Cuvântul „asceză" vine din cuvântul grec ce înseamnă „a exersa". Se poate referi la antrenamentul unui atlet. Sfântul Pavel, în una dintre epistolele sale, ne zugrăveşte imaginea creştinului care se nevoieşte să dobândească desăvârşirea aşa cum alergătorul se străduieşte să ajungă la finalul cursei. De obicei, cuvântul „asceză" evocă ideea unei discipline şi instruiri extrem de riguroase. Şi evocă, de asemenea, mult prea adesea, imagini luate din vieţile sfinţilor Bisericii primare, ale locuitorilor pustiei deşertului, imagini ce zugrăvesc incredibile măsuri de nevoinţă, imagini ce zugrăvesc oameni ce locuiau în deşert şi care practic trăiau cu aproape nimic, petrecându-şi noaptea în priveghere, întreaga zi în rugăciune şi aşa mai departe.
Iar rezultatul este că, pentru majoritatea creştinilor, ideea de viaţă ascetică este asociată cu asemenea imagini, de parcă marii asceţi ai veacurilor trecute au încercat să treacă prin toate încercările ascetice pentru a arăta de cât de puţin aveau nevoie din cele pământeşti pentru a supravieţui. Cred că motivul pentru aceasta este următorul: imposibilitatea să zugrăveşti o imagine, să oferi vreo mărturie care să redea exact măsura înrădăcinării lor în Dumnezeu, chipul în care trăiau după cuvântul lui Dumnezeu, neîntemeindu-şi existenţa, viaţa pe cele pământeşti; viaţa lor se dorea a fi, pe cât este cu putinţă într-o lume căzută, următoare a vieţii ideale a primilor locuitori ai raiului, Adam şi Eva, care erau vii datorită comuniunii lor depline cu Dumnezeu, oricât de ger- minală era ea, chiar dacă se afla în devenire, o stare de inocenţă ce ar fi trebuit să devină o stare de sfinţenie şi maturitate duhovnicească.
Prin urmare, scriitorii vieţilor sfinţilor au dat dovadă de subiectivitate şi, în loc să încerce să arate cât de profundă era comuniunea asceţilor cu Dumnezeu, au arătat de cât de puţin avuseseră nevoie ca să se desprindă de cele pământeşti. Dacă în loc să citim descrierile vieţilor lor citim scrierile lor, vedem că nevoinţă lor ascetică nu era pur şi simplu un efort de a depăşi legile firii aşa cum le cunoaştem într-o lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi care a trebuit să subziste nu doar prin cuvântul creator şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu, ci şi prin strădaniile sale. Aceste strădanii nu vor face niciodată ca lumea sau vreun om să aibă plenitudinea vieţii, nemurirea, dar pot să-l aducă pe om pe cât de aproape este cu putinţă de Dumnezeu, de comuniunea cu EL.
Prin urmare, asceza nu constă, în principal, în fapte incredibile de curaj, răbdare şi voinţă. Asceza înseamnă antrenament, efort riguros, neîncetat de a tinde către cele dumnezeieşti. Vă amintiţi din nou de cuvintele Sfântului Pavel, care ne spune să nu săvârşim alergarea noastră cu lenevie. Să alergăm ca şi cum am dori să câştigăm. Amintiţi-vă, de asemenea, de pasajele în care ne arată că aceasta nu este o deşartă batere din palme, nu este un sport. Asceza te ajută să biruieşti, să ajungi la ţintă.
Acum, în acest sens, asceza este o experienţă universală, nu doar creştină, nu doar religioasă. Fiecare funcţie a vieţii implică instruire, antrenament, efort susţinut şi o atitudine ascetică, o atitudine care limitează libertatea faptelor şi gândurilor noastre sau ale emoţiilor noastre pentru a putea fi la nivelul chemării noastre. Pentru ca operaţia să decurgă cum trebuie, chirurgul trebuie să adopte o disciplină riguroasă. Artistul trebuie, de asemenea, nu doar să exerseze, ci şi să poată oricând
să zugrăvească în piatră, pe pânză, în versuri sau proză ceea ce se află mai presus de el, fiindcă este un artist mediocru cel care nu are altceva de spus decât: „Uită-te la mine cum sunt zugrăvit în culoare, contur sau cuvânt".
Aşadar, trebuie să înţelegem că asceza, din acest punct de vedere, este universală şi că, atunci când vorbim despre asceză creştină, vorbim despre o atitudine universală a minţii, o atitudine universală a inimii, vorbim despre strădanie şi un sens universal al responsabilităţii pentru chemarea noastră, care nu trebuie să implice o modalitate sau alta de a dobândi, ci întotdeauna implică un mod dat.
Sfântul Serafim, în una dintre conversaţiile sale cu Motovilov, a spus că fiecare om trebuie să îşi pună în lucrare aptitudinile în aşa fel încât să fie cât mai roditoare. Unul sporeşte în comuniune cu Dumnezeu făcând milostenie, altul prin post, altul prin rugăciune şi continuă cu alte exemple. Fiecare dintre noi trebuie să-şi dea seama cum poate să se apropie mai bine de Dumnezeu şi, pe de altă parte, să lupte cu acele lucruri care stau între el şi Dumnezeu. Prin urmare, asceza nu poate fi caracterizată într-o modalitate universal valabilă. Poate fi descrisă în toată varietatea sa, cu toate aspectele sale, şi fiecare om, sfântul şi păcătosul, fiecare om care afirmă despre sine că este ucenic al lui Hristos, trebuie să aleagă felul special sau o asociere specifică de exerciţii spirituale, mentale, trupeşti care să-i permită să ajungă la acea măiestrie care să-i îngăduie să înainteze către Dumnezeu, fiindcă nu este suficient să ştii scopul. Nici măcar să cunoşti calea nu este de ajuns. Trebuie să fii capabil nu doar să cunoşti încotro te îndrepţi şi cum poţi să ajungi acolo. Trebuie să tânjeşti, să doreşti să-ţi atingi scopul. Fără aceasta, dacă nu ne punem întreaga inimă în cele pe care le facem, şi repet, nu doar în ceea ce priveşte comuniunea cu Dumnezeu, ci în orice drum din viaţă, nu vom ajunge la ţintă. Simpla putere a voinţei, hotărârea de a face ceva, fără a avea cea mai mică dorinţă de a face, nu ne va duce niciodată la capătul drumului.
Şi astfel ajungem la un lucru foarte important: asceza este disciplină riguroasă. Acum, când vorbim despre disciplină, ne gândim imediat la disciplinele cu caracter tehnic pe care le-am învăţat - poate că nu mai sunt predate în prezent, dar pe care generaţia mea le-a învăţat - la şcoală sau în organizaţiile de tineret, sau în armată, sau în anumite împrejurări ale vieţii în care era nevoie de o minte disciplinată, de un trup disciplinat, de un comportament disciplinat în general. Disciplina este condiţia ucenicului, nu a soldatului care primeşte ordine de la caporal. Instrucţia prevede ca soldatul să stea drepţi înaintea caporalului. Aici este oferită libertatea supremă, dar o libertate care este cu totul înrădăcinată în loialitate şi responsabilitate. Dar pentru a face aceasta trebuie să ai un povăţuitor. Şi nu vorbesc despre un povăţuitor duhovnicesc ales din rândul altor oameni. Domnul ne spune că El este singurul Stăpân, singurul Povăţuitor, singurul învăţător. Şi dacă dorim să învăţăm disciplina aşa cum o înţelege Biserica creştină trebuie mai întâi să ne punem foarte serios, foarte sincer şi cu responsabilitate, o întrebare esenţială: L-am ales pe Hristos ca Stăpân, învăţător şi ca Povăţuitor al meu? Nu doar fiindcă Evanghelia sau Biserica îmi oferă o perspectivă asupra lumii care pare mai mulţumitoare decât oricare alta.
Creştinismul nu este o perspectivă asupra lumii, ci o modalitate de a te raporta la Dumnezeul cel Viu conform condiţiilor Sale şi trăind conform lor. Nu este un punct de vedere despre viaţă. Este o modalitate de a trăi o viaţă ce începe cu trista condiţie a oii rătăcite, dar şi prin propriul nostru act de credinţă în Dumnezeu şi supunere faţă de El, prin gestul nostru de a-L chema pentru a fi Mântuitorul şi Povăţuitorul nostru, ne călăuzeşte pentru a deveni copii ai împărăţiei prin botez, pocăinţă, naşterea din nou prin harul lui Dumnezeu.
Prin urmare, ucenicia înseamnă, în primul rând, autoexaminare. Şi vă amintiţi cuvintele lui Hristos: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta". Sunt Dumnezeu, Hristos, cele dumnezeieşti comoara noastră sau nu? Este lumea celor dumnezeieşti scopul, ţinta călătoriei mele? Sunt pregătit să îl consider mărgăritarul cel de mare preţ pentru care să-mi vând toate bunurile şi să-l dobândesc? Şi, desigur, nici Evanghelia nu vorbeşte, nici eu nu vorbesc în acest moment de un mărgăritar material sau pur şi simplu de bunuri materiale, deşi în strădania de a ne elibera de înrobirea faţă de lucruri, de ataşamente lumeşti, de prejudecăţi şi aşa mai departe, s-ar putea să fim nevoiţi să renunţăm la ceea ce se află în posesia noastră. Posibil să fie bunuri materiale. Posibil să fie o poziţie socială. Poate fi, de asemenea, mândria noastră, lenevia noastră sau atât de multe alte lucruri.
Aşadar, primul lucru referitor la asceză este o încercare de a cunoaşte: unde este comoara mea? Acum, cu siguranţă, fiecare dintre noi poate spune la modul teoretic: „într-adevăr, sunt creştin. Hristos este Dumnezeul meu. Hristos este călăuzitorul meu. Hristos este Mântuitorul meu. El este Stăpânul meu. El este învăţătorul meu. Eu sunt ucenicul Lui".
Dar, dacă suntem sinceri, măcar cu sinceritatea minimă pe care oricare dintre noi ne-o permitem, trebuie să fim conştienţi că suntem foarte dezbinaţi lăuntric, că atunci când nu ne tulbură nici o ispită, ne dăruim cu toată inima lui Dumnezeu şi slujirii Sale; suntem pregătiţi din toată inima să înfruntăm toate greutăţile vieţii pentru a atinge ţelul suprem al vieţii. Dar ia să vină necazul, ispita; în astfel de momente oare nu zicem, vai, atât de adesea când vine vorba de cele ce ţin de Dumnezeu: „Poate aştepta... Mâine!". Amintiţi-vă de Fericitul Augustin, care a conştientizat răul faptelor sale (convertit fiind deja la credinţa în Dumnezeu Hristos), dar se simţea atât de disperat de ataşat de viaţa sa anterioară, încât în Confesiunile sale scrie că se ruga lui Dumnezeu astfel: „Doamne, dă-mi curăţie, dar nu chiar acum...". Noi zâmbim citind aceasta fiindcă este atât de frapant, atât de sincer, cu mult mai sincer decât orice i-ar putea spune vreodată un om sincer lui Dumnezeu. Dar oare noi nu exprimăm aceeaşi atitudine, poate nu în cuvinte, ci în faptă, când zicem: „Am să mă îndrept mai târziu"; „o voi face, dar mai aşteaptă puţin"...
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "ASCEZA şi CĂSĂTORIA", Editura Doxologia
Cumpara cartea "ASCEZA şi CĂSĂTORIA"
-
Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
Publicat in : Editoriale -
Cunoastere si asceza
Publicat in : Editoriale -
Asceza necredinciosilor
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.