Calea spre impartasirea cu Dumnezeu

Calea spre impartasirea cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Omul bolnav fizic, chiar dacă boala lui este îndelungată şi primejdioasă, trage nădejde că se va însănătoşi: şi creştinul, oricare ar fi puterile leprei duhovniceşti (avem în vedere patimile) de care e stăpânit, nu este lipsit de nădejdea însănătoşirii sufleteşti cu ajutorul harului dumnezeiesc. El aşteaptă patria de Sus, unde e Dumnezeu. El are în faţa ochilor sufleteşti această străveche patrie şi stăpâneasca petrecere şi împreună-împărăţire în ea împreună cu Domnul său. Numai acolo, numai în El vede menirea şi scopul fiinţării sale - în Cel de Ia Care îşi trage obârşia şi de la care a primit nobleţea sa cea dumnezeiască. „Cu toate că sufletul e rănit cu patimile de ruşine, cu toate că e orbit cu bezna păcatului, totuşi voieşte să strige către Iisus şi să-L cheme ca El să vină şi să-i facă sufletului veşnică izbăvire" (Macarie cel Mare 20, 7).

Dintre Părinţii asceţi, o învăţătură deosebit de limpede cu privire la menirea omului găsim la Cuviosul Macarie cel Mare. Acesta vede scopul ultim şi binele suprem al omului în împărtăşirea (comuniunea) cu Dumnezeu: „Au este bunătate şi legătură ca cea pe care o are sufletul cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu sufletul", spune Sfântul Părinte. Această apropiere se exprimă prin aceea că Dumnezeu a intrat în împărtăşire nu cu celelalte făpturi zidite de către El, ci numai cu omul, şi numai în el odihneşte ca pe un tron. Prin această strânsă împărtăşire cu Dumnezeul său, omul devine rudă cu El (Macarie cel Mare 45, 5). Dumnezeu a devenit Mire al sufletului, iar acesta - mireasă dumnezeiască (Macarie cel Mare 49, 5).

De aceea, omul nici nu îşi află odihnă altundeva decât în Dumnezeu (Macarie cel Mare 45, 5; Isaac Sirul). In această înrudire cu Dumnezeu omul a fost menit să se afle încă de la început, când a fost făcut. Având o menire atât de înaltă, a fost făcut potrivit pentru ea, încă din clipa facerii sale a fost pus chiar la scopul vieţii sale. Cei dintâi oameni erau cu adevărat în Dumnezeu şi aveau mari bunătăţi şi întâietăţi, fiindcă „erau îmbrăcaţi cu slava dumnezeiască'' (Macarie cel Mare 12, 8). Având minte curată, omul II contempla pe Stăpânul său, şi împărăţea asupra gândurilor sale, şi era fericit, fiind acoperit de slava dumnezeiască (Macarie cel Mare 45, 1; 15, 23; 12, 6). Insuşi Cuvântul, Care sălăşluia în el era pentru el totul - şi omul era întru cinste şi curăţie, străin de draci, curat de păcat şi patimi: era după asemănarea lui Dumnezeu (Ma- carie cel Mare 26,1).

Când omul a căzut, atunci, rupând de bunăvoie legătura de înrudire cu Dumnezeu, s-a înstrăinat de Izvorul vieţii - de Dumnezeul adevărat. Călcarea poruncii a adus în firea sufletului său zidit după asemănarea lui Dumnezeu răul, care a aruncat sufletul într-o asemenea neorânduială, încât pentru refacerea armoniei care era mai înainte în el şi a legăturii de rudenie cu Dumnezeu a trebuit să Se arate pe pământ în trup ca să pătimească însuşi Fiul lui Dumnezeu. Hristos Domnul a săvârşit mântuirea omului: l-a adus la Tatăl Său, i-a dat şi trebuinciosul har al Duhului Celui Sfânt. Acum rămâne ca omul să iasă din mărginirea firii sale şi să se preschimbe în fire îndumnezeită.

Sufletul care crede cu adevărat în Hristos trebuie să treacă din starea stricată de acum într-o stare nouă şi bună, şi să schimbe firea cea înjosită de acum într-una nouă, îndumnezeită, cu împreună-lucrarea puterii Duhului Celui Sfânt (Macarie cel Mare 45, 5). Aşadar fecioarele înţelepte (v. Mt. 25,1-12) sunt cei ce năzuiesc spre cele ce pentru firea lor căzută sunt neobişnuite, iar fecioarele nebune sunt oamenii care rămân în firea lor căzută (Macarie cel Mare 4, 6, 8). Omul care s-a apropiat de desăvârşire devine ceva mai mare decât el însuşi, fiindcă e îndumnezeit şi devine fiu al Iui Dumnezeu (Macarie cel Mare 15, 33). Unindu-se cu Duhul Sfânt, sufletul lui devine lumină, pe de-a-ntregul văzător, pe de-a-ntregul duh, pe de-a-ntregul bucurie, pe de-a-ntregul odihnă/ pe de-a-ntregul veselie, pe de-a-ntregul dragoste, pe de-a-ntregul milostivire, pe de-a-ntregul cucernicie şi bunătate (Macarie cel Mare 18, 10). Cei ce au ajuns la această treaptă a desăvârşirii sunt fii ai Domnului şi dumnezei, împăraţi şi stăpâni (Macarie cel Mare 17,1; 27, 3). Prin puterea Duhului, ei nu numai că se întorc la desăvârşirea lui Adam cea dintru început, ci ajung mai presus decât acesta, fiindcă devin îndumnezeiţi (Macarie cel Mare 26, 2).

De aici reiese cu neputinţă de tăgadă că omul poate să trăiască numai atunci când intră în înfi- părtăşire vie cu Dumnezeul lui, Care este adevărata Viaţă de sine stătătoare şi deplinătatea bunătăţilor. In afara acestei împărtăşiri harice, în afara împărtăşirii de această viaţă, omul n-are cum să trăiască: înstrăinarea de Dumnezeu este moarte (Grigorie al Nyssei, împotriva lui Eunomie, VIII, cartea 5). Dacă Dumnezeu este Lumină, Viaţă şi Adevăr, spune Cuviosul Teodor Studitul, cum să nu fie lucru de dorit a tinde către El, a căuta împărtăşirea vie cu El şi a o atinge! Astfel, înaintea fiecăruia dintre noi stau viaţa şi moartea. Să îmbrăţişăm viaţa, să îmbrăţişăm nemurirea, iar de întuneric, de beznă şi de pierzare să fugim, ca să ne învrednicim de cereasca împărăţie în Hristos Iisus Domnul nostru.

Calea spre această împărtăşire a omului cu Dumnezeu trebuie să constea în dezvoltarea tuturor acelor daruri duhovniceşti cu care el a fost înzestrat cu precădere de Făcătorul Său, prin atingerea curăţiei sufletului, care este „cel dintâi dar al firii noastre" (Isaac Sirul). Patimile omeneşti împiedică tocmai atingerea acestei indispensabile curăţii sufleteşti pe pământ. Patima este uşă închisă în faţa Curăţiei. Dacă cineva nu va deschide această uşă, nu va intra pe tărâmul curat şi neprihănit al inimii - iar curăţia sufletului constituie singura condiţie indispensabilă şi obligatorie pentru a ajunge la unirea contemplativă cu Dumnezeu (Isaac Sirul). Cel care nu a biruit patimile păcătoase, cel în care încă trăiesc cât de puţin patimile trupeşti nu-L poate vedea pe Dumnezeu, aşa cum spune şi El însuşi: nu vei putea vedea faţa Mea. Nimeni nu poate să-şi vadă faţa în apă tulbure: nici sufletul, dacă nu se va curăţi de gândurile străine (adică pătimaşe) nu va putea să se roage contemplativ lui Dumnezeu (Patericul egiptean). De aceea, spune Sfântul Grigorie Teologul, mai întâi trebuie să ne curăţim şi de-abia după aceea să vorbim cu Cel curat (Grigorie Teologul). Trebuie să nimicim în noi înşine „neamurile păgâne" (adică patimile), şi abia atunci, odată ajunşi pe pământul făgăduinţei, ne vom putea odihni în altarul lui Dumnezeu (Macarie cel Mare 25, 7).

Aşadar, de vreme ce patimile împiedică sufletul să fie curat înaintea lui Dumnezeu şi dacă ele slujesc drept stavilă în calea virtuţilor ascunse ale sufletului (Isaac Sirul), prin exersarea cărora el poate ajunge la mântuitoarea curăţie, lupta cu ele este inevitabilă şi indispensabilă (Macarie cel Mare 15,11; Efrem Sirul).

Această cale inevitabilă a luptei cu patimile şi viciile reprezintă pentru om, după învăţătura Părinţilor asceţi, un lucru inerent întregii lui vieţi creştine. Această luptă trebuie să fie neabătută şi permanentă (Efrem Sirul; Isaac Sirul): ea nu trebuie să înceteze nici măcar atunci când prin biruinţa asupra patimilor se ajunge la nepătimire - şi de aceea este dusă până Ia moarte de adevăratul creştin, atâta timp cât este în trup (Ioan Cassian, Despre aşezămintele mănăstireşti 5, 19; 4, 37; Evagrie Monahul).

Din cele spuse până acum se vede limpede că omul, pentru a ajunge la scopul său, care este împărtăşirea cu Dumnezeu, are neapărată nevoie de calea luptei cu sine însuşi, cu vrăjmaşii din casa sa - patimile. Această cale a luptei este calea negativă pe care omul ajunge la scopul său. Dacă el ar putea să meargă direct pe calea pozitivă a dezvoltării şi a însuşirii conţinutului propus de moralitatea creştină, bineînţeles că asceza ar fi de prisos - dar, în virtutea stării în care se află firea sa căzută, are neapărată nevoie să recurgă la măsuri artificiale pentru a suprima conţinutul nedorit al vieţii sale. Totuşi, această cale negativă a luptei nu-l poate duce pe om de una singură la atingerea desăvârşirii pe pământ şi a deplinei nepătimiri, care este cămara Cerescului împărat (Ioan Scărarul 19, 14). „Oricine doreşte să se mântuiască trebuie nu numai să nu facă răul, ci este dator şi să facă binele, precum se spune în Psalmi: abate-te de la rău şi fă binele" (Ava Dorotei, învăţătura 12).

Prin urmare omul, pe lângă procesul luptei, trebuie să se îngrijească şi de sădirea virtuţilor: este neapărată nevoie de calea pozitivă, care duce drept în Patria de Sus. Aici se săvârşeşte o îndoită lucrare: stricare şi zidire, sădire şi dezrădăcinare, fiindcă patimile sunt biruite de virtuţile opuse lor, şi dezrădăcinarea patimii nu este altceva decât sădire a virtuţii, săvârşindu-se numai cu această condiţie. Pământul inimii nu rămâne şi nu poate rămâne pustiu, şi patimile sunt stârpite în măsura în care virtuţile pun stăpânire pe el (Ioan Cassian, Convorbiri 5, 23; Isaac Sirul). Ca atare, este pe deplin posibil ca în procesul de desăvârşire religios-morală a creştinului să se îmbine cele două căi care duc la această desăvârşire: cea pozitivă şi cea negativă (Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire). Mai mult decât atât, momentul negativ al lucrării ascetice a omului este indisolubil - organic - legat de momentul pozitiv, primindu-şi adevărata putere şi însemnătate în viaţa duhovnicească tocmai ca urmare a sporirii în acesta, pe măsura înfăptuirii lui. Astfel, necesitatea ascezei îşi are rădăcina, potrivit Părinţilor asceţi, în adâncul naturii omului căzut, şi este un fenomen indispensabil al vieţii trăite în interesul desăvârşirii morale a sufletului.

Acum se pune de la sine întrebarea: unde să caute nevoitorul mijloace pentru a lupta cu un vrăjmaş atât de numeros şi puternic (puternic pentru că de partea firii omeneşti pervertite, cu patimile şi cu viciile ei, sunt de mare „ajutor" puterile cele rele, adică demonii) (Teodor Studitul; Macarie cel Mare 26,12; Ioan Cassian, Convorbiri 1, 19-20)? Răspunsul poate fi aflat în învăţătura Părinţilor asceţi despre capacitatea naturală a omului de a face binele şi despre harul lui Dumnezeu ca mijloc indispensabil pentru mântuire. După Cuviosul Macarie cel Mare, omul are în el, într-o anumită măsură, puterile de viaţă duhovnicească care, fiindu-i dăruite de Dumnezeu întru început, după cădere nu şi-au pierdut capacitatea de a-l îndrepta spre bine. Pe nedrept susţin unii, spune acest Sfânt Părinte, că omul a murit de tot şi nu mai poate face deloc binele (Macarie cel Mare 46, 3; Ioan Cassian, Convorbiri 13), fiindcă răul nu l-a omorât pe om de tot (Ioan Cassian, Convorbiri 12, 2): după cădere, în el a rămas cunoştinţa (Ioan Cassian, Convorbiri 12, 8), a rămas şi mintea, care trăieşte, judecă, are voinţă (Ioan Cassian, Convorbiri 26, 1); a rămas şi libertatea, pe care Dumnezeu i-a dat-o întru început (Ioan Cassian, Convorbiri 15, 38). De aceea, continuă Sfântul Părinte, atunci când este vorba de râvna spre faptele cele bune nimeni să nu pretindă că nu poate să facă faptele care-i mântuiesc sufletul, fiindcă Dumnezeu nu le porunceşte robilor Săi ceva cu neputinţă de împlinit, ci a dat dovadă de o iubire atât de îmbelşugată, încât le dă tuturor puterea de a face, după voia Sa, ceva bun, şi nimeni dintre cei ce au râvnă nu rămâne lipsit de putinţa mântuirii (Ioan Cassian, Convorbiri 15, 38). Aşadar omul nu şi-a pierdut capacitatea de a alege singur între bine şi rău.

Totuşi, cu toată dorinţa sa înflăcărată şi hotărârea sa fermă, omul nu-şi poate asigura prin propriile mijloace succesul în lupta cu patimile. Cu ajutorul libertăţii sale el se poate împotrivi diavolului, însă nu poate avea putere asupra patimilor sale şi nu se poate elibera de ele; nu poate scăpa nici de lupta cu gândurile (Macarie cel Mare 16,1), fiindcă răul lucrează totuşi în noi cu toată puterea şi în mod pe deplin palpabil (Macarie cel Mare 3, 4). Păcatul a pătruns atât de adânc în toată firea omului, încât cu el ne putem lupta, îl putem slăbi şi putem preveni manifestarea lui prin fapte, însă omului nu i s-a dat şi nu îi stă în puteri să-l dezrădăcineze prin propriile eforturi: lucrul acesta poate fi săvârşit numai cu puterea lui Dumnezeu (Efrem Sirul). Aici este nevoie de ajutorul dumnezeiesc; omul are nevoie de harul Sfântului Duh, care ni s-a dat pentru meritele Fiului lui Dumnezeu şi pe care omul este „dator să-l cheme" pentru a izbândi. A-L chema pe Dumnezeu depinde de noi. Sa-L chemăm pe Dumnezeu cât mai grabnic şi in chip drept, spune Cuviosul Macarie cel Mare, cântând ajutorul Lui, iar El este gata să ne mântuiască, fiindcă aşteaptă ca voinţa noastră să năzuiască spre El fierbinte, pe cât ne stă în putere.

Cu toate că sufletul nostru poartă rănile patimilor de ruşine, cu toate că este orbit de bezna păcatului, are, totuşi, voinţa de a striga către Iisus şi de a-L chema ca El să vină şi să facă sufletului veşnică izbăvire. Orbul şi femeia cu scurgere de sânge nu puteau să se vindece prin propriile puteri. Ei puteau doar să vrea vindecarea şi să strige, cerând ajutor, către iubirea de oameni dumnezeiască. Astfel, dacă omul nu se va apropia de Domnul de bunăvoie şi nu-L va ruga cu credinţă lipsită de îndoială, nu va primi nici vindecarea de patimi, chiar dacă şi-ar da multă silinţă şi osteneală pentru aceasta (Ioan Scărarul 15, 25; 26, 34). Lucrarea omului nu poate aduce singură Domnului roade vrednice dacă omul se va mărgini la ea şi nu va nădăjdui să primească altceva mai înalt, dacă nu vor sufla asupra sufletului vânturile Duhului Celui Sfânt, dacă nu se va arăta norul ceresc, dacă nu se va pogorî din cer ploaie (Macarie cel Mare 26, 19; vezi şi 27, 22; 2b), adică dacă nu-i va ajuta harul dumnezeiesc.

Totuşi, harul îi ajută omului atunci când Domnul vede din partea acestuia „bună voinţă" şi „bună sârguinţă", atunci când sufletul omului dă dovadă de hotărâre adevărată, şi orice ar avea de îndurat, în mijlocul a nenumărate ispite, răbdând totul, spune: „Chiar dacă ar fi să mor, nu-L voi părăsi pe Domnul ca să fac placul păcatului şi vrăjmaşului" (Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire). Această hotărâre îşi află expresia în faptul că omul osândeşte nelegiuirea patimilor şi viciilor sale, le urăşte şi pune temelie tare vrăjmăşiei sale faţă de păcat. După Teofan Zăvorâtul, temeiul şi condiţia tuturor izbânzilor lăuntrice este cea dintâi izbândă a omului asupra sa, punctul de cotitură în orientarea voinţei şi încredinţarea propriei fiinţe lui Dumnezeu, însoţită de respingerea cu duşmănie a tot ce e păcătos. Aici ia naştere ura faţă de patimi: tocmai aceasta este puterea de a duce războiul duhovnicesc, putere care face cât o oaste întreagă. Acolo unde ea lipseşte, biruinţa este deja în mâinile vrăjmaşului fără luptă; dimpotrivă, acolo unde se află ea, adeseori biruinţa ne rămâne nouă fără luptă. De aici se vede că adâncul fiinţei noastre lăuntrice este punctul de plecare nu numai al activităţii pozitive, ci, deopotrivă, şi al luptei - atâta doar că dintr-o altă latură.

Astfel, reorientarea radicală a voinţei spre bine şi ura faţă de păcătoşenia patimilor, faţă de toate viciile proprii, faţă de toate pretextele de a păcătui constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru reuşita în lupta cu patimile (Isaac Sirul). Domnul, spune Cuviosul Macarie cel Mare, văzând o asemenea bună voinţă şi bună silinţă din partea omului, face cu el mila Sa, îl izbăveşte de vrăjmaşii Iui şi de păcatul care trăieşte în el, umplându-l de Duhul Sfânt (Macarie cel Mare 19, 1). Aşadar pentru a fi săvârşită, biruinţa asupra patimilor cere întrunirea a două condiţii: din partea omului este nevoie de libera alegere a voinţei, care se exprimă prin asceza activă, iar din partea lui Dumnezeu - în umplerea omului cu harul Sfântului Duh. In cazul dat, voinţa omului este o condiţie esenţială. Dacă nu există voinţă, Dumnezeu însuşi nu face nimic. Ca atare, săvârşirea lucrării de către Duhul ţine de voinţa omului (Macarie cel Mare 37, 10) - şi buna voinţă a omului însuşi serveşte drept punct de ancorare pentru lucrarea harului ca putere lăuntrică, şi în ea se descoperă, se poate spune, locul unde se unesc cele două puteri: voinţa şi harul.

Sfantul Noul Marturisitor Nicolae

Articol preluat din cartea "Sufletul intre boala si vindecare. Invatatura Sfintilor Parinti despre lupta cu patimile", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sufletul intre boala si vindecare. Invatatura Sfintilor Parinti despre lupta cu patimile"

 

Pe aceeaşi temă

08 Ianuarie 2019

Vizualizari: 273

Voteaza:

Calea spre impartasirea cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE