Despre monahism - Dumitru Staniloae

• « Inapoi
• Inainte »

Despre monahism

Monahul Ignatie: Ce reprezinta monahul si cum vedeti sensul vietii lui?

Parintele Staniloae: Monahul trebuie sa fie cel care merge in fruntea celorlalti oameni in a se asemana cu Hristos. El a renuntat la avere, la inavutire, pentru ca aproape nu-i mai trebuie cele materiale decat in mod minim, ca sa-si duca viata in infranare si pentru a face bine altora si pentru a se ruga. El a renuntat la mandria eului propriu, luand ascultarea ca norma a vietii, ascultarea de superiorii duhovnicesti, adica el lupta impotriva tuturor acestor porniri ale noastre care ne tin lipiti de lume. El s-a dezlegat de lume, cautand apropierea de Dumnezeu, dar nu s-a separat de lume in sensul ca n-ar mai iubi pe oameni, ci in sensul ca vrea sa Se dea un model si oamenilor, de felul cum trebuie sa se poarte si, atunci cand e posibil, sa-i ajute, sa-i urmeze lui macar intr-o anumita masura.

Asta e monahul: pilda cea inalta pentru tinta spre care trebuie sa tindem noi cei din lume, dar care nu putem, sa realizam ceea ce realizeaza el, insa totusi ei ne suscita la aceasta ridicare continua spre dezlipirea de lume si spre urarea cu Dumnezeu.

Monahul Ignatie: Cum considerati, Sfintia Voastra, a fi un adevarat staret in vremea noastra?

Parintele Staniloae: Un adevarat staret ar trebui sa nu elimine din comportarea lui smerenia, sa urmeze in privinta aceasta lui Hristos, Care mangaia pe toti. Sa fie un om al rugaciunii, un om al smereniei, un om care sa fie pilda de iubire pentru toti, de ascultare a durerilor fiecaruia, nu poruncindu-i, ci sfatuindu-l si intrebandu-l de durerile lui si ajutandu-l sa si le invinga si sa fie pilda tuturor a iubirii intreolalta.

Monahul Ignatie: Cum trebuie sa fie viata intr-o manastire chinoviala spre a-si putea implini sfintele ei nazuinte?

Parintele Staniloae: O manastire de obste trebuie sa fie o comunitate a uitarii de interesele personale, egoiste. Fiecare sa se incadreze in obste, in sensul ca ii iubeste pe toti, constituind impreuna o fratietate. Sa se ajute si ei unii pe altii in durerile lor, sa se sfatuiasca unii pe altii, sa fie un model de fratietate intr-adevar manastirea, cum nu pot fi oamenii din afara, care sunt cu familiile lor si, in primul rand, au grija fiecare de casa lui.

Cum are grija un tata de familia lui, asa sa aiba si un staret de obstea lui si cei din manastire sa fie asa cum sunt fratii, cum se iubesc fratii intre ei in familie, asa sa se iubeasca si ei; sau cum de obicei tin oamenii unii la altii dintr-un sat, cand e satul credincios (toti merg la biserica, nu se cearta, nu-si fac rau unul altuia) asa ar trebui sa fie si monahii intr-o manastire, un model al iubirii fratesti, fratietate adevarata, asa cum se spune ca va fi in viata viitoare, in Imparatia cerurilor - iubire completa a unora fata de altii.

Monahul Ignatie: Ce semnificatie acordati monahismului romanesc, Parinte Profesor?

Parintele Staniloae: Este necesar ca monahismul romanesc sa revina cat mai mult la modelul primar din secolele III-IV reprezentat de eremitii din Egipt, precum Antonie, Pahomie, Macarie, Paisie etc, sa renunte cat mai mult la cele ale lumii.

Mi se pare ca adeseori monahii isi cauta si ei o viata mai comoda, mai placuta; renuntand la familie parca ar vrea sa duca o viata mai comoda si de multe ori (mai ales unele monahii) au si un fel de lux in chiliile sau apartamentele lor, cum nu vad, de pilda, in manastirile de calugarite ale grecilor. Pe urma, sa fie iertatori, sa fie buni, cand pot sa ajute.

Monahismul romanesc a pastrat aceasta traditie ca nu s-a inchis fata de oamenii din afara, ci i-a primit. Sa-i primeasca pentru a-i mangaia, pentru a-i invata, pentru a le da o pilda si pentru a-i ajuta cand au posibilitatea.

Multi din pustnicii din Egipt lucrau cosuri si alte rucodelii pe care le vindeau fara sa se targuiasca prea mult cu ele, ca sa castige niste bani si sa aiba ce sa manance, sa nu astepte sa le dea altii, ce sa dea ei altora cand aflau de oameni cu totul lipsiti. Adica sa fie si oameni de caritate, nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta.

Asta ne-ar trebui: o sobrietate si o infranare cat mai mare, dar in acelasi timp, o deschidere catre oameni, fara ca sa renunte la rugaciune, ci chiar in rugaciunea lor pomenindu-i mereu pe oameni si gandind ca dupa terminarea rugaciunii sa faca ceva bine unora dintre cei sarmani pentru o comuniune de iubire si daruire in Hristos.

Monahul Ignatie: Va rog sa enumerati cateva virtuti esentiale ce ar trebui sa impodobeasca chipul si viata unui monah.

Parintele Staniloae: Calugarul trebuie sa aiba dragoste fierbinte de Hristos, smerita cugetare, dreapta socoteala sau discernamantul infranarii, intreaga intelepciune sau curatie, ascultarea, neagoniseala, rabdarea suferintelor care ii vin, iubirea de oameni, rugaciunea pentru acestia si, pe cat se poate, un oarecare ajutor unor sarmani pe care ii cunoaste ca sufera, ca sunt in necaz.

• « Inapoi
• Inainte »