Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Cainta dusa pana la lacrimi e un adevarat vin intaritor al sufletului si o adevarata hrana spirituala, pentru ca e o iesire a sufletului din izolarea lui si o intrare in legatura cu iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 384, p. 237)

Dumnezeu, cuprins de mila, nu lasa faptura Sa umana intr-o totala despartire de mila si de un anumit har al Sau, ci ii da harul nadejdii viitoarei mantuiri si tine prin aceasta toate intr-o legatura cu Sine, iar pe om, intr-o anumita stapanire asupra naturii, ca singura fiinta constienta si libera capabila sa-si doreasca mantuirea si sa lucreze pentru ea, dezvoltandu-se in cadrul naturii. (Filocalia VI, nota 259, p. 129)

Intristarea dupa Dumnezeu nu duce la disperare, pentru ca nu pierde din ea nadejdea in mila lui Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 383, p. 237)

Lumina dumnezeiasca nu se poate exprima, pentru ca nu are un caracter vazut, pentru ca e spirituala si de un continut cu neputinta de definit. Daca are un caracter vazut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 242, p. 111)

Intre sfinti nu exista pizma. Fiecare doreste ca ceilalti sa devina mai buni ca el. E ceva ametitor in declaratia sfantului Pavel, care ar fi fost gata sa-si piarda mantuirea sa, pentru mantuirea rudeniilor sale dupa trup. Desigur aceasta nu se intampla in fapt. Chiar in aceasta iubire totala fata de altii, sfantul se arata ca legat de Hristos in mod indisolubil, dat fiind ca si Hristos are aceeasi iubire fata de oameni. (Filocalia VI, nota 303, p. 189)

Cainta are o lucrare de restaurare a firii; e o intoarcere a credinciosului nu numai la Dumnezeu cel infinit, ci si la sinea sa reala indefinita. Caci numai prin sinea indefinita se poate trai in Dumnezeul cel infinit, sau viceversa. (Filocalia VI, nota 385, p. 237)

Incepatorul biruieste iubirea de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel desavarsit, iubirea de slava. (Filocalia VI, nota 364, p. 227)

N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele rele, ci intrucat acelea au izvorat dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimile, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De-aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, intaritoare ale firii. (Filocalia VI, nota 360, p. 226)

E bine ca cel ce pacatuieste sa-si marturiseasca pacatele inaintea duhovnicului, cu cainta, precum e bine ca virtutea sa nu-i fie obiect de lauda. Dar de obicei se intampla altfel. (Filocalia VI, nota 363, p. 227)

Umilinta se deosebeste de smerenie, prin simtirea micimii tale pana aproape de topirea ta, pana la o extrema inmuiere a fiintei in fata maretiei nesfarsite a lui Dumnezeu. Ea e "o strapungere" a inimii (Fapte II, 37), care produce lacrimi, pentru ca aceasta strapungere merge pana la maduva fiintei, facand straveziu pe Dumnezeu prin subtirimea fiintei noastre. (Filocalia VI, nota 445, p. 274)

Mintea devine prin lumina dumnezeiasca altfel decat e prin natura ei, de aceea isi devine ei insasi un mister neinteles. (Filocalia VI, nota 115, p. 56)

Salasluirea Duhului Sfant impreuna cu umilinta este una cu o delicatete, extrema a sufletului, contrara grosolaniei manifestata in nepasare, lacomie si trufie. In cazul din urma sufletul se umple de fiare si devine asemenea lor. (Filocalia VI, nota 448, p. 275)

Totul culmineaza in simtirea comuniunii de dragoste a Treimii salasluita in inima. Credinciosul poate inainta la nesfarsit in trairea comuniunii de dragoste a Treimii, facandu-si proprie tot mai mult aceasta dragoste. (Filocalia VI, nota 446, p. 274)

Cei ce au viata in Dumnezeu au in El o lumina nemarginita si sunt in stare sa vada prin ea in mod nuantat toata complexitatea starilor sufletesti ale semenilor lor. (Filocalia VI, nota 386, p. 239)

Precum exista o betie de Dumnezeu, care nu vede lumea sau vede uratenia ei, asa este o betie de lume, care nu o vede in uratenia ei si nici sfintenia lui Dumnezeu. (Filocatia X, nota 296, p. 276)

Orice virtute poate atinge o treapta si mai inalta, deci e supusa pocaintei pentru treapta nedeplina la care a ajuns. In acest sens nici un grad de virtute nu e mai presus de pocainta, adica nu scapa pe om de datoria pocaintei. (Filocalia X, nota 300, p. 277)

Caci smerenia nu se lauda cu ea, pentru ca cel ce o are nu o simte. (Filocalia X, nota 202, p. 202)

Cat timp omul duhovnicesc e inca in lumea aceasta, e in curs de prefacere, atat in firea sa trupeasca, muritoare, cat si in treapta duhovniceasca pe care o traieste. (Filocalia X, nota 402 bis, p. 336)

Dreapta socoteala sau discernamantul este maturitatea de judecata echilibrata. Ea trebuie sa fie facuta insa cu simplitate. Adica simplitatea nu e prostie si dreapta socoteala nu e viclenie. (Filocalia X, nota 61 a, p. 71)

Pacea mintii, ca vazduh curat prin care se vede Soarele Hristos, e unita si cu intelepciunea adusa de Duhul, care nu lasa mintea sa umble dupa tot felul de ganduri fara importanta, din care unele sunt chiar urate, incat e rusine a le si grai. (Filocalia X, nota 453 b, p. 371)

Cel ce merge pe calea spre Dumnezeu socoteste lumea aceasta o umbra. (Filocalia X, nota 302, p. 278)

Este o robie a dragostei, in care omul totusi nu se simte rob, caci dragostea este in acelasi timp tot ce e mai conform cu voia libera a lui. E robie numai in sensul ca cel ce s-a indulcit de ea nu mai poate si nu mai vrea sa iasa din ea. Ea pune stapanire peste fire, dar in acelasi timp inalta firea. Ea pune stapanire peste libertate, dar in acelasi timp libertatea se simte la largul ei. (Filocalia X, nota 307, p. 279)

Invartosarea e una cu necuratia, pentru ca e preocuparea egoista de sine. (Filocalia X, nota 198, p. 192)

Nu are mila de semenul sau cel ce-i da ceva din cele din afara ale sale, ci cel ce-i da sufletul sau, dragostea sa. Acesta il mangaie cu adevarat pe acela si lecuieste suferinta lui, pricinuita de constiinta singuratatii. (Filocalia X, nota 112 b, p. 124)

Patimile sunt o ingrosare a acoperamantului material pus peste minte. Mai bine-zis, materia e facuta sa fie coplesita de spirit si sa devina, prin aceasta, transparenta. Patimile insa impiedica aceasta strabatere a ei de spirit. (Filocalia X, nota 82, p. 90)

Cel ce nu si-a pazit fecioria e tulburat adeseori in vremea rugaciunii de amintirea pacatelor sale si rusinat inaintea lui Dumnezeu. (Filocalia X, nota 113, p. 124)

Cand esti ispitit, nu deznadajdui, ci rabda. Caci rabdarea necazului ce-ti vine prin ispita inseamna inceputul incununarii. Dar cel ce isi alege o astfel de viata fara placeri si urmareste fericirea viitoare pare nebun. Insa prin ea ajunge la intelepciune, care ea insasi este inceputul incununarii cu vesnicia cea fericita. (Filocalia X, nota 304, p. 278)

De implinesti nevointele tale fara gandul actual la Dumnezeu, e ca si cand ar lucra un automat. Tu nu inaintezi atunci sufleteste. Drumul facut numai pe dinafara e ca si cand nu l-ai face. (Filocalia X, nota 114, p. 124)

Dragostea da nu numai bucurie, ci si intelegere, cunoastere a celui iubit, celui iubitor. Cine bea din vinul acestei iubiri, sau mananca painea ei de viata facatoare, nu mai simte trebuinta mancarii; placerii, avutiei din lumea aceasta. (Filocalia X, nota 446, p. 364)

Condamna-ti macar in cuget trandavia. (Filocalia X, nota 356, p. 305)

Cartitorului, nemultumitorului, i se ia darul, ca sa-si dea seama ca-i lipseste, ca nu are prin el insusi ceea ce-i trebuie. (Filocalia X, nota 448, p. 365)

Credinta mobilizeaza fortele spiritului, superioare celor ale naturii, mai ales cand spiritul este in comunicare prin har cu puterile ce curg din Persoana nesfarsita a lui Dumnezeu, izvorul a toata puterea. (Filocalia X, nota 381, p. 323)

Daca harul vine unde se aduce multumita pentru el, inaintea lui apare smerenia, sau constiinta trebuintei de el. (Filocalia X, nota 449, p. 365)

Smerenia e odihna adevarata a sufletului, care a scapat de nemultumiri pentru neimplinirea poftelor lui de mandrie, de placeri si de dusmaniile ce ii vin de aci. El nu trebuie sa lupte cu altii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci traieste in nesfarsirea lui Dumnezeu, pentru care nu trebuie sa se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu il nelinistesc. El lupta pentru liniste prin liniste. Unde e mandrie, e tulburarea ambitiilor, unde e smerenie, e odihna in Dumnezeu, avand in El totul. Nu eu am sa lupt pentru lucruri trecatoare, ci Dumnezeu mi le da pe cele netrecatoare, dar si pe cele trecatoare, in mica masura in care am nevoie de ele. (Filocalia IX, nota 1034, p. 484)

Si in marturisire se arata vointa de a depasi pacatul. Nu ajunge numai o parere de rau interioara. (Filocalia IX, nota 998, p. 451)

A ajuta pe altii in numele lui Hristos si prin aceasta a-L face pe Hristos Insusi lucrator prin noi fata de altii, e cea mai mare nevointa pe care o cere Dumnezeu de la noi. Ea implineste doua lucruri deodata: ajuta pe altii si propovaduieste pe Hristos. Asa se unesc in lucrarea crestinului dimensiunea orizontala si cea verticala. (Filocalia IX, nota 995, p. 449)

Aceasta este Liturghia cosmica neincetata, ceruta de Dumnezeu: sa ne aducem pe noi si sa-i aducem pe toti si unul pe altul curatiti, lui Dumnezeu, impreuna cu toate cele daruite de El. (Filocalia IX, nota 997, p. 450)

Mandria e inchidere fata de Dumnezeu, e suficienta de sine si ca atare, pricina de saracire a existentei. Nimeni si nimic nu poate exista numai prin sine. Toate sunt in legatura, in comunicare. Si numai prin aceasta se tin. De aceea, mandria e si pricina dezarmoniei generale; toate merg scartaind, toate sufera de o boala generala din pricina mandriei. Ele nu se pot rupe de tot, una de alta, dar nici nu sunt deplin si sanatos articulate unele cu altele. (Filocalia IX, nota 1036, p. 486)

Curatia nu e o indiferenta, o lipsa de vigoare, ci un foc duhovnicesc, care copleseste fierbinteala intinata a trupului. (Filocalia IX, nota 454, p. 222)

Cel ce primeste cinstiri de la oameni greu va putea sa scape de cursele mandriei. De aceea si Stapanul tuturor deplange pe cel laudat de oameni, zicand: "Vai voua, cand vor zice bine de voi toti oamenii". (Filocalia X, nota 25, p. 25)

Trebuie sa ai mila de cel ce te nedreptateste, caci el se pierde prin aceasta, ca unul ce a uitat de sine si se ciunteste de legaturile sale cu altii, legaturi prin care ii vine lui insusi viata. (Filocalia X, nota 313, p. 283)

Linistirea nu e o simpla oprire a oricarei simtiri, ci in ea se trezesc simturile dinauntru prin care e sesizata lumea Duhului. E trezirea sufletului la viata in Dumnezeu. (Filocalia X, nota 551 a, p. 439)

Lupta ne cere nevointa pana la sudori cu sange. E si in aceasta o urmare a lui Hristos. (Filocalia X, nota 330, p. 293)

Omorarea cugetarii cu privire la lume inseamna a nu mai fi interesat de lume, pentru ca nu te mai ispiteste cu placerile ei, pe care le cunosti ca inferioare in comparatie cu bucuria ce ti-o da comuniunea cu Dumnezeu. (Filocalia X, nota 282, p. 259)

Virtutea e trup pentru ca se face cu trupul. Iar vederea, suflet, pentru ca se obtine prin minte. (Filocalia X, nota 184, p. 167)

Cei ce L-au chinuit pe Hristos au cinstit fara voie smerenia Lui, cu cununa si porfira. Tot asa sunt cinstiti, fara voie, toti cei ce imita smerenia, ca printr-o cununa si porfira, in special monahii care dispretuiesc toata slava lumii. Chiar cei ce se arata stanjeniti de ea arata ca o cinstesc. (Filocalia X, nota 104, p. 107)

Curatirea se face prin pomenirea neincetata a iui Dumnezeu, care nu da loc gandurilor de placere, gandurilor egoiste, sa intre in cuget. (Filocalia X, nota 47, p. 53)

N-ajunge sa facem faptele virtutilor formal, in afara, sau din cine stie ce interese pamantesti, ci trebuie sa le facem din alipirea launtrica la Dumnezeu, din iubirea fata de El, sau cel putin din frica, sau pentru rasplata Imparatiei cerurilor. (Filocalia X, nota 586 a, p. 480)

Pomenirea lui Dumnezeu imbata ca un vin mintea noastra cand e insotita de iubirea Lui. (Filocalia X, nota 450 c, p. 367)

• « Inapoi
• Inainte »