Ce se săvârşeşte în scăldătoarea botezului?

Cugetând la Sfânta Taină a Botezului, Sfântul Apostol Pavel asemuieşte puterea lui de taină cu moartea şi învierea Domnului. Cufundându-ne în scăldătoare, zice el, murim; ieşind din ea, înviem. In scăldătoarea botezului murim pentru viaţa trupească şi păcătoasă, înviem pentru viaţa duhovnicească, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.

Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii... Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Rom. 6, 3-4, 6).

Aşadar, după cum Domnul înviat este luminos, luminoasă este şi firea noastră, înnoindu-se în baia celei de-a doua naşteri cu harul Sfântului Duh. Dar să nu credem, fraţilor, că aici doar harul face totul, şi asta numai exterior sau cumva mecanic. Nu! Lucrarea lui mântuitoare se săvârşeşte, în chip nevăzut, lăuntric. Pogorându-se la botez, harul Duhului pecetluieşte cu sine un şir de schimbări lăuntrice ale inimii şi de mişcări lăuntrice ale duhului, şi din ele dă chip omului celui tainic al inimii (I Pt. 3, 4), care e nou în noi.

De aceea Sfântul Apostol Petru numeşte botezul deschiderea conştiinţei bune către Dumnezeu (I Pt. 3, 21), formare a unui caracter aparte, tare prin har, moral. Ce şi cum este şi trebuie să fie aici, vă voi lămuri prin câteva cugetări.

Domnul Cel atotmilostiv, făcându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, i-a arătat prin aceasta scopul ultim al fiinţării lui - împărtăşirea cea prealăuntrică cu El, condiţionând atingerea scopului cu pricina de anumite lucruri aflate la îndemâna omului.

Dumnezeu a pus calea către atingerea acestui scop în împlinirea plină de râvnă a sfintei Lui voi, pe care a pecetluit-o în conştiinţa curată şi fără de prihană a omului, însă în ce priveşte orientarea activităţii lui nu l-a legat, ci i-a dăruit libertatea de a lucra cum vrea, după propria sa chibzuinţă, ca să se hotărască singur, de bună voia şi de bună plăcerea sa, să meargă neabătut după voia ştiută a lui Dumnezeu. Iar pentru ca omul să se poată descurca cu propria libertate, El a făcut ca în acelaşi duh în care locuieşte libertatea să locuiască şi frica de Dumnezeu - altfel spus, simţământul că depinde în toate privinţele de Dumnezeu Atotţiitorul, Care poartă grijă de toţi şi răsplăteşte tuturor.

Iată toate elementele vieţii noastre duhovniceşti, după rânduiala lor cea dintâi. Imbinându-se, ele formează, ca să zicem aşa, persoana duhovnicească morală, a cărei viaţă se întocmeşte şi se săvârşeşte în aşa fel ca omul, simţind că depinde de Dumnezeu în toate privinţele, să se hotărască singur, de bună voia sa, a umbla neabătut în sfânta voie dumnezeiască, fiind încredinţat că prin aceasta va rămâne în prealăuntrică împărtăşire cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi va fi fericit în El. Aceasta este menirea omului, şi aşa ar fi curs viaţa lui întotdeauna, după cum curge ea întotdeauna la sfinţii îngeri - dacă nu ar fi fost căderea.

Căderea a stricat rânduiala lăuntrică a vieţii duhovniceşti. Omul a căzut de la Dumnezeu, şi împărtăşirea nemijlocită cu El s-a curmat; simţământul dependenţei de El a amorţit sau a slăbit, şi omul n-a mai avut putere să facă faţă propriei libertăţi, care a tins nu în urma voii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi conştiinţa fie că a încetat cu totul să-i mai lămurească voia lui Dumnezeu, fie că a început să i-o lămurească strâmb. Aşa s-au descompus elementele vieţii duhovniceşti, şi aceasta a dispărut.

Totuşi, natura omului a rămas aceeaşi şi menirea ei a rămas aceeaşi. Ca atare, refacerea ei s-a putut săvârşi nu altfel decât prin refacerea puterilor ei primordiale şi prin reînălţarea lor la treapta îmbinării armonioase care i-a fost menită. Tocmai asta este lucrarea Tainei Botezului, după pregătirea omului pentru taina aceasta printr-o serie de schimbări morale...

Vă voi da, ca să vă lămuresc, un exemplu. Sfântul Apostol Petru propovăduieşte după pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. După predică, ascultătorii au strigat: Ce să facem ? Sfântul Apostol a răspuns: Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos... şi veţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38).

Ia să cercetăm, ce vedem aici? Propovăduirea a luminat conştiinţa; conştiinţa luminată a înviat simţirea dependenţei de Dumnezeu, altfel spus a fricii de Dumnezeu, şi iată că din inimă iese tânguirea: ce să facem? Ei primesc răspunsul: pocăiţi-vă, credeţi, primiţi harul prin botez. Pocăiţi-vă înseamnă „hotărâţi-vă să părăsiţi lucrurile neplăcute lui Dumnezeu, să vă întoarceţi către El şi să vă hotărniciţi iarăşi libertatea la a umbla întru voia Lui, aşa cum a fost ea hotărnicită la început". Cel ce se pocăieşte ar fi gata să facă asta, dar cum să se apuce de treabă, când îşi simte pe de o parte neputinţa morală, iar pe de alta - neîmpăcarea cu Dumnezeu, pe Care totdeauna II mânia, şi cu propria conştiinţă, pe care totdeauna o jignea? Spre vindecarea acestor neputinţe de căpetenie i se şi dau credinţa în Domnul Iisus Hristos, ca singur mijloc de împăcare şi reunire
cu Dumnezeu, şi harul Duhului, ca temei al puterii şi al tăriei morale.

Băgaţi de seamă cum aici, în noua rânduială harică, toate elementele şi puterile de mai înainte ale vieţii duhovniceşti, care slăbiseră şi se descompuseseră prin cădere, sunt
înălţate din nou la treapta însemnătăţii şi a unirii lor de mai înainte? Simţământul dependenţei de Dumnezeu învie prin pocăinţă, conştiinţa e luminată de cuvânt, libertatea e întărită de har, împărtăşirea cu Dumnezeu este mijlocită prin credinţa în Domnul Iisus Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni...

Rămâne acum ca ele să fie contopite, focalizate ca nişte raze de lumină. Asta se şi săvârşeşte în scăldătoarea botezului, care în această privinţă este ca un cuptor haric, unde din elementele vieţii duhovniceşti, refăcute mai înainte prin harul atotlucrător, precum am arătat, se zideşte făptura nouă în Hristos Iisus (II Cor. 5,17), ia chip omul cel tainic al inimii (I Pt. 3,4). Din scăldătoare ieşim noi tocmai în acest sens; simţim că am gustat din viaţa nouă şi începem a trăi fericirea. Ia uitaţi-vă ce se spune despre cei pe care i-a convertit propovăduirea Sfântului Apostol Petru. După ce au primit cuvântul, se zice acolo, s-au botezat (Fapte 2, 41).

Şi îndată se adaugă: au început a stărui în învăţătură, împărtăşire, rugăciune, erau cu toţii împreună, aveau toate în comun, ca şi cum ar fi avut un singur suflet şi un singur trup, stăruiau într-un cuget în templu, fără încetare lăudând pe Dumnezeu, şi trăiau întru bucurie şi întru curăţia inimii... (Fapte 2, 42-47). Indată ce s-au botezat, au şi început să trăiască o viaţă nouă. Această viaţă nouă este conştientizată de toţi cei botezaţi şi este partea şi moştenirea lor.

După ce am înmănuncheat acum într-o singură idee toate temeiurile vieţii duhovnicesc-harice, care corespund şi rânduielii ei dintru început, vom vedea că fiecare om botezat este ca rânduială a sa lăuntrică astfel: prin credinţa în Domnul Iisus Hristos, după ce s-a împăcat cu Dumnezeu şi a primit de la El putere harică, creştinul simte că are hotărârea şi puterea de a umbla neabătut întru voia lui Dumnezeu, lucru pe care îl şi râvneşte fiind gata de orice osteneli sau jertfe, simţind aici bucurie vremelnică în împărtăşirea cu Dumnezeu şi pregustând bucuria cea nesfârşită, care o să fie în veşnicie. Tocmai în asta constă mărturia conştiinţei bune, altfel spus formarea caracterului creştin-moral.

Vă spun acestea ca să nu uitaţi că puterea botezului stă nu numai în înnoirea harică a puterilor fireşti ale duhului, ci şi în schimbarea morală a caracterului, sau în amândouă deodată. După rânduiala dumnezeiască, la început se petrec în duhul omului schimbări morale; după aceea, harul, sălăşluindu-se în om prin Taina Botezului, le pecetluieşte în el şi prin aceasta înnoieşte însăşi firea lui. Deja în creştin nu mai este doar firea, ci şi harul. Ca înfăţişare exterioară el e la fel ca toţi necreştinii, însă de fapt este un amestec de fire şi har. De pildă, arama singură scoate un sunet înfundat, pe când amestecată cu argint sună mai curat şi mai cristalin, deşi la înfăţişare nu se vede nici o deosebire. Arama singură este firea noastră; arama amestecată cu argint este aceeaşi fire, însă înnobilată prin botez. Luaţi un măr pădureţ şi un măr de livadă. La înfăţişare ele pot semăna pe de-a-ntregul, însă valoarea interioară a unuia este cu totul deosebită de a celuilalt. La fel creştinul şi necreştinul: la înfăţişare par la fel, însă nu numai caracterul lor lăuntric, ci şi alcătuirea parcă, nu sunt la fel. Toată puterea creştinilor este înlăuntru.

Creştinii înşişi nu pot să nu-şi dea seama de această deosebire şi schimbare - şi asta nu spre paguba smereniei lor, ci spre a da slavă lui Dumnezeu, Care îi mântuieşte. Nu totul piere în om prin cădere. Urmele frumuseţii de mai înainte rămân în toate puterile lui, numai că ele s-au dezunit şi împrăştiat, la fel cum se întâmplă cu o oglindă spartă. Iar când se înnoieşte rânduiala cea lăuntrică a vieţii duhovniceşti, este la fel ca oglinda întreagă, care reflectă limpede toate trăsăturile şi părţile feţei celui care se uită în ea. Intorcându-şi privirea către lăuntrul său, creştinul poate, oare, să nu vadă în sinea sa această întregime care i-a fost dăruită? Inainte de botez, omul este ca şi cel paralizat de toate mădularele: nu poate nici să se scoale, nici să se mişte. După botez el este ca cel vindecat, despre care se spune că umbla sărind şi lăudând pe Dumnezeu (Fapte
3, 8). La fel şi cu simţământul de vioiciune şi de tărie care îi este propriu creştinului, ce a primit harul prin botez: poate oare să nu fie mărturisit în conştiinţă?

Incă un exemplu. Ocheanele sunt articulate din trei părţi. Când acestea sunt vârâte una în alta, ocheanul nu arată lucrurile cum trebuie, în vreme ce atunci când părţile cu pricina sunt întinse în mod corespunzător, totul se vede prin ele bine... Ocheanul este o metaforă a întreitei noastre alcătuiri din duh, suflet şi trup. Prin cădere, duhul s-a supus sufletului, iar sufletul şi duhul împreună - trupului, şi omul a început să vadă în mod greşit raporturile în care se află şi să adopte în aceste raporturi o poziţie tot greşită. Prin naşterea nouă, harică, duhul este reînălţat în drepturile lui, ţine sufletul la locul lui, iar prin suflet ţine la locul lui şi trupul... Omul primeşte atunci rânduiala menită de Dumnezeu a părţilor firii, conştientizează limpede raporturile sale cu cerul şi cu pământul şi are o poziţie demnă în raporturile acestea. O asemenea reorânduire poate, oare, să se ascundă de ochii minţii şi ai conştiinţei?

Vedeţi acum ce putere are Sfântul Botez şi că de noi nu se pot ascunde mântuitoarele lucrări pe care le face el în noi?! Intraţi acum în voi înşivă şi hotărâţi singuri: se află acolo ceea ce dă Sfântul Botez sau nu? Dacă se află, să mulţumim Domnului, dar fără îngâmfare, pentru că totul e de la El; dacă nu, să ne învinuim singuri, şi să ne certăm, şi să ne grăbim a acoperi această lipsă prin Taina Pocăinţei, prin care iarăşi se botează păcătoşii, dar nu în scăldătoare, ci în lacrimi, deşi primesc viaţă nouă la fel cu cea care se dă în scăldătoarea botezului. Amin!

Fragment din cartea "Stiinta rugaciunii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta rugaciunii"

• Cuvant despre Sfantul Botez
  Publicat in : Botez
• Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe
  Publicat in : Credinta
• Spovedania
  Publicat in : Credinta
• Se pot impartasi indracitii?
  Publicat in : Drept bisericesc
• Parintele Ioanichie de vorba cu Parintele Cleopa
  Publicat in : Interviuri

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: