De prea multe ori, atunci când ne confruntăm cu evenimente dramatice, fie că țin de viața personală, fie că ele afectează întreaga societate (cutremure, inundații...) sau mai multe țări din întreaga lume, cum este și cazul actualei pandemii, avem tendința de a-L acuza pe Dumnezeu pentru indiferență și nepăsare.
Pentru că ne-am obișnuit să identificăm prezența și lucrarea lui Dumnezeu doar cu stările de liniște, de pace, de bine, de alinare a durerilor, de îndepărtare a suferințelor..., cu așa-zisa stare de normalitate.
Din acest motiv nu putem concepe și admite că Dumnezeu este prezent și în mijlocul unor situații critice, „anormale” ori mai puțin obișnuite, El fiind de fapt Cel care are putere absolută asupra întregii Sale creații, indiferent de împrejurări.
Și pentru că este prezent și în momente „nefaste”, asumându-le împreună cu noi și pentru binele nostru, atunci de ce nu intervine imediat ca să ne izbăvească din aceste necazuri?
Sf. Scriptură ne aduce în atenție două întâmplări petrecute pe Marea Galileii. Prima relatare îi prezintă pe ucenicii Mântuitorului Iisus îndepărtându-se de țărm, singuri în corabie, în vreme ce Hristos se afla pe țărmul mării, slobozind mulţimile după minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor (Matei 14, 23).
Deodată se pornește o furtună puternică, corabia fiind singura lor nădejde de salvare în fața stihiilor dezlănțuite.
Sigur că apostolii luptă cu toate puterile lor, folosind toată priceperea și tot curajul pentru a-și scăpa viața, și totuși „moartea îi împresoară din toate părţile, ameninţând să distrugă siguranţa lor atât de precară” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dumnezeu și omul”, Editura Sophia, București, 2011).
În acele momente de maximă încordare și disperare, când își pierduseră orice speranță de a scăpa cu viață, corabia fiind învăluită de valuri (cf. Matei 14, 24), Iisus vine la ei, umblând pe mare.
„Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat” (Matei 14, 26), pentru că ei, pe bună dreptate, credeau că Dumnezeu e viața, scăparea din toate necazurile, și atunci cum ar fi putut fi prezent în „miezul” unei furtuni care îi amenința cu moartea?
De ce Dumnezeu îngăduia acest lucru, ca ei să treacă prin acele clipe de spaimă cumplită, lăsându-i singuri, aparent fără niciun ajutor ori sprijin?
Acestea sunt judecățile noastre omenești. De fapt Hristos i-a văzut cum se chinuiau vâslind, și către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare (cf. Marcu 6, 48).
Și, în clipa în care se luptau ca să supraviețuiască, apare Iisus, calm și „revoltător” de imperturturbabil, zicându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27).
Atunci apostolii îl recunosc după voce și prind curaj, ba mai mult, Petru îndrăznește să spună: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi venea către Iisus” (Matei 14, 28-29).
Și într-adevăr, Petru a coborât din corabie, părăsind locul care în acel moment părea cel mai sigur, și mergea pe o mare agitată.
Cât timp a privit la Hristos, cât timp singura lui dorință era să ajungă acolo unde era Hristos, prezent fiind în mijlocul furtunii, pentru că marea era încă învolburată, Petru nu s-a scufundat.
Însă, atunci când și-a întors privirea de la Dumnezeu, îndoiala și frica au pătruns în inima lui, și a început să se scufunde.
Și atunci a strigat: „Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 30-31).
Și, în clipa în care Hristos s-a suit în corabie, în ceea ce lor li se părea a fi singurul mijloc de izbăvire de o moarte iminentă și năprasnică, vântul și marea s-au potolit.
Atunci inima lor s-a deschis, și închinându-se Lui au mărturisit: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33).
În a doua relatare evanghelică (Matei 8, 23-27; Marcu 4, 35-41; Luca 8, 22-25), Mântuitorul Iisus pleacă împreună cu ucenicii pe mare. În timp ce El dormea liniștit la pupa corăbiei, se stârnește o furtună mare, astfel că moartea îi ameninţa pe toţi.
Cu mintea întunecată de spaimă, cu sufletele cuprinse de groază, apostolii se luptă cu valurile ce se prăvăleau peste corabie, și, în acele clipe, când nu mai aveau nicio nădejde de scăpare, se întorc spre Hristos.
„Dar ce le văd ochii? Cel care ar fi trebuit să fie salvarea lor era total indiferent, dormea, Se odihnea - ba, ceea ce era şi mai grav, nu numai că Se odihnea, dar era şi foarte confortabil aşezat cu capul pe o pernă...” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dumnezeu și omul”, Editura Sophia, București, 2011).
Și atunci, copleșiți de disperare, apostolii L-au deșteptat pe Hristos cu „brutalitate”, adresându-I cuvinte pline de reproș: „Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim?” (Marcu 4, 38).
Ce vor fi gândit ucenicii? Uite, viața noastră e în pericol, iar Iisus este total indiferent și liniștit. La fel gândim și noi, și Îl acuzăm pe Dumnezeu, atunci când suntem sfâșiați de suferințe ori sfârșitul e la câțiva pași de noi.
Și ce face Hristos? S-a sculat, a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte deplină (cf. Matei 8, 26). Iar ucenicilor le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? (Marcu 4, 40).
Așa ne tulburăm și noi în situații dificile, cum este și cazul acestei pandemii, agitându-ne, punându-ne nădejdea în noi înșine și în propriile puteri, răzvrătindu-ne, căzând în neascultare..., uitând de fiecare dată că Domnul Iisus este Cel care a biruit lumea, singurul care poate reda lumii echilibrul, liniștea, siguranţa, sănătatea, normalitatea...
Dumnezeu vrea să ne eliberăm de „nesiguranţa, spaima şi egocentrismul lui Petru”, care, atunci când marea învolburată punea în primejdie viața tuturor, el era preocupat doar de propria persoană.
Mântuitorul Iisus se află în „inima istoriei omenirii, în inima durerilor omeneşti, a morţii, a suferinţei şi tragediei umanităţii”, El fiind Cel care a îndurat „toate chinurile omeneşti, toată agonia trupească şi sufletească”.
Și tot El ne spune nouă, creştinilor: „Aici trebuie să vă aflaţi şi voi, nu în tărâmul de vis al unei credinţe care să vă dea iluzia că sunteţi deja în Rai, când voi nici măcar nu ştiţi ce înseamnă a fi pe pământ. Nu în altă parte să fiţi, ci în inima suferinţelor şi a tragediilor omeneşti - cu o credinţă neclintită şi cu certitudinea că Acela pe care-L ispitea Iov a venit” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dumnezeu și omul”, Editura Sophia, București, 2011).
O credință tare, ancorată în cuvintele Mântuitorului Iisus: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ..., şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28; 18, 20).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Destinul si providenta divina
Publicat in : Secte si culte -
Increderea in Providenta
Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.