantuirii si dobindim fericirea vesnica.

De bunatatea lumii ne incredinteaza Sfanta Scriptura cand zice : "Si a privit Dumnezeu la toate cate facuse si iata, erau bune foarte" (Fac, 1, 31).

Raul din lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a fiintelor rationale (mai intai a diavolului si apoi a omului), care au pacatuit si prin aceasta s-au abatut de la izvorul binelui. De aceea, raul este, in primul rand, de ordin moral. Raul fizic (durerile fizice si moartea) nu sunt decat o conse­cinta a raului moral. Sfintii parinti spun ca raul nu are fiinta, intrucat nu este creat de Dumnezeu, iar fiinta au numai cele create de Dumne­zeu. Raul nu este o entitate, ci numai o lipsa a binelui. Nu este legat fiintial de o realitate si nu face parte integranta din vreo creatura. El consta in indepartarea omului de la bine.

Omul, desi poate savarsi raul, nu poate totusi zadarnici scopul ge­neral al creatiei, caci Dumnezeu poarta de grija creatiei, conducand-o spre tinta ei finala, limitand, in acest sens, puterea raului sau directionandu-l in asa fel ca sa nu tulbure ordinea generala a lumii, ci chiar sa serveasca in planul general al ei.

Deci, raul nu exista ca principiu, ci tine de o persoana, adica vine de la o persoana si este permis de Dumnezeu, fiindca respecta liberta­tea. Netinand de firea zidirii in general si a omului in special, el poate fi invins, cum a si fost invins in lumea aceasta de Hristos.

Lumea ca dar al lui Dumnezeu

Dupa invatatura crestina, lumea a fost creata de Dumnezeu ca dar pentru oameni. Viata este un dar si anume cel mai mare dar al lui Dumnezeu, sursa a altor multe daruri facute omului si lumii.

Prin lumea ca dar, Dumnezeu ne arata insasi iubirea Sa fata de noi toti si realizeaza un dialog progresiv in iubire cu noi. Dar pentru: aceasta trebuie sa intoarcem si noi lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce sa dea de la sine lui Dumnezeu. El poate, insa, si trebuie sa renunte la unele dintre darurile primite, intorcandu-le lui Dumnezeu. Acesta este sacrificiul omului, cand renunta la o serie de daruri pe care, in lacomia lui, le considera ca necesare vietii lui. Prin aceasta el arata ca recunoaste ca toate le are de la Dumnezeu ca dar si-I apartin Lui.

Dar in actul da­ruirii el nu o pierde total, ci se imbogateste prin ea si mai mult, prin faptul ca o daruieste. Primirea si intoarcerea darului imbogateste pe om in relatia sa cu Dumnezeu si cu semenii. Paradoxul se explica prin faptul ca darul primit si intors apropie persoanele in asa masura, incat obiectul darului devine comun si devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicari intre persoane. Si nu numai comun, ci si sporit prin viata ce si-o comunica persoanele prin iubirea manifestata in da­rul ce si-l fac.  

Cel mai mare dar pe care cineva il poate face lui Dumnezeu este darul vietii sale. Dar aceasta intoarcere a darului nu inseamna o dispretuire a darului primit, adica a vietii. Caci intoarcerea darului implica pretuirea lui de catre cel care l-a primit, fiindca nimeni nu poate darui cu adevarat decat ceea ce are mai bun. Cel ce-si daruieste viata lui Dumnezeu nu tine, insa, la ea in mod egoist, ci o daruieste lui Dumnezeu atunci cand este necesar sau in cazurile mai dese o pune in slujba lui Dumnezeu, slujind semenilor.

Trebuie observat apoi ca nimeni nu intoarce lui Dumnezeu lucru­rile primite fara sa fi adaugat la ele si munca sa. De exemplu, painea, vinul, untdelemnul, aduse ca ofrande lui Dumnezeu, in biserica, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci si munca omeneasca imprimata in ele. Desigur, si munca o presteaza credinciosul tot cu puterile date lui de Dumnezeu. Totusi, el ar fi putut sa nu foloseasca aceste puteri pentru o munca prin care sa intoarca lui Dumnezeu lucrurile primite cu pecetea sa omeneasca, adica valorificate de el.

• Necesitatea prezentei Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura
  Publicat in : Revelatia
• Sensul cuvantului "credincios" in Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: