De-a lungul existentei omenirii, s-a constatat ca cei mai multi oameni trec prin aceasta viata si nu se cunosc pe ei insisi, nici partenerul de viata si nici pe oamenii cei mai apropiati acestuia. De ce aceasta? Pentru ca oamenii, generatii dupa generatii, s-au indepartat tot mai mult de Dumnezeu, de legea morala, alergand pentru confortul personal, fara a-i interesa foarte mult ce fac cei din vecinatatea lor. Si-au construit garduri cat mai inalte, izolandu-se si nimicind comunicarea cu semenii. Oamenii au pierdut darul prieteniei si preocuparea lor de a o cultiva si a o intretine. Ei au uitat ca prietenia este tipul de dragoste pe care o traiesc numai ingerii si ca omul simte nevoia de a iubi si de a fi iubit.

 
 
In primul rand, trebuie subliniat faptul ca oamenii au pierdut darul iubirii, devenind egoisti, individualisti, lipsiti de sentimentul dragostei. Ei au uitat faptul ca iubirea este esentiala, ca prin dragoste cresti spiritual, te inalti si zbori ca pasarea libera in vazduhul cerului. Omul fara iubire este ca un pom dezgolit in timpul iernii, fara frunze, fara flori, este asemenea desertului de nisip uscat, un rau secat. Omul, prin darul iubirii, poate afla rostul existentei lui pamantesti si tinta pe care trebuie s-o ajunga in aceasta viata si, nu numai.
 
Cineva spunea ca daca vor disparea cararile sau potecile ca si punti de legatura intre oameni, atunci nu va mai fi dragoste pe pamant. Intr-adevar, la inceput, au existat infinite carari, largi si bine batatorite. Cu timpul, acestea s-au subtiat, s-au micsorat ca numar si nu mai sunt asa de batatorite. Astazi, putem spune ca daca mai gasim, ici-colo cate o carare scurta, traim o emotie si o sarbatoare spirituala. E adevarat, potecile nu au disparut, dar nici nu mai e mult pana le vom duce dorul si atunci nu vom pierde numai dragostea, ci si comunicarea si comuniunea dintre noi, oamenii. Din pacate, sunt oameni, in special cei din mediul urban, care nu-si cunosc vecinii, adica nu exista nici un fel de comunicare intre acestia.
 
Paradoxal, fiecare dintre noi este ajutat de celalalt, de langa el, in mod providential. Avem nevoie unii de altii. Problema este daca constientizam acest lucru si daca putem fi recunoscatori. Si totusi, avem nevoie de atat de putine lucruri pentru a gasi impacarea cu noi si cu semenii nostri, in felul nostru de a gandi, in modul nostru de a trai viata. Se si zice: “spune-mi cu cine te intalnesti si cum traiesti ca sa iti spun cine esti”. Trebuie sa ne redescoperim pe noi insine.
 
In al doilea rand, vorbind despre cunoasterea de sine, este imposibil sa nu ne amintim ca socraticul "Cunoaste-te pe tine insuti” jaloneaza inca in mod esential drumul intelepciunii. Fiindca „cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada pe ingeri”, asa cum ne descopera Sf. Isaac Sirul. Cunoasterea de sine inseamna aflarea neputintei proprii si asteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugaciune si smerenie; de asemenea, inseamna cunoasterea firelor nevazute, dar foarte puternice, care ne leaga de semenii nostri, de lume, anulandu-ne libertatea. 
 
In acelasi timp, va cere cu insistenta ajutor, pentru ca isi da seama de slabiciunea fortelor proprii. Omul nu vrea sa inteleaga ca natura este modelul permanent pentru fiinta umana. Omul doreste sa dezvolte o minte speciala si uneori chiar o minte diabolica. El uita cel mai simplu lucru - sa priveasca si sa inteleaga natura si universul. Omul nu vrea sa inteleaga faptul ca drumul perfectiunii este cunoasterea, iar cheia succesului este masura in toate lucrurile.
 
Apoi, raportarea noastra la semenii nostri. Cine sunt cei de langa noi? Pe de o parte, traditia Bisericii spune ca fiecare om, indiferent de rasa, etnie, culoare, infatisare, reprezinta chipul lui Dumnezeu. Cum sa vedem in fiecare om pe Dumnezeu? Da. Mai mult, sa il vedem pe cel de langa noi mult mai bun decat suntem noi! Sa te vezi ca cel mai pacatos om de pe pamant! Cum asa? Unde este mandria mea, orgoliul meu, stiinta si faima mea? Nu mai e! Esti un nimeni si un nimic pe pamant. Numai coborandu-te tu singur, numai atunci te poate urca Dumnezeu, pentru ca nu mai esti cunoscut de oameni ca unul cu renume, ci esti cunoscut de El. 
 
Pe de alta parte, vin americanii, SUA (dupa atentatele din 11 septembrie 2001) care promoveaza principii si valori crestine, spunandu-ne ca orice seaman de-al nostru poate fi un posibil terorist, intarind prin aceasta suspiciunile si neincredere in cel de langa noi. Faptul ca teroristul este un om fara chip si fara nume si ca poate fi oricine. 
 
Acum, aproape doua milenii, unul dintre ucenici indrazneste si il intreaba pe Domnul Iisus: “Cine este aproapele meu?”. Primeste raspunsul, ca de obicei, printr-o parabola, din care reiese ca aproapele este cel ce face milostenie cu mine, cel ce ma ajuta, intr-un fel sau altul, cel care imi ofera putin din timpul lui. Sfintii Parinti merg mai departe si spun ca cel care face milostenie se aseamana cu Dumnezeu. Intr-adevar, asa si este. Pentru exemplificare, am sa va spun o intamplare.
 
Undeva in Dobrogea traieste o familie saraca cu mai multi copii, dar cu frica lui Dumnezeu. Femeia nu reuseste sa faca fata la cerintelor si nazbatiile copiilor, dar sa mai lucreze, iar sotul, somer, lucreaza si el pe unde gaseste pentru o bucata de paine. Un bun crestin, vazandu-i in ce saracie sunt, s-a hotarat sa ii ajute cu bani, cu imbracaminte, cu alimente, asigurandu-le painea, in fiecare zi. Intr-o zi, omul vine si bate la usa sa-si ia painea. Cu sfiala si lacrimi in ochi, acesta are o revelatie si ii spune celui care facea mila cu el si familia lui: “Platone, tu esti dumnezeul meu!”. 
 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
- Hristos a Inviat!
- Adevarat ca a Inviat!
 
Stefan Popa

.

• Despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Predici de duminica
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Credinta
• Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii