Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Mintea curatita de inchipuiri si ganduri naste acum intelesuri dumnezeiesti. Pe urma vede o lumina care la inceput e ca o candela atarnata inauntrul mintii, apoi ca o luna, in sfarsit ca un soare cu lumina nesfarsita, iar acesta e Iisus Insusi. Acum am devenit vazatori. Intrucat calauza care ne duce pana acolo e paza mintii, aceasta poate fi numita nascatoare de lumina, nascatoare de fulger, nascatoare de foc. In starea aceasta inima il are pe Iisus Insusi ca Stapan care ii spune in chip tainic voia Lui. Acesta e cerul Isihiei, in care a intrat mintea. Asa devenim ingeri in Hristos Iisus, prin trezie si inaltare in dragoste. (Filocalia IV, p. 40)

Cei ce se iubesc, se doresc. Dorul mai presupune si o oarecare distanta. Dar o anumita distanta se mentine oricand intre doua persoane, dat fiind ca dupa fiinta ele nu se pot unifica. Deci oricand in dragoste e si dor. Iar dorul infrumuseteaza pe cel dorit. (Filocalia III, nota 555, p. 502)

Itona inghitit de chit mai inchipuieste si chenoza Domnului in cursul istoriei, avand sa iasa la aratare la sfarsitul istoriei. Precum nici chitul nu e linistit cat poarta pe Iona in sine, asa nici istoria nu ramane neinfluentata de prezenta Domnului in adancul ei. De multe ori fortele aspre ale istoriei poarta in pantecele lor idei mari. Fara voie ele servesc pe Hristos, care va iesi odata la iveala. (Filocalia III, nota 535, p. 501)

Patima e contrara firii, iar firea existand totdeauna potrivit unei ratiuni, patima e contrara si ratiunii. (Filocalia III nota 572, p. 503)

Providenta in general se arata in toate darurile pozitive pe care ni le face Dumnezeu pe cale naturala si supranaturala, iar Judecata in toate incercarile si pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca sa ne indrepte si desavarseasca. Dar atat Providenta cat si judecata au culminat in intruparea si patimile Domnului. De aceea intruparea Lui e o manifestare speciala a Providentei, iar patimile o manifestare speciala a Judecatii. Sau prin intruparea Domnului s-au revarsat toate darurile dumnezeiesti pentru toata lumea, iar in patimile Lui toata asprimea pedagogica pentru toate greselile. (Filocalia III, nota 520, p. 500)

Evlavia, pietatea, buna-cinstire, binecredinciosi, e credinta manifestata in fapte, e intregul fel de viata al credinciosului, prin care cinsteste pe Dumnezeu. (Filocalia V, nota 421, p. 201)

Duhurile rele se retrag pentru o vreme, inseland pe monah cu parerea ca s-a ridicat deasupra ispitelor, pentru ca gasindu-l increzator si neatent, sa porneasca cu si mai multa tarie razboiul asupra lui. (Filocalia V, nota 237, p. 119)

Intruparea Fiului lui Dumnezeu e si binecuvantare si blestem; binecuvantare pentru om si blestem pentru pacat. Caci ceea ce e blestem pentru pacat, e binecuvantare pentru om.

(Filocalia III, nota 491, p. 498)

Moartea simtirii e menita sa mantuiasca pe om de moartea firii. Moartea ca osanda a fost pricinuita de cresterea lucrarii simturilor, care l-a legat pe om de lumea vazuta, despartindu-l de Dumnezeu. Moartea simtirii e moartea omului trupesc, a omului aplecat spre cele de dinafara, a omului "mort" duhovniceste, pentru a invia omul dinauntru, omul adevarat, omul mintal, sinea omului. (Filocalia III, nota 509, p. 499)

In unirea cu Dumnezeu nu mai e nastere, facere, dezvoltare si moarte, sau transformare in altceva. (Filocalia III, nota 594, p. 505)

Nu numai cel ce invata e pe o treapta de cinste in Biserica, ci si cel ce asculta cu atentie. Ba el urmeaza imediat dupa prima treapta a celor intelepti, aflandu-se pe treapta intelegerii. De altfel adeseori cel ce invata simte cum ii creste puterea cuvantului si cum se lumineaza datorita ascultarii intelegatoare a celor pe care ii invata. Ascultarea cu intelegere e si ea un har si harurile alcatuiesc un intreg intreolalta ca si cei in care se gasesc. Descoperirea adevarurilor e intr-o anumita masura rodul comuniunii dintre propovaduitor si ascultator. (Filocalia III, nota 513, p. 499)

Dupa ce s-a depasit primejdia de-a gresi in privinta cunoasterii, s-a dobandit neschimbabilitatea morala. Asadar nestatornicia morala se datoreste greselilor de cunoastere. In primejdia acestui fel de greseli se gaseste omul pana ce se afla intre lucrurile create. Dar odata ajuns in nemijlocita legatura cu Dumnezeu, nu mai poate gresi. Greseala vine din putinta unor deductii gresite de la lucrurile create la Dumnezeu (la Adevar). Cand Adevarul e trait direct, mintea nu mai poate gresi, caci Adevarul ii copleseste lucrarile ei, prin care ar putea gresi. (Filocalia III, nota 516, 499-500)

De la virtute (Iudea) se inainteaza spre nepatimire sau la totalitatea virtutilor (Ierusalim), de la aceasta la cunostinta (templu). Iar cunostinta (gnoza), ca rezultat al stradaniei contemplative omenesti, ajutata, se intelege, de har, primeste de sus, ca o incoronare, intelepciunea. (Filocalia III, nota 353, p. 488)

Privirea lui Dumnezeu e afectiva, e creatoare si modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastra, trimitand in noi o adevarata energie spirituala. Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silinta de-a implini poruncile. Noi le primim extern. Dar Dumnezeu transforma aceasta silinta exterioara intr-o calitate statornica si placuta a noastra. (Filocalia III, nota 375, p. 489-490)

Virtutile sunt prima treapta a unirii noastre cu Dumnezeu, iar cunoasterea a doua. intre asceza sau faptuire mistica nu e o opozitie, ci o continuitate. In faza activa unirea nu e atat de fiintiala si de durabila, pentru ca dumnezeiescul e prezent numai in parte, lasand loc si creaturalului. In faza mistica creaturalul a facut loc cu totul dumnezeiescului. (Filocalia III, nota 416, p. 491)

Patimile de buna voie sunt cele pacatoase. Ele produc intristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, stramtorarile. Ele produc intristarea simturilor. (Filocalia III, nota 423, p. 492)

Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o osteneala, e mai potrivit sa se numeasca incercare. E si ea o ispita, intrucat suferinta il face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe cand ispita placerii (ispita in sens strans) trebuie respinsa, ispita durerii (incercarea) trebuie acceptata. (Filocalia III, nota 424, p. 492)

Moartea fiind in greceste de genul masculin, iar placerea de genul feminin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: cand moartea nu mai are placerea ca mama, se face tata al vietii vesnice. (Filocalia III, nota 480, p. 497)

Prin Providenta Dumnezeu indruma in chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le da fiecare clipa si prin meditatia asupra lor; prin judecata il abate de la rau, trimitandu-i diferite cercetari. Aceste doua moduri se alterneaza sau chiar se impletesc, ca intr-o pedagogie parinteasca, in fiecare zi Dumnezeu ne da bunurile Sale si aproape in fiecare zi ne si cearta. El zilnic sta la judecata cu noi, ca sa ne scape de judecata neindurata de la sfarsit. (Filocalia III, nota 363, p. 489)

Cel ce nu e scris in launtrul sau de condeiul Duhului, nu e scris nici in cer. Pentru ca nu se asorteaza cu cerul; n-a devenit o bucata a cerului. Se va urca in cer numai cine s-a acomodat de aici cerului, numai acela in care s-a coborat in prealabil cerul. (Filocalia III, nota 373, p. 489)

Tot ce e facut de Dumnezeu isi are o ratiune si o legitimare in existenta, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au nici o ratiune, deci nici o legitimare si produc tulburare in relatiile dintre fapturi. Deci pe nedrept isi reveridica pacatul o ratiune si inca cu cata exclusivitate! Isi revendica ratiunea prin frauda, precum prin frauda exista. (Filocalia III, nota 303, p. 485)

Precum prima obarsie, placerea impreunarii trupesti, mana firea, prin perpetuarea iubirii de placere, spre durere, coruptie si moarte, asa noua obarsie, a harului, indemnand-o la dureri si osteneli potrivnice placerii, o duce spre placerea adevaratei vieti. (Filocalia III, nota 479, p. 497)

Prin virtute se depasesc patimile, prin cunostinta intai se cunosc (prin contemplatia naturala), apoi se depasesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea dezleaga pe om de lucruri ca valori ultime si prin aceasta il elibereaza de patimi. Cel ce cauta lucrurile in ele insele pentru placerea ce-o are de ele, lucreaza dus de patima, sau e legat de ele. (Filocalia III, nota 305, p. 485)

Pamantul acesta poate redeveni prin viata noastra curata si prin buna intelegerea dintre oameni paradisul sensibil, care a fost la inceput. Nu o granita geografica desparte paradisul originar de pamantul ce-l locuim, ci granita pacatului. Prin Hristos pamantul a redevenit un paradis in potenta si deci in dezvoltare, asa cum in om s-a inaugurat ordinea Invierii. (Filocalia III, nota 259, p. 482)

Sufletul fiind in greceste feminin, e socotit ca o fecioara ce se insoteste cu Dumnezeu intr-o casatorie tainica. (Filocalia III, nota 351, p. 488)

Prin virtuti, dar nu fara har, ajungem la trupul Domnului, adica trupul nostru se modeleaza dupa trupul Lui in toate simtirile sale; prin cunostinta simpla si nedivizata ajungem la sufletul Lui, sufletul nostru aflandu-se intr-o contemplare pura a lui Dumnezeu. Atunci avem "mintea lui Hristos" cea umana, adica ne urcam pana acolo, pana unde s-a coborat El, ne intalnim cu El in punctul de intersectie al dumnezeirii cu omenitatea, in starea omului indumnezeit. (Filocalia III, nota 269, p. 482)

Contemplarea naturala nu e rea. Dar ea nu se poate face fara primejdie decat pe treapta a doua, dupa curatirea patimilor, dar si atunci trebuie oprita cand se simte ispita celui rau de a asocia la intelesurile sau la chipurile lucrurilor, ganduri de pofta. (Filocalia III, nota 277, p. 483)

Cugetarea nu este un act simplu, ci o sinteza a urmatorilor factori: cugetare, fiinta-putere ca subiect, putere-fiinta ca obiect. Aceasta impletire de mai multe lucruri trebuie sa o depaseasca sufletul, daca vrea sa intre in unitatea lui Dumnezeu. (Filocalia II, nota 89, p. 315)

Sofia e continutul unitar al tuturor ratiunilor. Sofia prima si perfecta din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei in adunarea tuturor ratiunilor in sine si in adancirea lor. (Filocalia III, nota 182, p. 478)

Firea noastra creata nu poate cunoaste prin puterea ei finita cele ale lui Dumnezeu. Ci numai daca primeste puterea lui Dumnezeu, ca prin El sa cunoasca ale Lui. (Filocalia III, nota 194, p. 479)

Ratiunea e totodata Logosul divin, care e substanta virtutii si a cunostintei. (Filocalia III, nota 209, p. 479)

Mintea umbla vesnic pe cararile cunostintei de Dumnezeu. In acest sens cunostinta aceasta e o lumina neinserata. Dar si in sensul ca nu e definita prin nimic marginit. (Filocalia III, nota 211, p. 479)

Cunostinta generala duce la virtute, iar virtutea duce la o cunostinta speciala. (Filocalia III, nota 193, p. 479)

Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decat atata. El umple vasele cu apa, dar pe urma preface apa in vin. (Filocalia III, nota 217, p. 479)

Virtutea noastra de aici, oricat ar fi de desavarsita, e numai o oglinda prin care se vede desavarsirea viitoare, care pe de alta parte nu va mai fi propriu-zis virtute, daca virtutea e oglinda, sau val straveziu, care odata va inceta. Iar cunostinta noastra de aici, ca treapta mai inalta a virtutii, oricat de bogata ar fi, nu e decat o ghicitura prin care se intrevede adevarul viitor, care la aratarea lui va desfiinta ghicitura, sau cunostinta de aici. (Filocalia III, nota 237, p. 480-481)

De unde inainte satana era cel care momea pe om prin placere si prin fagaduinta unei false vieti, dorind cu lacomie moartea celor momiti, acum Iisus il,momeste cu parerea ca va putea fi rapus. El de moarte. Moartea lui Iisus s-a facut momeala satanei. (Filocalia III, nota 93, p. 471-472)

Pacatul devenit patima ne duce fara voie. Nebunia, ultimul grad al pacatului, al alterarii firii, nu mai lasa nici o urma de initiativa voluntara in om, ci omul e intr-o completa pasivitate. De aceea in iad omul nu mai poate face nimic pentru mantuirea sa. Omul in aceasta stare nu se mai poate nici pocai. (Filocalia III, nota 106, p. 475)

Mintea practica e mintea preocupata de virtuti, mintea naturala e cea care contempla natura, iar mintea teologica e cea care contempla pe Dumnezeu. Ele sunt asezate pe trei trepte. Nu poate dobandi cineva mintea teologica daca n-a trecut prin cea practica si naturala. (Filocalia III, nota 141, p. 476)

Rugaciunea insotind pe om pe toate treptele urcusului duhovnicesc, pana la unirea cu Dumnezeu, se deosebeste cu fiecare stare a omului. Rugaciunea ca tacere tainica este rugaciunea curata. (Filocalia III, nota 146, p. 477)

Precum Euharistia urmeaza dupa Botez, asa cunoasterea adevarului urmeaza dupa virtute, ca o treapta mai inalta. Prin Botez sau prin virtute, ne omoram voia egoista, dar nu ne omoram energia virtutii. Prin cuminecatura cu adevarul, uitam de noi insine, chiar ca subiecte ale virtutii, ca sa nu mai traiasca decat adevarul. (Filocalia III, nota 179, p. 478)

Dumnezeu vrea ca chemarii la iubirea totala ce ne-o adreseaza sa i se raspunda indata, fara nici o sovaiala. (Filocalia VI, nota 25, p. 22)

Numai iubirea odihneste sufletul. Pana nu gasim iubirea cuiva nu ne odihnim. Dar iubirea vesnic persistenta, care ne poate da o vesnica odihna, o gasim numai langa Hristos, unit intr-o iubire desavarsita cu Tatal si cu Duhul. (Filocalia VI, nota 611, p. 383)

Cel ce a intrat in viata libera de patimi, care e o viata a cunostintei lui Dumnezeu cel nesfarsit in iubire, sporeste continuu in aceasta viata. Ea este o viata vesnica. Dar cel ce a cazut din ea nu mai inainteaza in viata, ci ramane mereu mort, pentru ca ramane in aceeasi marginire monotona a repetitiei si a lipsei de libertate si de comuniune. (Filocalia VI, nota 552, p. 341-342)

Prin viata curata se ajunge la cunoasterea fara greseala a lui Dumnezeu, sau a dogmelor; prin aceasta se intareste la randul ei, viata duhovniceasca. Si amandoua au ca rod propovaduirea. Teologia nu e numai cunoasterea teoretica despre Dumnezeu, ci impartasirea de Dumnezeu si in acelasi timp marturisirea lui Dumnezeu cunoscut prin impartasire. E cuvantare despre Dumnezeu din experienta impartasirii de El. (Filocalia VI, nota 606, p. 380)

Pocainta da sufletului puterea de a se cunoaste si de a cunoaste tot mai bine si pe Dumnezeu insusi. Pocainta e descoperirea adancurilor sale in legatura cu adancurile lui Dumnezeu, de care depinde adancimea sa si din care se hraneste. (Filocalia VI, nota 473, p. 294-295)

Invatatura lui Hristos e o invatatura de practicat, nu o teorie de luat simplu la cunostinta. Pentru ca prin ea omul trebuie sa se faca asemenea lui Hristos si sa intre si sa inainteze in unirea cu El si cu viata dumnezeiasca infinita, de care s-a umplut umanitatea Lui. (Filocalia VI, nota 547, p. 337)

Pana te iubesti pe tine, nu poti iubi pe altul. Pana te iubesti pe tine, nu vezi pe altul si ramai intr-o rigiditate, intr-o lipsa de simtire, de duiosie, intr-o izolare saraca. Smerenia se imbogateste cu dragoste, pentru ca te pune in comunicare cu Dumnezeu si cu aproapele. (Filocalia VI, nota 444, p. 273)

Lipsa unei singure virtuti tine inima patata si o singura pata se simte in toate virtutile, tulburandu-le. (Filocalia VI, nota 152, p. 69)

Viata duhovniceasca e impletita din contraste, ca si viata in pacat. Placerea pacatului e insotita de chinul parerii de rau. Intristarea pentru pacat care merge pana la plans, naste bucuria, caci ea pune inceputul vietii celei noi. (Filocalia VI, nota 133, p. 63)

Cei mandri socotesc mandri pe oamenii duhovnicesti, pentru ca acestia nu primesc sa se coboare la glume si la fapte usuratice. (Filocalia VI, nota 150, p. 69)

De fapt, o minte necuratita va confunda pe Dumnezeu cu ceva din ale lumii, sau cu lumea insasi. (Filocalia VI, nota 601, p. 377)

Lumea noastra din launtru si lumea din afara sunt doua raiuri care erau la inceput deschise, apoi s-au inchis, dar pot fi iarasi deschise.

Raiul launtric se deschide prin virtuti, cel din afara prin contemplarea ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor. Dar raiul din afara se deschide tot in urma deschiderii raiului launtric. Caci la contemplatie se ridica numai omul curatit de patimi si ajuns la virtuti. Numai acestuia i se face stravezie lumea din afara pentru Dumnezeu cel nesfarsit in iubire. Sfantul schimba la fata lumea intreaga. Cine cade din raiul dinlauntru cade si din cel din afara. Aceluia i se acopera si frumusetea lumii din afara. Asa s-a intamplat cu Adam. (Filocatia VI, nota 579, p. 358)

Prin lacrimi, inima inmuind invartosarea ei se deschide Duhului. (Filocalia VI, nota 146 p. 68)

• « Inapoi
• Inainte »