Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Cel ce a descoperit iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, nefiind legat de un loc pentru niscai motive pamantesti. El a gustat cele de sus, cele spirituale, de aceea dispretuieste toate celelalte. (Filocalia IX, nota 525, p. 253)

Rugaciunea curata e rugaciunea in care nu se ivesc ganduri poftitoare ale lucrurilor lumii. Ea e toata indreptata spre Dumnezeu. Dar pana cand mai e cineva lipit de lucruri, nu scapa de gandurile lor. Legarea de lucruri nu e o legare teoretica, ci practica, de viata traita in grija si in poftirea lor. (Filocalia IX, nota 523, p. 252)

Hristos avand duhul ascultarii de Tatal intiparit in omenescul Lui, salasluindu-Se in noi, ni-l intipareste si noua. (Filocalia IX, nota 801, p. 365)

Fara iubire eternitatea ar fi incremenita. Iubirea este o continua noutate si totusi ea e stabilitatea neschimbata. Dar prin iubire inaintam aici si ne vom odihni acolo, in viata ingereasca. (Filocalia IX, nota 964, p. 430)

Chiar in timpul rugaciunii ni se da de la Dumnezeu puterea rugaciunii. Ni se da ca sa aratam lui Dumnezeu ca o folosim. El vrea sa se roage cu noi si in noi. Sa ne asociem Lui in aceasta rugaciune, facand-o rugaciunea noastra. Sa nu lasam pe Dumnezeu sa lucreze fara efect asupra noastra. (Filocalia IX, nota 912, p. 412)

Cand cautam sa infaptuim cele mai presus de noi, chiar daca o facem pentru Dumnezeu, putem gresi. (Filocalia IX, nota 772, p. 350)

Cine se smereste inaintea altuia, taindu-si voia sa de a se arata mai presus decat acela, il face si pe acela sa-si taie voia lui de a se arata mai presus decat el. Astfel cel smerit isi taie nu numai voia mandriei sale, ci si voia mandriei celuilalt. Nu se taie voia altuia printr-o superioritate de putere lumeasca, ci prin voia smereniei proprii care atrage dupa sine smerenia altuia, asa cum smerenia lui Hristos atrage dupa sine smerenia noastra. (Filocalia IX, nota 1069, p. 522)

Cunostinta adevarata e legata de blandete, caci blandetea e si o contemplare linistita a semenilor care i se deschid si a tainelor existentei, a tainei lui Dumnezeu cel bland. (Filocalia IX, nota 612, p. 291)

Duhovnicul ti-a fost dat ca ajutator in cele bune. Dumnezeu a tinut seama de nivelul nostru omenesc si ne-a dat un ajutator apropiat noua. S-ar putea socoti duhovnicul (si preotul) in acest sens si un ajutor de care se foloseste Dumnezeu pentru folosul nostru. (Filocalia IX, nota 190, p. 111)

Masa, ca prilej de benchetuiala, pricinuieste toate indraznelile necuviincioase. Poate ca ea s-a facut din iubire. Dar prin fereastra iubirii (nu pe usa in mod direct) se strecoara lacomia. (Filocalia IX, nota 394, p. 197)

Dupa pacat, dracul vrea sa ne aduca la deznadejde, spunandu-ne ca Dumnezeu nu iarta. Prin aceasta ne impiedica de la cainta. Dar daca, neascultand de el, scapam de deznadejde, iarasi vine cu motivul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ca sa ne indemne iarasi la savarsirea pacatului. (Filocalia IX, nota 473, p. 230)

Omul care crede nu se simte stramtorat de legile naturii si de patimi, ca unul ce nu e stapan pe sine, ci se foloseste liber de legile naturii si stapaneste patimile, fiind el insusi stapan pe sine. El se dovedeste prin aceasta inzestrat cu Duh. Caci Duhul este libertate. Si prin aceasta comunica cu Duhul dumnezeiesc, izvorul a toata libertatea. El comunica cu Dumnezeu in deplina libertate, ca un fiu cu tatal sau. (Filocalia X, nota 380, p. 322)

Libertatea nu e decat acolo unde e libertate de apasarea produsa de aplecarea spre placeri, spre trebuinte egoiste, acolo unde e libertatea chiar de sine insusi. (Filocalia X, nota 115, p. 124)

Intai e curatirea trupului de patimi, ca ingrosare a grosimii materiale, apoi curatirea sufletului de gandurile patimase; in sfarsit, curatirea mintii de insasi substanta materiala a lumii, perceputa prin simturi ca ganduri. Dar prin inlaturarea acestei grosimi, apar in fata mintii tainele lumii dumnezeiesti. Deci curatia mintii nu e numai ceva negativ, ci si ceva pozitiv: e vederea orizontului dumnezeiesc ce i se descopera. (Filocalia X, nota 84, p. 91)

Prin credinta se face omul nou si face si pe altii, umplandu-se si umplandu-i harul dumnezeiesc si prefacandu-se si prefacand si pe altii dupa asemanarea lui Dumnezeu. El depaseste astfel legile naturii. (Filocalia X, nota 380a, p. 322)

Desi pofta e ea insasi amestecata cu caldura, caldura superioara a ravnei pentru Dumnezeu covarseste caldura inferioara a poftei dupa cele trupesti sau lumesti. (Filocalia X, nota 148, p. 142)

E o cinste, asemanatoare cu a lui Dumnezeu, sa ajuti pe altul si un ceas al harului, sau al fructificarii lui, acela in care ai prilejul sa faci un bine cuiva. (Filocalia X, nota 45, p. 49)

In viata aceasta nu ajungem la hotarul desavarsirii. Iar aceasta e pricina unei silinte necontenite de a ne ridica la o treapta mai inalta, de a ne schimba mereu.

(Filocalia X, nota 300 c, p. 278)

Dumnezeu vrea sa faca bine altora prin noi, pentru ca sa aratam cinstea noastra chipului Lui si sa ne imbunatatim pe noi insine prin iubire. (Filocalia X, nota 44, p. 49)

Cei ce au parasit pe cei pentru care aveau datoria sa se ingrijeasca in viata, cu scuza unei vieti dedicate prin calugarie lui Dumnezeu, dar nu si-au implinit aceste nazuinte ascetice (la judecata viitoare - n.n.), vor fi facuti de rusine si in fata acestora. (Filocalia XII, nota 40, p. 41)

Pocainta e o lumina, pentru ca ne arata ce suntem de fapt: ne arata pacatele care ne ingusteaza in egoism, care ne tin in intuneric in privinta infinitei mariri a lui Dumnezeu si a datoriilor noastre fata de oameni. (Filocalia XII, nota 341, p. 168)

Cand spun de altul ca e rau, ca este mai rau ca tine, judecandu-l, te face pe tine mai rau ca el. (Filocalia XII, nota 383, p. 184)

I se recomanda monahului sa nu se impace in timpul rugaciunii sale nici macar cu ganduri care, desi nu trec in fapte, nu se refera la Dumnezeu, socotind ca nu sunt pacate. Sa socoteasca nu numai aceste ganduri pacate, ci si slujirea rugaciunii sale unite cu tacerea despre aceste ganduri. (Filocalia XII, nota 469, p. 231)

Smerenia consta si in a nu se masura cineva ca sa constate pana unde a ajuns prin vreo fapta a sa. Si a nu masura peste tot fapta sa. A nu privi la ea cat e de importanta, cat e de mare. A nu o lua in seama. (Filocalia XII, nota 301, p. 150)

Lumea in sens rau este a lucra cele contrare firii. Si contrar firii este a uita de Dumnezeu si a iesi din legatura cu El. (Filocalia XII, nota 309, p. 154)

Mandria ce am avut-o pe pamant va iesi in intampinarea noastra cand sufletul nostru va iesi din trup. Dar smerita cugetare cu care i-am raspuns, ne va pazi de ea. (Filocalia XII, nota 206, p. 117)

Cel ce cauta slava de la oameni, ii va indemna pe aceia sa minta. Dar si el insusi minte, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului. (Filocalia XII, nota 105, p. 76)

Cei ce raman in placerile pacatelor se intristeaza dupa ce nu le mai au, dar fara folos, in loc sa se intristeze pocaindu-se de pacate, ceea ce insemneaza o intristare cu folos. (Filocalia XII, nota 508, p. 251)

Cine asculta intru totul de constiinta, asculta de Dumnezeu, facand numai binele. Iar prin aceasta devine sfant. (Filocalia XII, nota 84, p. 61)

Nu ajunge sa fim saraci de cele materiale, in planul vazut, ci trebuie sa cautam si saracia in laudele de la altii, dar si saracia de faptele rele, care credem, in egoismul nostru, ca ne imbogatesc spiritual. Sa flamanzim totdeauna dupa amintirea lui Dumnezeu. Sa ne socotim pururea saraci in aceasta privinta. Aceasta ne imbogateste cu adevarat. (Filocalia XII, nota 277, p. 137)

Frica de Dumnezeu inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu, cel atotputernic, care ne poate da fericirea vesnica, dar ne poate lasa, de nu facem voia Lui, si in nefericirea vesnica. Dar numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei Lui. (Filocalia XII, nota 215, p. 119)

Smerenia si infranarea inseamna si o delicata politete. (Filocalia XII, nota 54, p. 45)

• « Inapoi
• Inainte »