Dansul liturgic de la Botez

Dansul liturgic de la Botez Mareste imaginea.

Se înconjoară cristelniţa ca o lume nouă şi masa pe care este Sfânta Evanghelie, străjuită de sfânta cruce. Până la urmă, este dansul liturgic al unirii Vechiului Testament cu Noul Testament. Alt dans al Torrei, în care Mesia nu doar că S-a arătat, ci a şi participat deja la marile transformări epifanice ale lumii acestui Adam, botezat şi miruns.

Omul acesta, nou născut în Duhul Sfânt, nu este doar născut în Duhul Sfânt, ci are şi posibilitatea cunoaşterii învăţăturii de credinţă şi a deplinei împărtăşiri cu Iisus Hristos. Preotul poartă, într-un fel sau altul, funcţia - şi de data aceasta realist simbolică -de Ioan Botezătorul, este Ioan Botezătorul! Pentru că el poartă pe cel nou născut din Vechiul Testament, pe cel al naşterii, în Noul Testament, în cel al îmbrăcării în Hristos. Şi toatăt această înconjurare de trei ori are legătură reală cu acea înconjurare pe care o mai petrecem noi în jurul bisericilor, a locaşurilor noastre de cult, în ziua de Vinerea Patimilor sau tot în ziua de Paşti. Acelaşi gest al înconjurării bisericii se face la sfinţirea bisericii ca locaş, toate făcând amintire de aceast dans liturgic, legat de miezul de lumină al botezului. Dacă vreţi un exemplu, îl putem realiza în raport cu Vinerea Mare.

Inconjurarea bisericii în dansul vestirii morţii lui Hristos, a Cosmosului întreg, este marcată de nădejdea că Cel pe care-L îngropăm acum este nemuritor, este Nemurirea însăşi şi este Dumnezeul nostru, Care lucrează în noi nemurirea, prin harul botezului. Noi jucăm o piesă theodramatică (cum i-a spus Dietrich Bonhoffer), o alcătuire dramaturgică minunată în Vinerea Mare. Il îngropăm pe Hristos, dar conştiinţa noastră intimă, măduva şirei spinării noastre duhovniceşti ne spune că Hristos este Cel care a înviat şi, în virtutea acestei învieri din morţi, El ne-a şi dăruit botezul. Această nădejde pe care o purtăm în Vinerea Mare este mărturisită mai cu adevărat când se crapă de ziuă, spre Sâmbătă, atunci când slujim Liturghia pe fundul iadului, într-un iad golit de monstruozitatea sa drăcească. Este nădejdea activată şi născută în Taina Botezului, este frisonul care aruncă în aer, de fiecare dată, orice fel de închistare, de teamă că Hristos nu va învia! Or, gestul acesta liturgic al înconjurării se reia la cununie, se reia la hirotonie şi, vrem, nu vrem să recunoaştem - din nefericire, am pierdut sensul acesta -, aceeaşi înconjurare a lumii celei nou create o facem cu mortul, la ieşirea din biserică. In mod normal, ar trebui să ieşim cu mortul şi să înconjurăm biserica, chiar de trei ori, semn că purtăm pe braţe un candidat la înviere, până la momentul în care îl aşezăm în groapă. Pentru a arăta, în cele din urmă, că niciodată, în nicio situaţie, drumul nostru nu se sfârşeşte! In zona noastră, a Sibiului, când îi aud pe preoţi cu „jalnici ascultători şi întristată adunare, conducem pe ultimul drum pe robul sau pe roaba lui Dumnezeu...", mă apuca frica! Omul acela a uitat de Evanghelie!

Niciodată omul nu-i pe ultimul drum, pentru că el are Calea lui, care este Hristos. Şi atunci, fiind pe Cale cu Hristos, niciodată calea aceasta nu are sfârşit!

Or, gestul acesta al înconjurării cristelniţei scapă din motive puerile, până la urmă. Naşa speriată că plânge pruncul, mama speriată că nu i-au stors bine copilul când l-au scos din apă, bunica leşinată că nârodul de popă a scufundat copilul, căruia ei, până atunci, i-au suflat în urechiuşe, în năsuc, s-au purtat ca şi cum ar fi făcut din chibrite lipite. Acest moment este unul de detensionare, într-un fel sau altul, pentru că pruncul, în general - şi aşa-i şi bine -, strigă. Strigă cot la cot cu tot cel ce-şi strigă învierea în lumea întreagă; arată că are plămâni în Biserică, strigătul lui fiind şi semnul că respiră, deci că trăieşte! Pentru ca să înţelegeţi de ce mi-e drag plânsul acesta, am să vă spun că el e semnul că nu a luat apă în plămâni, că respiraţia lui a intrat în normal. Eu, când văd grija cu care este combătut plânsul copiilor în biserică, mă apucă râsul. Pentru că, în fond, noi nu facem decât să plângem cum plânge el, copilul: „Doamne, dă-mi, Doamne! Mi-e foame, Doamne! Mi-e sete!..." Or, nouă ne este îngăduit, însă lui, nu! Sigur că plânsul copilului poate fi deranjant pentru structurile mai riguroase şi mai încruntate ale preoţimii, dar pentru un preot care ştie că punctul acela marchează faptul că pruncul a luat aer în plămâni, deci respiră, deci trăieşte, strigătul acela este echivalentul strigătului copilului scos din pântecele maicii sale, care vesteşte lumii şi familiei că s-a născut, că-i viu, că are scorul APGAR mare şi că poate să meargă mai departe cu fruntea sus!

După momentul acesta al înconjurării, la strană se citeşte Apostolul. Ne tot spun de foarte multe ori sectarii că nu avem argumente pentru botez. Iată, Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul VI, versetele 3-11 şi Evanghelia de la Matei, capitolul XXVIII, versetele 16-20 sunt fundamentele evanghelice pe care s-a construit această Sfântă Taină. Sunt, dacă vreţi, plămânii în care, intrând aerul Duhului Sfânt, pnevrna Sa, acesta a făcut să respire Biserica prin ei. Nu are rost să insistăm asupra textelor, sunt prea cunoscute de către creştinii practicanţi. Celorlalţi, le recomandăm să le mai citească o dată, în liniştea casei, departe de forfota creată în jurul copilului. Subliniez doar că cea mai frumoasă parte este finalul citării din Epistola către Romani, în care se spune că „cel care a murit este liber de păcat, iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El". Şi că „Hristos, Care a înviat din morţi, nu mai moare", „moartea nu-L mai stăpâneşte" şi „ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce viază, viază lui Dumnezeu". „Aşa şi voi, socotiţi-va morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru."

Iar Evanghelia marchează, ca text, acea trimitere binecuvântată, care nu este făcută tuturor ţaţelor de pe „tuşa" învierii, ci Apostolilor. Lor li se spune să meargă în lume să propovăduiască, „către toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i - deci dublarea botezului cu acţiunea catehumenală - să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor".

Nu o cheamă nici pe Gica, nici pe Lenuţa, nici pe Ionică, ci îi cheamă pe Apostoli, prin care trimite Duhul lui Dumnezeu să lucreze botezul! Să-mi iertaţi tonul oarecum muşcător şi neacademic, dar el s-a născut din reacţia la toţi nesăbuiţii pământului românesc, care, după ce-au fost preparaţi la vreo şcoală biblică de doi bani (de doi cenţi, mai corect zis!), îşi permit să se numească evanghelizatori ai culturii ortodoxe româneşti! Nu sunt altfel decât rănit de aceştia, pentru că, în fond, ei sunt şi semnul că ne facem bine treaba, căci altfel dracul ne scutea de acţiunea lor. Nu-i vorba aici că nu-i îngăduit unui om să fie rnărturisitor al Evangheliei, dar aceasta trebuie să o facă la nivelul pe care Hristos îl îngăduie fiecăruia, pentru că doar nu putem fi toţi mână sau picior sau gât, deodată, în articularea corpului ecclesial al Domnului. E o aroganţă nemărginită sa crezi că poţi fi alta decât ce-a măsurat Hristos că eşti! Să nu înţelegi că deja este un dar să faci parte din construcţia plină de taină a împărăţiei, acolo unde Hristos ţi-a dat locul de piatră vie, candidată la înviere.

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Porţile Cerului, Editura Agnos

Cumpara cartea "Portile Cerului"

15 Decembrie 2016

Vizualizari: 1684

Voteaza:

Dansul liturgic de la Botez 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE