Trei trepte: elemente de antropologie liturgica
Una din caracteristicile cele mai interesante ale teologiei ortodoxe din secolul trecut este miscarea executata in doi timpi de asa-numitele scoli neopatristica ("inapoi la parinti!") si euharistica ("inapoi la liturghie!"), in efortul comun de recuperare a identitatii pierdute istoric undeva, intre apusul Constantinopolului si modernitate, purtatorii acestor manifeste aveau dreptate sa caute esenta ortodoxiei acasa, in propria traditie, mai precis in marturiile vii ale acesteia, parintii si liturghia. Din nefericire, mai nimic esential din mesajul celor doua tendinte nu a ajuns sa se reflecte in teologia de scoala, care continua cu nonsalanta sa bruieze mentalul eclesial cu schemele revolute, metodele nepotrivite si temele straine, pe care le propaga in numele si in locul ortodoxiei. Probabil ca, spre exemplu, cel mai in suferinta se afla, inca, teologia zisa sistematica, tributara peste masura unei "traditii" nu mai vechi de o suta cincizeci de ani, avandu-si radacinile in neoscolastica postcontra-reformista. Si probabil ca nu exista capitol mai in suferinta, in teologia sistematica, precum cel care trateaza despre sfintele taine.
Nu ridic aici chestiunea "numarului" tainelor, oricum ridicola pentru o Biserica ce se intelege pe sine a celebra - in toate dimensiunile realitatii sale - misterul experientei divinoumane; nici chestiunea "instituirii" tainelor, la fel de ridicola pentru aceeasi Biserica, in care taina este exact convergenta divinoumana, care se petrece permanent si negrait in viata poporului lui Dumnezeu. Ma refer, in schimb, la ciudatele clasificari ale sfintelor taine, catalogari vehiculate cu stupida ravna - din ratiuni sistematice, desigur - de zisa teologie. Nu are rost sa discut acum ingenioasa diversitate consemnata in solutiile care definesc acest domeniu, mai toate reflectand efortul, nedisimula-bil, de a diseca misterul, de a-l trata anatomic, de a-l expune gol-golut, simplificat, redus la factorii primi. Daca tot trebuie sa recurgem la asa ceva, trebuie sa observ insa ca oricum clasificarile uzuale, fara exceptie, ignora traditia vie a Bisericii, exprimata in viata liturgica a poporului lui Dumnezeu.
Nu inteleg de ce ne trebuie clasificari, gen: tainele regenerarii, tainele desavarsirii si, in sfarsit, tainele unor slujiri speciale (sa-mi fie iertat daca nu am nimerit intocmai indatinatul vocabular de manual), cand chiar viata Bisericii ofera cheia, fara a mai disocia devenirea intru sfintenie de dimensiunea slujitoare, diaconala. Contempland structura liturgica a sfintelor taine, apare frapant un aspect comun unor taine din categorii - potrivit clasificarii de mai sus - care nu au legatura explicita intre ele; este vorba despre botez-mirungere, cununie si hirotonie. Detaliul la care ma refer, neluat in consideratie de teologia sistematica, este hora sfanta - la origine un dans exuberant, ametitor, acum incetinit, hieratizat, investit cu functie mystagogica - in jurul sfintei mese; acest detaliu apare in ritualul tuturor celor trei sfinte taine mentionate. Exista si diferente: la botez-mirungere si cununie, masa este plasata in pronaos si, respectiv, naos, in timp ce in cazul hirotoniei este chiar sfanta masa a altarului; la botez-mirungere, hora are loc dupa miruire si inainte de primirea sfintei impartasanii, la cununie dupa asezarea cununilor si gustarea din paharul comuniunii, iar la hirotonie inainte de actul hirotoniei propriu-zise. insa de fiecare data hora are acelasi sens - este simbolul, cadrul concret al initierii mistice, in care se realizeaza practic, prin dansul sacru in jurul Evangheliei Cuvantului intrupat, sensul instruirii primite (se presupune) inainte de eveniment. La nivelul horei mistice se manifesta coerenta interna a initierii in cele trei trepte ale vietii eclesiale: dimensiunea innoirii personale (botez-mirungere), dimensiunea comunionala (cununie) si dimensiunea slujitoare (hirotonie), in insirarea lor, fiind vorba despre trei cercuri dispuse in planuri de geografie existentiala diferite (simbolic, pronaosul este plasat mai jos decat naosul, iar naosul mai jos decat altarul), cele trei hore desemneaza discret sensul miscarii perfecte a sfantului Dionisie Areopagitul: spirala asimptotica spre infinitul experientei divine si indumnezeitoare (unde spirala reprezinta rezultatul asocierii transfiguratoare dintre cerc si linia dreapta). in jurul acestui ax vertical al ascensiunii spiralice se organizeaza intreg ansamblul vietii sacramentale si initiatice a Bisericii.
Semnificatia cruciala a acestui model pentru poporul lui Dumnezeu nu poate proveni din faptul ca "asa s-a intamplat sa fie". Aceasta schema ascensionala corespunde neintamplator programului antropologiei eclesiale, pentru care umanitatea deplina nu poate fi decat aceea regenerata teologic ori haric la nivel personal, comunional si diaconal; umanitatea restituita in integralitatea sa - dincolo de orice "eretica" izolare a unei dimensiuni de celelalte. Pe scurt, structura sacramental-initiatica a Bisericii reflecta schema antropologiei eclesiale; probabil ca ar fi normal ca si capitolele de sacramentologie ortodoxa sa se plieze pe aceeasi schema traditionala. Fie si numai de dragul celor care, timp de aproape un secol, au sperat in recuperarea normalitatii.
preot dr. Doru COSTACHE
Sursa: Baraganul Ortodox
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.