Faceti precum Dumnezeu: deveniti oameni!
Acesta era îndemnul paradoxal pe care îl lansa episcopul Atanasie al Alexandriei Egiptului credincioşilor într-o zi de Crăciun a secolului IV. Cuvintele lui nu şi-au pierdut relevanţa şi actualitatea. Dimpotrivă.
Înainte de toate, luând exemplul Întrupării lui Hristos, omul răzbună revolta la care a fost invitat perfid de cel rău. Astfel, în loc să devină Dumnezeu, crezându-se stăpân al universului, creatura este încurajată să îşi asume în profunzime propriul statut uman. Adică exact acea stare pe care, la rândul Său, Dumnezeu o cunoaşte, întrupându-se, din interior. Ceea ce a dus la izgonirea din Rai – ignorarea rânduielii divine – ajunge acum să fundamenteze împăcarea dintre om şi Dumnezeu prin repunerea în centrul raportului dintre ei a umanităţii.
Dimensiunea paradoxală din cuvintele marelui ierarh al Bisericii lui Hristos din primele secole rezidă, mai departe, în constatarea că, la urma urmelor, Dumnezeu nu este doar Creator, care şi-a încheiat cumva misiunea, dar în egală măsură temeiul permanent a tot ceea ce este omenesc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel mai puternic argument antropologic. Tocmai pentru că suntem copiii Tatălui, nicicând, niciunde şi în numele niciunei ideologii nu putem fi reduşi la o masă biologică, la nişte trupuri fără suflet şi conştiinţă.
Or, această lecţie esenţială am învăţat-o pe toată durata experimentului social reprezentat de dictatura proletariatului. Asemeni majorităţii formelor de totalitarism, cel comunist a călcat sistematic şi permanent în picioare demnitatea umană, a aspirat la plămădirea unui „om nou” sărăcit de simţ critic şi luciditate, dar şi de mister şi inexprimabil. Realismul socialist a fost opusul realităţii umane, de unde şi violenţa viscerală a celor care doreau să îl impună cu orice metode şi cu orice preţ. Nu este de aceea de mirare că, în temniţele comuniste, s-au decantat biografii de sfinţi.
Îndemnul, care este strigăt şi avertisment, de a deveni oameni precum Dumnezeu ne sună şi celor din aceste zile. Într-o societate în care corupţia ucide, în care omul nu contează, apelul este orice altceva dar nu abstract. Un plus de atenţie acordată unora altora, o privire mai lungă către cei din jur, un răgaz pentru grijile unora care poate au o viaţă mai dificilă decât a noastră, o faptă bună, un cuvânt de sprijin sau abţinerea de la răul pe care îl putem face – toate acestea ar însemna un exerciţiu de umanitate şi o laudă adusă lui Dumnezeu, Cel care azi se naşte!
Radu Preda
Sursa: teologia-sociala.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.