- Oare nu cumva Apostolul Pavel, fiindcă a avut remuşcări pentru crimele săvârşite, a ajuns la vedenia aceea?
- Trei sunt elementele care exclud atare ipoteză: vedenia a fost pe neaşteptate, radicală şi pentru întreaga viaţă. Nu s-a petrecut în urma unei elaborări de ani întregi - „Oare nu fac bine? Şi dacă nu e aşa? Nu sunt oare plin de cruzime?" Oare, oare, oare? Nu! A plecat din Ierusalim "suflând ameninţare şi ucidere" (F.A. 9, 1); nu respira aer, ci ameninţare, gata fiind să meargă până la crimă.
Era o fiară Apostolul Pavel, o fiară neîmblânzită. N-avea nici cea mai mică îndoială în ce priveşte faptele sale. „Suflând ameninţare şi ucidere."
Fiind în starea aceasta, Apostolul Pavel pleacă de la Ierusalim spre Damasc şi în foarte scurt timp ajunge Apostol al lui Hristos. Dacă procesul acesta s-ar fi petrecut în doi-trei ani, s-ar fi putut susţine un astfel de lucru. Dar, când are loc de la o clipă la alta, numai o vedenie reală poate explica cele petrecute; numai descoperirea Domnului. Nu a fost un proces lent, care să-i şubrezească încrederea lăuntrică în Legea mozaică şi în toate câte trebuia să facă şi să sprijine. Faptul convertirii sale bruşte, neaşteptate nu ne îngăduie să acceptăm o asemenea explicaţie. Nu doar nu avea remuşcări pentru crimele săvârşite, ci aştepta şi răsplată de la Dumnezeu, fiindcă Legea mozaică spunea că cine încalcă Legea trebuie dat morţii, lapidat. Prorocului Ilie nu i-a părut rău niciodată de fapta sa, de preoţii ruşinii pe care i-a junghiat.
Legea mozaică spunea că cel ce o încalcă e vrednic de moarte. Ceea ce a făcut prorocul Ilie nu a fost decât punerea în aplicare a Legii lui Moise. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost încălcător al Legii. Junghiindu-i pe preoţii ruşinii, ucigându-i pe preoţii idolatri a pus în aplicare Legea mozaică. Respectarea Legii mozaice era obligatorie. Nu era ceva de genul: Faci cum vrei: o accepţi sau o respingi. Cel ce nu respecta Legea mozaică era vinovat înaintea lui Dumnezeu. Prorocul Ilie aşadar prin fapta sa, a pus în aplicare Legea mozaică.
Apostolul Pavel credea acelaşi lucru. Vânându-i pe hulitorii Legii mozaice, credea că dobândeşte negreşit favoarea din partea lui Dumnezeu. Că va fi vrednic de răsplata lui Dumnezeu tocmai fiindcă nimiceşte, ucide pe cei care încalcă Legea mozaică. Nu era cu putinţă să aibă nici cea mai mică remuşcare cu privire la faptele sale.
Noi, duhovnicii, să zicem, nu avem nici cea mai mică remuşcare când cineva la spovedanie mărturiseşte păcate grele, iar noi îi dăm o epitimie. Vine, de pildă, o femeie şi zice: „Părinte, am făcut 7, 8, 10, 15 avorturi/' „N-o să te împărtăşeşti, doamna mea; nu te poţi împărtăşi; o să te căieşti mult, o să te rogi, o să plângi; fapta ta e o crimă." Nu avem remuşcare dându-i o epitimie, ci, dacă-i vom spune „Nu contează, haide, doamna mea, nu e nimic, oare de ce n-o faci din nou?" Atunci preotul trebuie să simtă foarte mari remuşcări şi să i se spovedească duhovnicului, că „I-am spus unei femei că, de vreme ce erai săracă, nu e atât de important, nici grav că ai făcut avort". Aşadar, nu e cu putinţă ca Apostolul Pavel să aibă remuşcări atâta timp cât era convins în sinea sa că tot ce făcuse era după voia lui Dumnezeu.
Sau noi, ortodocşii, atunci când nu intrăm să ne rugăm într-o sinagogă a iudeilor, nu avem nici o remuşcare. Pentru că sfintele canoane ale Bisericii, pe care le acceptăm şi despre care credem că sunt roade ale Duhului Sfânt, interzic rugăciunea împreună cu ereticii şi, mai mult, cu cei de alte religii. Dacă cineva dintre noi nu va intra într-o sinagogă să se roage, nu va avea remuşcări niciodată; dacă va intra, va avea remuşcări şi va trebui să se spovedească. Prin urmare, nu era cu putinţă ca Apostolul Pavel să aibă remuşcări întrucât el aplica Legea mozaică.
Finees, care a ucis în Vechiul Testament pe un necredincios, nu a avut remuşcări. Moise, care a condamnat atâţia oameni la lapidare, nu a avut remuşcări; a aplicat poruncile pe care le avea date de Dumnezeu. Dumnezeu pedepsea în Legea mozaică cu moartea aceste încălcări, hulirea. Pavel, pe temeiul credinţei sale, era pe deplin în limitele Legii mozaice: trebuie să fi avut o satisfacţie profundă pentru faptul că îşi făcea datoria. Aşa cum un predicator ortodox nu va avea niciodată remuşcări, ci, dimpotrivă, o satisfacţie profundă, atunci când va propovădui Legea dumnezeiască, când va denunţa şi înfiera în predica sa pe eretici, care „sunt aşa şi pe dincolo ş.a.m.d.", sau pe
cei de alte religii ş.a.m.d. Are credinţa că aceasta este misiunea sa, că-şi face datoria. Aşadar, o asemenea explicaţie este exclusă. întrucât convertirea lui a fost pe neaşteptate, radicală şi pentru întreaga viaţă. In tot restul vieţii sale nu au existat şovăieli.
-Da, un ateu ar putea spune căîn marea halucinaţie suferită a avut un şoc nervos foarte puternic, care i-a afectat nervul vederii.
- Da, dar cum va explica că în clipa în care Anania şi-a pus mâinile pe ochii lui Pavel a căzut ceva asemenea unor solzi?
- Cum se poate ca Pavel, deşi iudeu, imediat după convertire, să facă teologie sistematică fără să fi fost învăţat?
- Mai întâi să evităm termenul „sistematic", căci aminteşte de teologia scolastică a Evului Mediu. Mai bine să spunem o teologie coerentă, închegată. Da, asta e adevărat, dar ţi s-ar putea replica: „Pentru că era iniţiat ca nimeni altul în Vechiul Testament, în Legea mozaică, în virtutea acestei false impresii a tâlcuit tot ceea ce se referea la Mesia în Vechiul Testament; şi, auzind două-trei cuvinte de la Apostoli, ca un spirit genial ce era, a reuşit să dea consistenţă unor asemenea cuvinte." Este şi acesta un argument excedent, dar ineficace. Ceea ce face imbatabilă teza aceasta e spontaneitatea convertirii sale, de la o secundă la alta. Pleacă cu scopul de a-i prinde pe creştini, şi în zorii zilei următoare se trezeşte ataşat de Hristos. Această schimbare spontană, neaşteptată este argumentul că Apostolul Pavel L-a văzut cu adevărat pe Domnul în vedenia sa.
„Eu m-aş ruga lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci şi toţi care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de aceste lanţuri", mărturiseşte el (F.A. 26,29). De ce afirmă aşa ceva? Intr-o omilie la Faptele Apostolilor, Sfântul Ioan Gură de Aur ni-l prezintă pe Apostolul Pavel oarecum ca pe un acuzat şi i se adresează: "Pavele, tu te lauzi cu lanţurile tale; cea mai mare recompensă pentru tine sunt lanţurile tale. De multe ori ai spus că porţi în trupul tău semnele Domnului Iisus (Gal. 6,17) şi te lăudai în trudirile tale din belşug în închisori, în condamnări la moarte, în cele trei bătăi cu toiagul şi o dată cu pietre, în cele patruzeci de lovituri de bici fără una primite de la iudei (cf. II Cor. 11, 22-35).
Acestea au fost lauda ta, premiul tău, slava ta, şi acum într-un fel anume ţi-e ruşine de lanţurile tale? Te ruşinezi de ele, şi acum îţi doreşti ca oamenii să nu poarte lanţuri?
Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întâmplat? De ce nu te rogi să poarte şi ei lanţurile tale, de vreme ce acestea-ţi sunt lauda şi slava?" Apoi ni-l prezintă pe Pavel care răspunde: „Dacă o să le cer acum, când încă n-au apucat să-L iubească pe Hristos, când nu ştiu ce înseamnă bucuria, împlinirea lăuntrică de a fi în lanţuri pentru El, o s-o ia la picior; o s-o ia la fugă, n-o să stea să m-asculte. Aşteptaţi mai întâi să-i fac creştini, şi apoi ei singuri vor alerga spre lanţuri. Dacă-L vor iubi pe Hristos, dacă vor înţelege ce înseamnă să mărturiseşti, să înduri suferinţe pentru Iisus Hristos, şi cât te umple, cât trăieşti împărăţia lui Dumnezeu în sufletul tău când suferi pentru numele lui Hristos, atunci o vor cere ei singuri. Acum nu îi voi ruga; nu e încă vremea, nu sunt încă destul de maturi ca să asculte propovăduirea lanţurilor. Acum e de ajuns să asculte propovăduirea lui Iisus Hristos şi să-L primească. Dacă Domnul îi va învrednici să ajungă şi ei să poarte lanţuri în numele Său, vor vedea lanţurile drept slava şi lauda lor."
- Părinte, de ce i S-a arătat lui Pavel, de vreme ce acesta era vrăjmaşul Lui?
- Pavel a fost vrăjmaşul Domnului, dar s-ar putea spune că a fost „vrăjmaşul Său" - între ghilimele. Pavel era atât de bine intenţionat, încât în clipa în care avea să se convingă că Iisus Hristos este cu adevărat ceea ce s-a profeţit despre El de către proroci, avea să se dedice în întregime, „suflet şi trup", Domnului nostru. „Totuşi, am făcut din neştiinţă aceste lucruri" (cf. ITim. 1, 13), declară el însuşi. De aceea şi Domnul „în acord cu voinţa Sa ipotetică", cum spun juriştii, Se descoperă lui Pavel şi într-un anume fel „îl constrânge" - şi acest cuvânt e între ghilimele pentru că, aşa cum am afirmat, are loc „în acord cu voinţa sa ipotetică"; o să vă explic ce înseamnă aceasta: „îl constrânge", aşadar, să accepte că El este Fiul lui Dumnezeu pentru ca după aceea să se afierosească din tot sufletul Lui şi toată viaţa să cutreiere lumea întreagă, propovăduindu-L pe Iisus Hristos şi murind de dragul Domnului nostru.
Ce înseamnă „în acord cu voinţa sa ipotetică"? E o expresie folosită de jurişti... Să zicem că cineva îţi dă o cerere cu rugămintea: „Du-te la serviciul cutare şi depune cererea asta; ştiu şi eu, o cerere ca să poată lua parte la examenele de la facultate, sau pentru compania de telefoane ca să i se schimbe numărul de telefon, sau pentru orice altceva, dar din grabă uită să o semneze. O iei tu, căruia ţi s-a dat ca s-o depui, şi în ultima clipă, înainte de a ajunge la biroul respectiv ca s-o depui, vezi că nu e semnată. Dacă o depui aşa, va fi aruncată la coş; nu are nici o valoare. In clipa aceea o poţi semna tu „în acord cu voinţa sa ipotetică". Nu ţi-a spus s-o semnezi pentru că a crezut că a semnat-o el, dar tu, fiindcă tragi concluzia că dorinţa omului era să i se depună cererea şi să fie valabilă, o parafezi.
Aceasta înseamnă „în acord cu voinţa ipotetică", nefiind plastografiere; căci, dacă mai târziu cel ce ne-a rugat să-i depunem cererea va fi întrebat: „Semnătura asta e a ta?" şi va răspunde: „Fie că e a mea, fie că nu, eu mi-o asum", semnătura sa nu poate fi suspectată de plastografiere. Sau primim telefon de la cineva din provincie care ne roagă: „Am aflat că mâine e ultima zi în care se poate depune cerere spre a lua un împrumut, de pildă, pentru casă. Fiindcă nu apuc s-o trimit eu, te rog să mă ajuţi tu, s-o semnezi, s-o parafezi cu semnătura ta şi să o depui." Prin împuternicire; îl împuterniceşte să-i semneze cererea.
Omul respectiv nu va fi pedepsit pentru semnătură, de vreme ce a semnat, având împuternicire sau, cum am spus la început, „în acord cu voinţa ipotetică". Domnul aşadar a ştiut voinţa Apostolului Pavel, ştia că, dacă Pavel va afla adevărul, se va dărui cu tot sufletul acestui adevăr, şi de aceea i-l descoperă.
Fac aici o digresiune. Giovanni Papini, un mare literat - desigur, nu ortodox; însă în punctul discuţiei noastre nu are nici o importanţă, fiindcă tema pe care o abordează nu priveşte nici o dogmă în minunata sa carte Viaţa lui Hristos se referă la trădarea lui Petru. Giovanni Papini era ateu şi s-a retras undeva la ţară ca să scrie o carte împotriva lui Iisus Hristos. Credea că această carte va fi o catapultă împotriva Creştinismului.
Dar, când s-a apucat să citească şi să aprofundeze Evangheliile, a fost captivat de ele şi s-a întors de la ţară, unde se retrăsese, nu cu o carte împotriva Domnului, ci cu un imn închinat dumnezeirii Domnului nostru. Acum era unul dintre adepţii Săi fideli. Bineînţeles, membru al bisericii papale, nu ortodox, dar, în orice caz, creştin.
Când ceilalţi l-au întrebat: „Nu te-ai dus să scrii o carte împotriva lui Hristos? Cum vii acum cu o Istorie a lui Hristos?", le-a răspuns: „S-a repetat istoria lui Pavel. Pavel L-a prigonit pe Hristos ca să-L ucidă - în persoana adepţilor Săi, creştinii, întrucât Domnul murise şi înviase -, aşadar, Pavel vâna pe Hristos ca să-L ucidă, iar Hristos îl vâna pe Pavel ca să-l salveze. Cine avea să biruiască? Cel mai puternic. La fel s-a întâmplat şi cu mine: eu vânam pe Hristos ca să-L lovesc, iar Hristos mă vâna pe mine ca să mă salveze. Cine avea să biruiască? De asemenea, cel mai puternic, in această carte are un capitol despre trădarea lui Petru. Ni-L înfăţişează pe Domnul zicându-i lui Petru din priviri, cu strălucirea din ochii Săi: „Petre, tu spuneai că n-o să Mă părăseşti niciodată, tu, care erai mai plin de avânt decât ceilalţi, ai ajuns până acolo încât M-ai părăsit?
Eşti mai rău decât Iuda. Iuda M-a trădat, dar n-a tăgăduit că Mă cunoaşte. Tu ai mers până acolo încât ai spus: «Nu cunosc pe omul acesta», ai îndrăznit să spui că nu Mă cunoşti. Dacă ţi-e teamă, de ce eşti aici? Ai fi putut să te ascunzi asemenea celorlalţi ucenici. Dacă nu ţi-e teamă, de ce Mă tăgăduieşti? Eu o să te iert, n-o să treacă multe zile şi o să te reaşez la locul tău. Dar tu o să poţi vreodată să te ierţi pentru fapta ta? Eu o să te iert, dar tu o să te ierţi vreodată?" După puţin Petru a auzit cântatul cocoşului şi a ieşit afară şi a plâns cu amar. Papini continuă: „Să plângi, Petre, nu doar pentru tine, ci pentru toţi cei ce de-a lungul veacurilor, fiindcă le-a fost frică de o ironie, de un surâs batjocoritor, au declarat de multe ori «Nu cunosc pe omul acesta», nu-L ştiu, nu sunt dintr-ai Lui, nu sunt creştin. Sau, ca să nu fim luaţi în râs că postim în Postul Mare, am
zis «N-are a face, o să mănânc», ca să nu se spună «Măi, uite creştinul, uite creştina, postesc!» Toate acestea sunt mici tăgăduiri ale Domnului. Plângi, aşadar, pentru noi, care de frica unui zâmbet batjocoritor am declarat de atâtea ori «Nu cunosc pe omul acesta»."
ARHIMANDRIT EPIFANIE THEODOROPOULOS
Fragment din cartea "Ne vorbeste parintele Epifanie. Lamuriri pentru framantari (1)", Editura Sophia
Cumpara cartea "Ne vorbeste parintele Epifanie. Lamuriri pentru framantari (1)"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.