Rationalistii lumii au constatat ca exista un raport direct proportional intre credinta si ratiune si ca acest lucru ar trebui sa le apropie cat mai mult pe ambele, "fiindca daca putina stiinta indeparteaza de Dumnezeu, multa stiinta apropie de el"; spunea inca de mult creatorul noii metodologii in stiinta, Francis Bacon. Privita, in sens critic de unii cugetatori occidentali, aceasta problema ar putea fi inteleasa ca un raport de adversitate intre cele doua concepte.
 
Intr-adevar, cu totii putem constata ca lucrurile, fenomenele si intamplarile cu care ne confruntam zi de zi sunt invaluite intr-o ceata mistica, pe care, indiferent cat ne-am stradui, nu am putea sa o inlaturam numai cu ajutorul ratiunii. Fara doar si poate, sunt elemente care depasesc limitele de intelegere ale fiintei umane. De altfel, fiziologul Bois Reymond este acela care a sapat pe frontispiciul ratiunii cuvintele; ignoranus ignorabinus.

Pe de o parte, cu totii stim ca ratiunea omeneasca se raporteaza la simturile fiintei umane nu ca rob, ci ca judecator si driguitor, care dispune si se foloseste de acestea dupa chibzuinta personala. Chiar si asa cand simturile sunt in stare de repaus, poate sa cugete sau sa contemple ceea ce e in afara si mai presus de simturi, mai presus de gandirea fiintei umane. Ce pot fi acestea, decat parte a energiilor dumnezeiesti ale Duhului Sfant, asa cum ne spun, de altfel si Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti. Nu intamplator, religia a fost definita ca fiind raportul dintre om si divinitate. Din acest raport rezulta in mod firesc si o conceptie religioasa despre lume si viata, ale carei adevaruri religia le detine din sursa revelatiei supranaturale si in temeiul credintei.

Cum se explica atunci adversitatea dintre credinta si ratiune ? Raspunsul e unul si singurul: prin incalcarea domeniilor si incalcarea atributiilor care revin fiecaruia dintre ele. Aceasta depasire e posibila si inlesnita de felul cum e conceputa realitatea, care e obiectul comun si punctul de contact al amandurora. Deoarece, oricat s-ar deosebi intre ele acestea, realitatea pe care o au in fata e una si aceiasi. Si aceasta realitate e atat de natura spirituala cat si de natura materiala si nu numai de ordine naturala ci si supranaturala. Adevarul este ca pe cand realitatea materiala ne e data in forme de timp si spatiu, realitatea spirituala e libera de aceste forme. Avem o realitate fizica, a consistentei in spatiu, una istorica a succesiunii in timp, o realitate spirituala, dezlegata de timp si spatiu, cum sunt valorile ideale de adevar bine si frumos, si realitatea supranaturala, a divinitatii, sesizata de sentimentul credintei.
 
Pe de alta parte, in traditia Sfintilor Parinti intalnim mai multe abordari privind aceasta problema. Astfel, dupa Iustin filosoful, sufletul omenesc, in anumite conditii, poate sa contemple (intr-insul), pe chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pentru ca e inzestrat cu facultatea de a cugeta. Dupa Atinagor, numai omul inzestrat de Dumnezeu cu ratiune, e predestinat a fi partas vietii lui rationale si a fi, in acelasi timp, contemplator al maretiei si intelepciunii divine. Ratiunea sufletului omenesc are in sine aceasta forta, care nu exista in instinctul animalelor. Ratiunea sufletului omenesc nu se margineste numai la partea vazuta; ci poate patrunde si in adancul lor, explicand si determinand sensul si insemnatatea lor launtrica. Nu in cele din urma, aceasta e capabila a se ridica de la cele vazute la cele nevazute, mai mult, sa cugete la insusi Creatorul a tot ce exista la Dumnezeu. Aceasta invatatura de credinta crestina, de asemanare cu Dumnezeu a ratiunii omenesti, nu numai ca nu e dezacord cu psihologia experimentala, ci din contra, e confirmata si justificata in totul.

Apoi, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, cele doua puteri coexista fara probleme, intr-o manifestare completa pe care sfantul o numeste “ratiunea comparativa care priveste [lucrurile] teologic”, putem observa ca teologia Sfintilor Parinti este departe de vreo ruptura de nivel, descriind o relatie dialectica, care, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, spre exemplu, implica faptul ca in orice progres - in cunoastere si desavarsire deopotriva - functioneaza un principiu al sinergiei. Or, este destul de evident faptul ca pentru teologia ortodoxa nu exista un conflict fiintial intre credinta si ratiune, intre natural si supranatural si deci nu exista motive puternice pentru abordarea relatiilor dintre cre¬dinta si stiinta sub semnul adversitatii.

Asadar, intre credinta si ratiune nu poate fi vorba de adversitate, daca fiecare isi pastreaza domeniul si scopurile sale. Cel putin asa au crezut marii admiratori si sustinatori ai ratiunii, pentru care stiinta nu a fost o piedica in credinta lor, ci, din contra, un motiv in plus pentru afirmarea divinitatii.
Doamne ajuta!

Stefan Popa

.