Cuvant inainte

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvant inainte

Mi-ai aratat limpede Prea Cinstite, prin experienta insasi, cum "se face inteleptul si mai intelept, folosind orice prilej, iar dreptul isi sporeste stiinta" (Prov. 9, 9), dupa dumnezeiescul proverb. M-ai invatat astfel cu fapta, in chip prea intelept, ceea ce ne da sa intelegem Scriptura. Caci, auzindu-ma odata povestind in treacat cele ce mi le facuse cunoscute un mare si intelept in cele dumnezeiesti batran despre Sfanta Biserica si despre Sfanta Liturghie savarsita in ea, mi-ai cerut staruitor indata sa-ti pun in scris povestirea acestora. Voiai sa ai cuvantul scris ca un leac impotriva uitarii si ca ajutor al amintirii, caci ziceai ca vremea o subjuga pe aceasta si o jefuieste pe nesimtite de bunurile ce se afla in ea si sterge cu totul intipariturile si icoanele. De aceea amintirea are lipsa in orice caz de un mijloc de innoire prin care puterea cuvantului viu poate pastra neatinsa si nemicsorata amintirea bunurilor. E cu mult mai intelept ca in loc de a auzi simplu ceva sa cauti si sa pastrezi statornic cele numite. Aceasta o stie, desigur, tot cel ce se ocupa cu indeletnicirea nobila a cugetarii si nu e cu totul strain de prietenia cu ea. La inceput am facut totul ca sa scap de aceasta indatorire (spun adevarul). Nu fiindca nu as fi voit sa va implinesc dupa putere dorinta, ci fiindca nu m-am impartasit de harul care ridica pe cei vrednici la o astfel de destoinicie si fiindca nu am nici puterea si obisnuinta de a infatisa asemenea lucruri. Caci am o educatie simpla si sunt cu totul neinitiat in cuvinte maiestrite, care au farmecul numai in sunetul lor. Si stiu ca multi se bucura mai ales de ele, marginindu-si placerea la auzul lor, chiar daca nu este in ele adeseori nimic vrednic de cinste in privinta adancimii. Si, ca sa spun si mai adevarat, ma temeam sa nu profanez prin saracia cuvantului meu inalta descriere si intelegere a celor dumnezeiesti, pe care mi-a descoperit-o acel fericit barbat. Dar la urma, cedand fortei iubirii, care este mai tare ca toate, am primit de buna voie porunca, preferand, de dragul ascultarii, sa fiu luat in ras pentru indrazneala si invatatura, decat sa fiu socotit ca nu vreau sa va ajut la tot binele, prin amanarea mea.

Am aruncat deci grija pentru felul de a spune lucrurile asupra lui Dumnezeu, Care singur face minuni."Caci El da omului cunostinta, iar celor balbaiti le dezleaga limba" (Ps. 93, 10; Intelep. 10, 11). De asemenea celor ce se afla la stramtoare le deschide o iesire si "ridica de la pamant pe cel sarac, iar pe cel lipsit il inalta din gunoi" (Ps. 113, 7); adica ridica din cugetul trupesc si din urdorile rau mirositoare ale patimilor, pe cel sarac cu duhul sau pe cel saracit de pacat si de deprinderea in el; sau dimpotriva, pe cel stapanit inca de legea trupului si de patimi, si de aceea sarac si lipsit de harul virtutii si al cunostintei. Dar, fiindca simboalele celor ce se savarsesc la Sfanta Liturghie au fost lamurite in intelesul lor spiritual, potrivit cu inalta lui intelegere, de catre preasfantul si cu adevarat descoperitorul celor dumnezeiesti Dionisie Areopagitul, in lucrarea despre Ierarhia bisericeasca, cuvintul meu nu va expune aceleasi lucruri, nici la fel ca el. Caci ar fi o indrazneala nemasurata si o nebunie sa incerce aceleasi lucruri ca el cel ce nici nu-l poate cuprinde sau intelege pe acela, sau sa infatiseze ca ale sale tainele aratate numai de acela prin Duhul. Vom infatisa numai atatea cate au fost lasate de acela, ca usor de inteles si de altii, spre a fi expuse spre intarirea dorintei dupa cele dumnezeiesti. Numai pe acelea prin care se face cunoscuta si inteleasa lumina celor savarsite in biserica potrivit cu puterea fiecaruia, lumina ce atrage la sine pe cei cuprinsi de dor. Aceasta, ca sa nu ramana fara ocupatie cei de dupa el toata vremea vietii de acum. Caci atunci nu vor dobandi acea intelegere spirituala ca plata pentru lucrare, in viata cea duhovniceasca, care sa le intoarca dinarul duhovnicesc si imparatesc, furat la inceput de cel viclean prin amagire, in urma calcarii poruncii. Marturisesc ca nu voi spune toate cele descoperite de acel batran in chip tainic; nici cele spuse, cum au fost intelese si infatisate de el. Caci acela, pe langa ca era filosof si dascal a toata invatatura, prin bogatia virtutii si prin osteneala indelungata si priceputa cu cele dumnezeiesti, se facuse slobod de lanturile materiei si de inchipuirile ei. Ca urmare avea mintea luminata de razele dumnezeiesti si de aceea in stare sa vada indata cele ce nu se vad de cei multi. De asemenea avea ratiunea talmacitoare intocmai a celor vazute de minte, nefiind impiedicata de nici o pata a patimilor, asemenea unei oglinde, si de aceea putand sa poarte si sa graiasca fara stirbire cele ce nu pot fi intelese de altii. De aceea auzitorii lui puteau sa vada tot intelesul purtat in cuvant, si toate cele spirituale li se aratau curat in tot intelesul si le puteau primi, fiindu-le procurate prin mijlocirea cuvantului. Eu voi infatisa numai cate pastrez in amintire si cate pot sa le inteleg in chip mai intunecos si sa le spun si mai intunecos, dar cu evlavie, prin harul lui Dumnezeu, care lumineaza cele intunecoase.

De altfel, nu cred ca veti socoti, voi care stiti sa judecati drept, ca pot sa inteleg si sa graiesc altfel decat pot de fapt intelege si grai si decat harul de sus descopera fiecaruia, potrivit cu puterea de primire a celui providentiat, chiar daca Cel ce da harul si invata este atotinalt. Caci a cere lucruri egale de la cei neegali in virtute si cunostinta imi pare ca nu este departe de ceea ce fac cei ce incearca sa arate ca luna lumineaza egal cu soarele si se silesc sa le faca pe acestea, care sunt cu totul deosebite, la fel in toate. Ceea ce este cu neputinta. Ne va calauzi deci Dumnezeu in cele ce vom spune si vom cugeta, singura Ratiune a celor ce cugeta si sunt cugetate si singurul Cuvant al celor ce graiesc si sunt graite, si singura Viata a celor ce traiesc si primesc viata; El Care este si se face tuturor toate pentru cele ce sunt si se fac, dar nu este si nu se face pentru Sine Insusi nimic, in nici un chip, din cele ce sunt si se fac, ca unul ce prin fire nu este compus si nu este impreunat cu nimic din cele ce sunt si de aceea mai degraba primeste sa I se spuna ca nu este, fiind mai presus de existenta. Caci, daca ne este cu adevarat necesar sa stim ca este o deosebire intre Dumnezeu si fapturi, trebuie sa ne dam seama ca afirmarea Celui mai presus de existenta sta in negarea celor ce exista, si afirmarea celor ce exista este una cu negarea Celui ce este mai presus de existenta. Mai trebuie sa ne dam seama ca amandoua atributele, adica atat existenta cat si neexistenta I se potrivesc Lui in chip propriu, si totusi, nici unul nu I se poate da in chip propriu. Amandoua I se potrivesc Lui in chip propriu, cel dintai afirmand existenta lui Dumnezeu ca unul ce este cauza celor ce sunt, iar cel de-al doilea negand, prin depasire suprema, ca este cauza celor ce sunt. Dar totodata nici unul nu I se potriveste in chip propriu, deoarece nici unul nu infatiseaza o afirmare despre ceea ce este dupa fiinta si fire Cel cautat. Caci Cel ce nu este legat cu nimic prin fire pe temeiul cauzei, nici cu existenta, nici cu neexistenta, Acela nu are nimic apropiat nici dintre cele ce sunt si se spun, nici dintre cele ce nu sunt si nu se spun. Acela are existenta simpla, necunostibila, tuturor neapropiata, cu totul de netalmacit si dincolo de orice afirmare si negare. Atata despre aceasta. Acum sa trecem la tema cuvantului nostru.

• « Inapoi
• Inainte »