Intr-o asemenea situaţie părinţii se confruntă cu un copil care este în perioada de trecere spre maturizare şi simte cum presiunea atât a cerinţelor sociale externe, cât şi cea a dezvoltării hormonale duce constant la accelerarea independenţei faţă de părinţi. Acest fapt dă naştere unor probleme care necesită o înţelegere reciprocă.

Adolescentul dezvoltă independenţa sub aspect formal şi într-un oarecare grad real, chiar dacă în străfundul său se simte mult mai dependent emoţional şi neliniştit în ce priveşte despărţirea de părinţi decât conştientizează sau acceptă. Acest aspect îi face pe tineri incomozi şi dificili. In mod continuu vor să respingă şi să supracompenseze angoasa despărţirii şi sentimentele de nesiguranţă, în timp ce simt cum presiunea socială şi lăuntrică îi face să se îndepărte ze de părinţi şi de căminul familial. Cu cât sunt mai capabili şi mai înzestraţi, cu atât mai puţin e posibil să conştientizeze acest fapt şi astfel sunt conduşi la negativism, la o atitudine reacţionară, la dispoziţia de conflict, la revolta împotriva oricăror limite şi îndatoriri pe care fiecare membru al familiei, care convieţuieşte alături de alţi oameni, e necesar să şi le asume. Acest lucru poate desigur să conducă la refuz şi la întreruperea prematură a legăturilor de familie, însoţite de o dispoziţie neplăcută, de o situaţie ce dă naştere unei angoase inconştiente cu rădăcini în substraturi adânci, şi nu arareori de o stare deprimantă din partea tânărului devenit în mod violent extrem de independent. întreruperea în mod neplăcut a relaţiilor de familie este întotdeauna malefică pentru sănătatea sufletească.

Cu toate acestea, va trebui să subliniem faptul că persoanele aflate la începutul vârstei a doua au contribuit şi au ajutat la accelerarea acestui rezultat. Poate că simt cum gloria anilor lor celor mai activi şi de ascensiune încă nu i-a părăsit; poate nu au reuşit să înţeleagă suficient de clar că odraslele lor nu sunt o simplă argilă pe care o pot modela după bunul plac; poate sunt mai puţini flexibili în ce priveşte ideile şi modul lor de a fi, cu care s-au obişnuit, decât erau înainte. Nu văd că odraslele lor cresc într-o lume de idei foarte diferită de cea în care au crescut ei şi se poate să nu fi conştientizat gradul în care ei copilului, atitudine care în cazul adolescenţilor e inadecvată.

In aceste zile în care ne stăpâneşte îngrijorarea cu privire la infracţionalitatea juvenilă se naşte, aşa cum e firesc, nevoia de mai multă disciplină, însă disciplina n-ar trebui să fie socotită dopul care astupă găurile lăsate de lipsa altor lucruri din educaţia şi experienţa copilului. Singura atitudine corectă în tratarea problemelor adolescenţilor este înlocuirea îndemnurilor, sfaturilor şi predicilor cu o comunicare în permanenţă de la egal la egal. Şi în ceea ce priveşte disciplina, aceasta ar trebui să emane asemenea unei legi nescrise din exemplul perseverent şi raţional al vieţii creative a părinţilor, din deciziile ferme, dar binevoitoare în privinţa câtorva lucruri fundamentale, din recunoaşterea nevoii copilului de a i se încredinţa o libertate sporită, în paralel cu o responsabilitate la aceeaşi măsură, astfel încât prin exercitarea responsabilităţii să ajungă la însuşirea ei. Mai presus de toate, e necesar ca părinţii la vârsta a doua ai copiilor lor devenţi adolescenţi să sesizeze faptul că tendinţele de supra-validare ale copilului în creştere provin de fapt din dificultatea lăuntrică pe care o trăieşte odată cu încercarea de a fi mai independent decât e cu putinţă să se simtă în străfundul său. Acest tip de comportament n-ar trebui socotit drept răutate sau necuviinţă şi nici confruntat cu atitudinea de respingere de genul „după toate astea pe care le-am făcut pentru tine", ci cu o înţelegere amicală de felul celei care îndepărtează tensiunea şi evită conflictele.

Acest aspect este vital pentru dezvoltarea tinerilor, dar e în aceeaşi măsură decisiv şi pentru părinţii aflaţi la vârsta a doua. Nu se pot înstrăina emoţional de copiii lor, aşa cum nici copiii nu se pot înstrăina emoţional de părinţii lor. Una dintre realităţile incontestabile ale vieţii e faptul că cei care sunt uniţi pentru mai mult timp, aşa cum se întâmplă cu părinţii şi copiii, se dezvoltă reciproc, unul în sfera de influenţă a personalităţii celuilalt. Nu există nici un mod prin care să se evite acest lucru incontestabil, iar cel ce încearcă să-l infirme, îl respinge, determinându-l să se manifeste la nivele mai adânci şi inconştiente. Ruperea legăturilor de lungă durată în realitate nu se face decât la nivel aparent. O ruptură la nivel conştient întotdeauna transferă continuitatea relaţiei, împreună cu o stare de angoasă refulată, în subconştient. La televizor şi la radio se difuzează adesea apeluri referitoare la o persoană sau alta, despre care s-a auzit că se află într-un anume loc şi că e pe moarte, în speranţa că cineva dintre apropiaţii, cunoscuţii săi se va duce la spitalul sau casa unde un bătrân, un soţ sau o soţie sau un adult, al cărui părinte trăieşte, e grav bolnav. Legături adânci, emoţionale, repudiate, dar inderogabile, se află în spatele acestor cazuri triste. Ar trebui ca cineva să aibă acces permanent la visele atât ale tinerilor, cât şi ale ce lor în vârstă pentru a constata cât sunt de „legaţi unul de altul în hora vieţii" şi cum continuă să trăiască împreună, fără să o conştientizeze prea mult, la nivelul vieţii lor celei mai profunde, oameni separaţi geografic sau chiar de moarte.

Aceasta este starea de fapt normală: relaţiile umane importante nu se limitează la viaţa exterioară, socială şi familială, ci alcătuiesc una dintre dimensiunile psihologice ale fiecăruia dintre noi. E necesar ca aceste relaţii de bază să fie păstrate într-o stare bună şi satisfăcătoare pentru a sprijini sănătatea sufletească şi un univers interior mai armonios şi lipsit de stres, tensiune şi deprimare. Câtă vreme adolescentul se află în stadiul în care condiţia sa firească e aflarea căii spre independenţă, e necesar ca părintele la vârsta de mijloc să-şi asume înainte de toate întreaga responsabilitate pentru a putea ajuta copilul să ajungă la deplina independenţă într-un mod pozitiv, care să dea posibilitatea relaţiei părinte-copil din stadiul iniţial să fie înlocuită de relaţia matură de egalitate la nivelul respectului reciproc şi al afectivităţii. Acest aspect va reprezenta pentru adolescent principala condiţie de a progresa, trecând fără angoase inutile la maturizarea juvenilă, iar pentru părinţi, condiţiile cele mai bune de a progresa şi ei spre cea de-a doua perioadă a vârstei de mijloc fără angoasele apărute din fobii şi din izolare.

Pr. Filotheu Faros
George Sigalos
NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU"

• Batranii, copii lasati in grija noastra
  Publicat in : Morala
• Iubiti-va batranii, nu-i umiliti
  Publicat in : Religie
• Batranii intregii lumi, sub Acoperamantul Maicii Domnului
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: