- Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întâmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămânerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr ţi în lume? S-ar părea că lumea nu ţi dâ această posibilitate.

- As începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea iui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când rn-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învăţat de ia sine multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea.

Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta, tara să te mai gândeşti la consecinţe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urma devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum sa potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire - zic aici, in istorie că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărţiţi, în sensul că unui poate alege calea asta şi altul pe cealaltă, şi unul poate lucra mai bine aici, iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie ca fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune. In clipa când simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine dară, până când o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gândim prea mult.

Cât priveşte rămânerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămâi în lume unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproapelui tău şi încerci, pe cât posibil, să-ţi faci şi tu datoria, ca societatea să meargă mai departe. Deci în lume, în călătoria vieţii taie, întâlneşti alte suflete ca tine. Socotesc, de exemplu, oarecare „erezie” să-ţi vină muncitorul în casă, să-ţi repare ceva, să-l plăteşti şi sa-l uiţi. Eu cred că Dumnezeu ar fi vrut ca fiecare din întâlnirile astea sa fie o întâlnire pentru veşnicie. Întâlnim în acel om, într-un oarecare sens, omenirea întreagă şi mai important decât lucrul pe care-l face sau banii pe care-i primeşte de la tine este omul acela. Dar depinde şi de om dacă-ţi primeşte prietenia; depinde şi de tine dacă ai înclinarea asta. In călugărie se întâmplă alt lucru. Iată, de exemplu, noi, călugării, am ieşit din mănăstirea noastră, am venit în România şi împărtăşim cu voi experienţele noastre. Ce-s aceste experienţe ? Experienţe esenţiale, întrucât în călugărie toc ce este esenţial face parte din viaţa oricărui om şi, mai specific, oricărui creştin botezat. Deci e specific.

Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale şi te rogi Domnului. Dar în acest „mine” se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu eşti un eu) şi in durerile mele şi în neliniştea mea şi în căutările şi frământările melc te exprimi şi tu, mai ales dacă am conştiinţa că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, daca-l mai divizezi, moare.

Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată, pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele înde, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial suntem aceeaşi fire.

Deci călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfântul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oameni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfântul Siluan. Doar câţiva îl apreciau mai mult, între care părintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Rusia ţaristă, învăţând să scrie şi ceva aritmetică). Şi părintele Sofronie. om de mare cultură şi învăţătură, avea un adânc respect pentru acest Siluan, şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost părintele Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut in lumea întreagă; scrierile lui, pe care părintele Sofronie le-a adunat intr-o carte, sunt traduse în la limbi sau chiar mai multe. Dar chiar daca Sfântul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar ii rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfânt, şi mulţi au găsit şi mângâiere, şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci iată un aspect al călugăriei.

Cât despre întrebarea: „Cine poate fi călugăr?” zic nimeni. In nici un caz eu. Şi când zic asta, iarăşi vorbesc poate şi pentru tine, suflete, că nimeni nu poate fi călugăr. Dar revin: dacă a voit asa Dumnezeu, facă-se voia Lui!

Şi exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit şi i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacţia ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul Tău!”

Acesta trebuie să fie si cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină, ci un „da”, un „amin” de dragoste şi de duioşie, de încredere în Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, „şi din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avraam" . Adică: „Doamne, iată o piatră care sunt eu; fa din mine ce ştii Tu!”

Ce înseamnă a fi român? Că de multe ori am cunoscut şi în pribegie, şi aici, în ţară, bucuria oamenilor de a fi născuţi în România. Pentru mine a însemnat nespusa binecuvântare de Ia Dumnezeu de a primi din naştere Botezul ortodox şi a fi pecetluit cu darul Preasfântului Duh, şi asta mai presus de toate.

Şi acum vreau să vă amintesc cuvântul Domnului, prin care ne porunceşte să căutăm mai presus de toate Impărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Prin Botezul pe care ni l-a dat Domnul şi prin pecetluirea cu darul Sfântului Duh, nu devenim cetăţenii unui locaş pământesc, cât de plăcut şi de drag ne-ar fi el; prin acestea doua si prin paharul Sfintei Împărtăşanii, devenim cetăţeni ai Ierusalimului celui de Sus, paula noastră cea veşnică, patria noastră cea adevărată. Cine, ca dreptul Simeon, vrea să
se mute de la veacul acesta înşelător si să se ducă la cele veşnice?

Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutăţile şi de multele înşelătorii ale acestei vieţi rrecâtoare şi să se sâlăşiuiască in patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său? Am cunoscut un aşa suflet care, cu două săptămâni înainte de moarte, cu bucurie şi cu nesaţ, aştepta şi se ruga în boala ei: „Maica Domnului, ia-mi sufletul!” Şi asta nu din deznădejde, ci din însufleţirea Duhului Sfânt. Că ea ştia că se mută de îa cele înşelătoare. Şi noi vom urma acelaşi drum, şi asta nouă ni se pare tragedie. Dar, deşi are o înfăţişare tragică, precum au avut şi viaţa şi răstignirea si moartea Fiului lui Dumnezeu, in taina lui Dumnezeu nu există tragedie, ci se ascunde pronia Lui cea mare, care ne ridică de la pământ la cer, de la moarte la viaţă, de la cele trecătoare ia cele veşnice, de la cele înşelătoare la cele adevărate.

Pentru aceea să căutam mai întâi patria noastră cea cerească, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi, mai înainte de toate, sa căutăm la rugăciune. Sfanţul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutăţile, neajunsurile şi tragediile vin în viaţa omului fiindcă nu se roagă.

Am venit şi ne-am întâlnit, din mila lui Dumnezeu, intâi în rugăciunile astea minunate, în cuvintele astea pe cai c Biserica ni le-a dat către Maica Domnului (aluzie la Acatistul savarşit mai înainte - n.ns.), dar fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înţelegem, cum se întâmpla câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci să fim atenţi ia fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, intr-o carte pe care o citeşte altcineva cu das tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.

Şi de câte ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude şi gândul, şi cuvântul omului, dar aude de multe ori şi dorinţe pe care omul mei nu ştie să le formuleze în cuvinte.

Dar care sunt prilejurile de rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este un prilej de rugăciune. Şi dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă in sufletele şi inimile noastre, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ma pe mine, păcătosul!'’, sa o facem. Dacă insă n-o avem, putem totuşi din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor Domnului. Suntem intr-o primejdie? Să cerem ajutor şi apărare de la Domnul. Am păcătuit? Sa ne deschidem inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil să luăm darul tămăduirii. Vedem că cineva dintre fraţii noştri s-a smintit sau a greşit? Aşa cum noi nu vrern să pierim în păcatul nostru, şi pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Deci, precum eu nu vreau să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.

Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeţi pe noi, pe slujitorii altarului, smincindu ne şi smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt "bune sau nu sunt drepte înaintea voastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; şi avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi nevoie de dani! Duhului care se da prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum si Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane.

Parintele Rafail Noica

Fragment din cartea "CELĂLALT NOICA", Editura Sophia

Cumpara cartea "CELĂLALT NOICA"

 

• Casatoria e o minune pe pamant
  Publicat in : Nunta
• Rugaciunea parintilor pentru casatoria fiului lor
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Cununia si casatoria civila
  Publicat in : Drept bisericesc
• Casatoria de levirat
  Publicat in : Iudaism