Este important sa staruim putin asupra modului in care se starnesc patimile in noi, pentru ca aceasta ne va indica si modul cum sa ne opunem starnirii lor. Precizam ca modul starnirii este in esenta acelasi cu modul zamislirii patimilor. Atata doar ca zamislirea e mai grea decat starnirea, neexistand inca patima in noi ca o fiara adormita ce are doar sa se trezeasca. Dar un material inflamabil se gaseste in noi inca inainte de orice patima, constituit din afecte, si aceasta ajuta intr-o oarecare masura la zamislirea patimii, asa cum ajuta patima deja existenta la starnirea ei.

Cine nu a experiat ca patima se starneste uneori atunci cand ne aflam in cursul indeplinirii unei hotarari bune, sau dupa ce am terminat executarea ei, sau atunci cand ne aflam intr-o stare de meditatie sau de odihna sufleteasca in care nu se pune problema de a lua vreo hotarare! In toate cazurile patima se starneste ca o rezistenta si revolta a tendintelor neluate in seama. In aceste cazuri si in altele, patimile isi au in noi niste antecedente.

Se pune deci intrebarea: cum se starneste patima in toate aceste cazuri?

In toate scrierile duhovnicesti ortodoxe se repeta, ca mod al starnirii patimilor in orice imprejurare, schema urmatoare: Satana arunca in mintea noastra un gand de pacat, asa-zisul atac, pe care credem ca putem sa-l traducem si prin momeala. El este prima rasarire a gandului simplu ca am putea savarsi cutare fapta pacatoasa, infatisandu-se in fata mintii ca o simpla posibilitate. El inca nu e un pacat, pentru ca noi inca n-am luat fata de el nici o atitudine. E parca in afara de noi, nu l-am produs noi si nu are inca decat un caracter teoretic, de eventualitate neserioasa, care parca nici nu ne priveste serios pe noi, care suntem preocupati cu toata fiinta de altceva. Nu stim cum a aparut, parca cineva s-a jucat aruncandu-ne pe marginea drumului, pe care se desfasoara preocuparea cugetului nostru, aceasta floare fara nici un interes, ca sa o privim o clipa si sa trecem mai departe.Are prin urmare toate caracteristicile unui gand aruncat de altcineva, si de aceea Sfintii Parinti il atribuie Satanei. El e gandul simplu al unei eventuale fapte pacatoase, nezugravindu-ne inca nici o imagine concreta a acelei fapte si a imprejurarilor in care s-ar putea savarsi. Sunt si cazuri insa cand se starneste dintr-odata ca un foc ce ne aprinde imediat.

Cand se starneste insa numai ca un gand neinfocat, de la acest atac pana la fapta pacatoasa sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numara patru: atacul, insotirea, consimtirea, fapta sensibila. Sfantul Ioan Damaschin numara sapte trepte: atacul, insotirea, patima, lupta, robirea, consimtirea, faptuirea. Momentul decisiv e acela in care ia atitudine cugetarea noastra. Daca am alungat gandul din prima clipa, am scapat. Daca insa incepem sa meditam asupra lui, sa ne indulcim in gand cu perspectivele pacatului, s-a produs "insotirea, amestecarea gandurilor noastre cu gandurile dracilor vicleni“. Acum ne-am lipit de gandul rau, ni l-am insusit, nu mai sta in noi strain. Prin aceasta am intrat in zona pacatului si anevoie mai putem opri desfasurarea pana la capat a acestui proces odata declansat. Urmeaza apoi consimtirea la fapta, sau planul compus al gandurilor noastre si al gandurilor Satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gandul simplu se concretizeaza in imagini. Dupa Sfantul Ioan Damaschin, prin insotirea gandurilor noastre cu acel gand se produce, ca a doua faza, patima launtrica.

Momeala nu este inca pacat, pentru ca nu depinde de noi ca sa se produca, si de ea nu e ferit nici un om.

Dar sa vedem mai de aproape ce este acest gand simplu al pacatului, ce apare fara imagini in mintea sau in inima noastra?

Mai intai, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfantul Marcu Ascetul, care repeta in scrierea Despre Botez ca e aruncat in noi de Satana, spune in cap. 140 al Legii duhovnicesti ca e "o miscare fara imagini a inimii“, iar in cap. 179, ca, prin ea, "poftele cheama mintea la vreo patima“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de alta parte, Diadoh al Foticeii spune ca de la Botez Satana nu se mai afla in adancul sufletului, adica in minte, ci in "simturile trupului“, "lucrand prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul“. "El calareste acum pe mustul carnii, ca unul ce e cuibarit in trup, ca prin mustul lui sa rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor“, "invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor irationale“ sau, cum zice Ioan Scararul, "diavolul sta in stomac si impiedica pe om sa se socoata satul, chiar daca ar fi inghitit tot Egiptul si ar fi baut tot Nilul“.

De aici urmeaza ca Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupesti, starnind miscarea vreunei pofte ce dormiteaza in subconstient. "Mintea noastra, avand o simtire foarte fina, isi insuseste lucrarea gandurilor soptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, asadar, prima aparitie in constiinta a unei dorinte rele. La inceput ea n-are vehementa si se prezinta sub forma unui gand simplu. Mai bine zis, constiinta ia act de ea inca de la prima trezire, si aceasta prima lucrare a ei in constiinta se face sub forma unui gand. Numai daca nu e inabusita prin reactia noastra hotarata, aceasta miscare castiga intensitate, incat cu greu ii mai putem rezista.

De obicei aceasta prima trezire a unei pofte - prima aparitie a momelii in constiinta - e prilejuita de privirea unor lucruri externe. Imprejurarea aceasta a putut da nastere ideii ca Satana se afla cuibarit in infatisarea unui lucru si trimite direct un gand de pacat in cugetul nostru, fara sa se foloseasca de trezirea unei pofte subconstiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus si in aceste cazuri ca tot pofta din noi sa se fi trezit inainte la privirea lucrului extern si abia ea sa fi plasat in acel lucru impresia care socoteste ca ii stimuleaza pofta. Venirea momelii in cele mai multe cazuri pe calea aceasta a facut pe Parinti sa recomande inchiderea simturilor in vremuri de navala a ispitelor.

In unele cazuri insa momeala apare in noi fara sa privim la unele lucruri externe. Atunci intra in lucru amintirea unui pacat repetat. Oricum insa, atat in primele cazuri, cat si in cele de al doilea, e foarte rezonabil sa se admita ca ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru ca, altfel, de ce se starneste amintirea unei patimi exact in cutare cazuri si de ce se starneste numai in anumite momente ale privirii la lucrurile externe?

Acesta fiind intelesul schemei ortodoxe cu privire la starnirea patimilor, constatam ca in esenta nu e nici o deosebire intre ea si cea a lui Blondel. Identitatea merge si mai in amanunte. Daca momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite constiintei un "rebel rasculat“, insotirea este faza in care cugetarea ii descopera "ratiunea“ si "indreptatirea“; si faurind astfel in favoarea ei argumente, se convinge sa treaca, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri rationale, mai bine-zis, cu false temeiuri rationale, a poftei trezite, ca pe urma, in faza consimtirii, sa-si dea si vointa adeziunea ei la o miscare ce si-a castigat o investitura din partea ratiunii si care, prin acest fapt, precum si cu trecerea fiecarei clipe de la trezirea sau de la aparitia ei in constiinta, adica de cand zaboveste ratiunea asupra ei, a crescut tot mai mult in intensitate. De aici urmeaza ca abia prin lipsa de fermitate a ratiunii, miscarea unei pofte devine pacat. Daca ratiunea ar fi atat de ferma incat sa respinga miscarea ce apare in constiinta din primul moment, daca nu s-ar lasa cumparata sau dusa de pseudo-rationamente si n-ar zabovi nici o clipa asupra ei, miscarea poftei n-ar deveni patima. De aceea, Sfintii Parinti cer in primul rand o intarire a mintii in pozitia ei. Desigur ca aceasta e si o lucrare de vointa. Dar o lucrare de vointa care se refera la minte si care se usureaza prin silinta omului de a se lumina cu privire la rosturile si la datoriile sale. Lucrarea voluntara ni se infatiseaza intr-o stransa impletire cu cea intelectuala in opera de refacere a omului, dupa cum, la caderea lui in pacat, au lucrat, in aceeasi impletire, cauze morale si intelectuale.

De aceea, opera de redresare a omului trebuie inceputa cu credinta, care pe de o parte e chestiune de vointa, pe de alta se refera la minte, dandu-i acesteia o atitudine intelectuala, sau o conceptie care ii ofera argumente contra pacatului. Datoria care, in urma acestui fapt, se impune celui ce vrea sa-si duca viata tot inainte spre desavarsire este sa vegheze tot timpul asupra gandurilor ce apar in campul constiintei, ca sa fie eliminat de la prima aparitie gandul oricarei patimi. Paza mintii, atentia si rezistenta treaza si statornica impotriva gandurilor sunt recomandarile necontenite ale dascalilor duhovnicesti pentru cel ce nu vrea sa cada prada patimilor. S-ar parea ca aceasta inseamna a ne tine cursul vietii pe un drum rigid, ingustat, care face cu neputinta orice imbogatire a ei. Dar, de fapt, inseamna a tine mintea scufundata, plina de iubire, in infinitul dumnezeiesc, care o imbogateste cu intelesuri curate mereu noi.

Ceea ce continuu se respinge in asceza nu sunt noile avanturi si inspiratii de ordin spiritual, ci tendintele exagerate ale poftelor simtuale, care, departe de a aduce o imbogatire a spiritului, il ingusteaza, il leaga infinit de lucruri finite, il impiedica in tendintele de largire a intelegerii lui. Ceea ce se inlatura mereu sunt bolovanii care sunt aruncati in calea unui rau ce inainteaza, largindu-se. Vietii trupului i se incuviinteaza satisfacerea trebuintelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevarat rational nu poate pleda pentru inlaturarea oricarui baraj din calea poftelor ce se indreapta navalnic spre ulite infundate si inguste.

Parintele Dumitru Staniloae

(Extras din "Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe“, 2002 )

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: