Tăierea moţului, act profan cu tentă superstiţioasă
Aniversarea împlinirii primului an de viaţă a micului creştin nu poate fi decât un moment de bucurie în orice familie. Cum însă pentru unii bucuria este înţeleasă mai mult ca o distracţie lumească, apar tot felul de obiceiuri profane, ca tăierea moţului, care vor să catalizeze evenimentul. Mai grav e când apare şi tenta superstiţioasă.
Sunt de acord că ziua de naştere se poate marca deosebit, mai cu seama când împlinim primul anişor de trăire a darului suprem numit viaţă. Pentru creştini, există chiar o rugăciune specială la ziua aniversară de naştere, pe care fiecare o poate citi, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru cele de până atunci, dar şi pentru a-l ruga să ne binecuvânteze şi următorul an de viaţă. În fond, ziua de naştere are o dubla semnificaţie: pe de o parte reprezintă momentul sosirii noastre în această lume, pe de altă parte prefigurează marea zi de naştere în viaţa cea veşnică, pe care ne-o pregătim încă de aici.
Cum însă viaţa noastră este dihotomică (spirituală şi materială) atunci şi momentele importante din viaţă nu pot fi trăite doar spiritual, ci marcate şi material. Forma optimă pe care creştinismul a găsit-o este agapa frăţească. Ea este o masă festivă în care nu doar ne alimentăm trupul, ci ne hrănim şi spiritul, prin practicarea comuniunii creştine (numită mai pompos azi „socializare”).
Că astfel de evenimente ating uneori valenţe extreme, degradante sau chiar inumane, e altă discuţie. Ecuaţia e simplă: riscul şi nivelul de degradare sunt invers proporţionale cu gradul de spiritualitate al participanţilor. Iar rezultatul se cuantifică de la caz la caz: agapă (când este cauzată un eveniment religios), petrecere/banchet (cauzate de eveniment profan) sau chef/paranghelie/chermeză (când motivaţia profană e foarte diluată sau chiar lipseşte).
Cum însă românii au pretenţia că suntem un popor cu o puternică identitate spirituală, s-a simţit nevoia ca măcar la împlinirea unui anişor de viaţă lucrurile sa fie ceva mai animate spiritual. Aşa apare (nu e clar de unde) obiceiul tăierii moţului. Care n-are nici un fundament creştin, fiind o invenţie greu de explicat, dar care poate polua spiritual printr-o tentă de superstiţiozitate. Să lămurim.
1. Tăierea moţului propriu-zis
Nu am găsit nicăieri originea, explicaţia sau legătura acestui obicei cu creştinismul. Pare mai mult o chestiune legată de evoluţia fiziologică a pruncului. În primul an de viaţă (chiar doi sau trei) părul nu prea creşte, iar tunsul nu este o necesitate. Însă primul tuns va avea o valoare simbolică mai mare decât următoarele. Şi atunci, s-a simţit, probabil, nevoia unei marcări a evenimentului, desigur în sens profan. Am putea spune că până aici nu este nimic neobişnuit.
Problema poate apărea însă la semnificaţia acordată tăierii primei şuviţe, numită moţ. În cultura universală tăierea părului nu este doar un simplu act de igienă, ci îmbracă nuanţe diverse, dat fiind că podoaba capilară reprezintă un element de identitate personală. De aici şi preocuparea, uneori excesivă, pentru îngrijirea părului.
În Vechiul Testament, de pildă, tăierea părului reprezenta un act de jurământ pentru un ideal. De asemenea, episodul în care desfrânata Dalila îl învinge pe puternicul Samson, tăindu-i părul este o prefigurare a decăderii omului prin lipsirea de virtuţi. În fine, în creştinism, la Botez, Hirotonie sau intrarea în monahism se practică “tunderea”, adică tăierea ritualică a trei şuviţe, semn al închinării vieţii Sf. Treimi.
Aşa că “moţul” pentru pruncul creştin nu este nici măcar prima tăiere a părului, aceasta survenind la momentul Botezului De asemeni, participarea naşului la eveniment este o prelungire a autorităţii spirituale, pe care Biserica o binecuvântează chiar şi în momentul tunderii de la Botez: “pe robul tău acesta, care începe a-şi tunde părul capului său, binecuvântează-l împreună cu naşii lui”, rosteşte preotul la Botez.
De aceea, pentru mine cel puţin, “tăierea moţului” este un simplu act profan, care pare mai mult o parodiere a Botezului.
Lucrurile se complică mai tare în momentul imediat următor al “tăierii moţului”, când apare. . .
2. Tăviţa cu obiecte
Se obişnuieşte ca în faţa pruncului, pe o tăviţă să se aşeze diverse obiecte, reprezentând diversitatea activităţilor umane: bani, bijuterii, mici unelte gospodăreşti, o carte, un pix/stilou, chei de autoturism, obiecte cosmetice şi mai nou, telefonul mobil, un microfon, o tabletă sau diverse gadgeturi electronice. Unii, vrând să pară mai exotici, pun şi brichetă, ţigări, dop de sticlă etc., acestea reprezentând mai mult vicii.
Aici începe tenta superstiţioasă, pe care creştinismul nu o acceptă: predestinaţionismul. Asemănătoare cumva ghicitului şi ursitoarelor, superstiţia susţine că obiectele pe care pune pruncul mâna, acelea vor reprezenta activităţile dominante din viaţa lui. Predestinaţionism curat l-aş numi sau, dacă vi se pare prea dur, ghicitorie mondenă pe seama unui nevinovat prunc. Şi asta pentru că, la români, destinul este încă perceput ca o fatalitate şi nu ca o şansă a vieţii.
Din aceste motive, personal n-am îndemnat şi n-am să îndemn vreodată pe creştini la practicarea „tăierii moţului”. Sunt ferm convins că aniversarea unui prunc poate îmbrăca şi forme mult mai creştineşti, ziditoare de suflet.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.