Când ne împărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeală. Decide intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana!". Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos prin împărtăşire.
Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştile sau Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor, când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are în vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului şi postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor.
A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima. Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradiţională, care nu e atât de recomandată. Te împărtăşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte. Dar te pregăteşti şi printr-o postire. Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunţi la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, desfrânări, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împărtăşirea este în funcţie de curăţirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai profund din noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă în fiinţă. De ce spune Dumnezeu: „Am făcut inima ta ca să locuim în ea" (In. 14, 23)? El
nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea primirii Sfintei împărtăşanii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
A te împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai
fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită sau strict omenească şi
de a te regăsi într-o personalitate îngerească. Aşa cum am spus, împărtăşirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea
mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Şi îţi trebuie o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă...!? Păi, Scriptura spune că te leagă şi te dă afară (Mt. 22,13).
Deci, trebuie să fii pregătit. Şi dacă te împărtăşeşti foarte des, începi, ca fiinţă omenească nerodată, neşlefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă şi cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împărtăşit mai des. Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte.
Trupul acesta trebuie să existe şi să împlinească o serie de lucruri ale firii. Trebuie aşadar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Şi atunci e necesară postirea.
Iarăşi e o primejdie mare, tocmai pentru că-i foarte mare lucru - mai mare decât a te împărtăşi nu există nimic în viaţa cu Dumnezeu - să nu te împărtăşeşti. Intervine şi împărtăşirea duhovnicească: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Dar nu înlocuieşte împărtăşirea aceasta pipăită, simţită. Sfânta
împărtăşanie nu iartă păcatele. Sfânta împărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăinţei: „Te iert şi te dezleg../'. Deci nu se poate fără să mergi mai întâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta împărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.
- Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfânta împărtăşanie?
Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie să te spovedeşti nu numai când te împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent. Mai întâi de toate, „... cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are" (Iac. 4, 17). Cât bine puteai să faci într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi iată ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la spovedanie zicându-se: „...că puteam să fac un bine şi n-am făcut". Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută duhovnicul, căci s-ar putea să
uiţi unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.
Repet: Nu se poate să mergi la împărtăşit fără dezlegare. Cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci, ca să poţi să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştină: jertfa.
Duhovnicii trebuie să ştie că sunt date canoane mari, dar ele rămân ca nişte faruri de orientare, ca să se vadă mai ales gravitatea păcatelor, însă să le consideri şi foarte elastice.
Sfântul Vasile cel Mare care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai aspru în canoane, dă pentru avort 15 de ani oprire de la Sfânta împărtăşanie şi spune cum să se facă: 5 ani să stai în curtea bisericii, 5 ani la uşa bisericii şi 5 ani în biserică, neîmpărtăşit. Şi trebuie să ţii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare care era de o mare flexibilitate şi înţelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: „Cel căruia i s-a încredinţat, de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega şi a dezlega, nu se va canonişi pentru micşorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieşte mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrabă iubirea de oameni a lui Dumnezeu".
Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăşit, după cum crede el. Duhovnicul ţine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emoţie. Trebuie să discuţi toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el ştiute. Şi aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînţeles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Dacă-l scapi pe unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; şi nu-i mai arde să-l certe că de ce e ud. Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-şi mărturiseşte păcatele.
Duhovnicul ţine cont şi de împrejurările în care a săvârşit păcatele. Faptul că el mărturiseşte cu o foarte mare rupere de inimă e cel mai important; atunci el ajunge degrabă iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu trebuie să-l mai oprească de la Sfânta împărtăşanie. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vieţii mele de duhovnic:
M-am trezit în Sâmbăta Patimilor cu un maramureşean bătrân, cu sarica pe el: „No, domn părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!" Cine era acest bătrân? In satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani, nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventişti foarte puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan care era reprezentativ, ca prin el să dea lovitură satului. Insă el se ţinea de Biserică şi nu au reuşit să-l doboare. El apăra poziţia ortodoxă numai prin faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am de lucru în spovedanie şi îl întreb: „Ai postit?", că vroia să se împărtăşească. A doua zi prăznuiam învierea. „No, domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!", în Vinerea Mare, că era în spital.
Acum, mi-am zis eu: „Ce faci, Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 de ani apără credinţa adevărată, ortodoxă şi acum mă cramponez că a mâncat o bucăţică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? „Bine, bade Ioane, să posteşti până mâine!". Şi până mâine, mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon. Şi l-am împărtăşit.
Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane şi am ţinut cont de starea lui sufletească, de lupta pe care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că doar postul ar da nădejde de mântuire. Doar smerenia adâncă din inima noastră şi neduşmănia simt nădejdi ale mântuirii noastre. Postul este recomandat ca o stare de nevoinţă şi ca stare fiziologică, deoarece elimină toxinele şi e foarte bun. Dar ne întâlnim cu foarte multe cazuri când nu s-a postit; ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.
Parintele Arsenie Papacioc
Fragment din cartea "Vesnicia ascunsa intr-o clipa", Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Vesnicia ascunsa intr-o clipa"
-
Pr. Dr. Gheorghe Ispas - Euharistia – Taina Unitatii Bisericii - Recenzie
Publicat in : Religie -
Euharistia - Cuprins
Publicat in : Euharistia - Taina Imparatiei
-
Euharistia - Taina Imparatiei
Publicat in : Euharistia - Taina Imparatiei
-
Euharistia - unirea intima cu Hristos
Publicat in : Sfintele Taine -
Prefata cartii EUHARISTIA. TAINA IMPARATIEI
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.