Un monah rătăcit
Un monah rătăcit şi-a făgăduit să nu bea apă niciodată. Rătăcirea e un lucru îngrozitor şi greu te vindeci de ea. Părintele însă a găsit o cale, mulţumită discernământului său, ca să-l ajute. Ne-a povestit:
- L-am cinstit cu rahat şi apă.
Imi zice:
- Eu nu beau apă.
Mi-am dat seama de rătăcirea lui. Ii spun:
- Eu nu ţi-am zis să bei tot paharul. Dacă vrei, ia numai o gură.
Ştiam ce urma să se întâmple, de aceea aveam şi găleata plină cu apă.
Atât i-a fost. Din clipa în care a luat paharul ca să bea o gură, l-a sorbit dintr-o înghiţitură. Apoi a cerut încă unul şi încă unul, bând cu nesaţ, ca şi cum ardea, aşa că până la sfârşit a fost cât pe ce să bea toată găleata.
Făgăduinţa pe care şi-o făcuse rătăcitul venea din mândrie şi, fireşte, avea parte şi de ajutor demonic pentru izbânda sa egoistă. însă, îndată ce a făcut ascultare şi s-a smerit, a încetat împotrivirea demonică, fiindu-i cu neputinţă să-şi mai ţină făgăduinţa de mai înainte.
Scoate demonii
Iată ce povesteşte cineva tămăduit de Părinte:
- De la vârsta de doisprezece ani eram stăpânit de diavolul. Viaţa ajunsese un martiriu. După exorcismele pe care mi le citeau, mă simţeam ca şi cum aş fi fost bătut.
în sâmbăta primei săptămâni din Postul Mare al anului 1995, duhovnicul meu a rânduit să facem priveghere la Suroti. Inainte de a pleca spre Suroti am avut parte de un război sălbatic. Pe toată durata privegherii n-am simţit nici o clipă să mă ia somnul. Mă aflam în mijlocul bisericii, stăteam pe scaun şi de jur-împrejur, monahiile. S-a încheiat privegherea şi au început să facă slujba agheasmei. M-am sălbăticit foarte tare. M-au dus să mă închin la moaştele Sfântului Arsenie. Era pentru prima dată - o spun şi mi se face părul măciucă - când simţeam arsură pe trup. La sfârşit m-am întors şi am îngăimat: „Pai, Pai..." M-a întrebat stareţa: „Paisie?", iar eu am dat din
cap aprobator. Atunci m-am dezlănţuit cu totul, am început să zbier, m-au dus la mormânt şi acolo am strigat de trei ori „Sfânt". Deşi voiam şi am încercat să fug, m-au prins şi cu forţa m-au întins la pământ cu faţa în sus, pe mormântul Sfântului. L-am văzut atunci pe părintele Paisie ridicându-se în şezut, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, nu din morţi. Era întocmai la fel, cu barba şi rasa sa. A fost ceva de o clipă. M-a atins cu mâna pe frunte şi îndată am văzut cum din gura mea ieşea un fum negru. M-am liniştit pe deplin, dar durerea trupească n-a dispărut numaidecât. In timpul somnului, de durere mă trezeam zicând: „Am dureri grozave!"
Vreme de patruzeci de zile am simţit o aşa bucurie, că datorită ei plângeam. Poate să fi fost prea îndrăzneaţă ruga mea: „Dumnezeul meu, o viaţă întreagă aş fi în stare să mă supun chinurilor, aşa ca mai înainte, numai să simt din nou, fie şi pentru o clipă, această bucurie!"
Ii era milă până şi de diavolul
Spunea cineva despre Părintele: „Era un om al dragostei părinteşti. S-ar putea spune că-i era milă şi de diavolul. Pentru că asta are temei teologic. Diavolul nu încetează a fi făptură, cu alte cuvinte, creaţie a lui Dumnezeu. A fost plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu. Prin urmare, este potenţial copil al lui Dumnezeu, dar căzut: a căzut şi s-a rănit foarte tare. în fapt, a încetat să mai fie copil al lui Dumnezeu; el însuşi n-a mai vrut să fie copil al lui Dumnezeu." Dar, oricum, socotesc că îi era milă de diavolul fiindcă diavolul nu mai poate vedea faţa lui Dumnezeu, ca Iuda şi toţi ceilalţi nepocăiţi.
Rugă pentru diavolul
Povestea cineva:
„Odată s-a rugat pentru toată lumea, pentru toate câte există, chiar şi pentru diavolul, să-i miluiască Dumnezeu pe toţi şi pe toate. Şi cum s-a întors l-a zărit pe diavolul, care scotea limba la el şi îl lua în râs."
Cât de respingător este
Am auzit de la Stareţul meu următoarele:
„Când părinţelul nostru se afla la Chilia Cinstitei Cruci, de la Mănăstirea Stavronichita, l-a văzut pe diavolul asemenea unui arap, uriaş, stând în faţa chiliei lui.
Părintele, fireşte, nu s-a speriat. Şi-a făcut semnul Crucii, iar acela a făcut „bum!" şi a dispărut. Mai apoi, părintele spunea că, dacă lumea ar şti cât de respingător, cât de murdar este diavolul, tuturor le-ar fi silă de el."
S-a rugat de acolo
Povesteşte cineva:
„Odată, la Mănăstirea Sfântului Ioan înaintemergătorul, din Metamorfosi (Halkidiki), se afla o demonizată, care ţipa şi zbiera. S-a dus părintele meu stareţ cu sfintele moaşte şi a însemnat-o cu semnul Crucii.
- Pleacă de aici, călăule, striga aceea, de pe mâinile tale se prelinge sânge!
Tocmai se sfârşise dumnezeiasca Liturghie. Mă strigă - în ziua aceea mă aflam şi eu la mănăstire - şi îmi spune:
- Aleargă repede, du-te să-l aduci pe Părintele nostru.
Pe atunci Părintele Paisie se afla la mănăstirea de la Suroti. Iau maşina şi mă duc val-vârtej.
- Ce voieşti, copilul meu?, mă întreabă Părintele.
- Mi-a cerut părintele stareţ să veniţi la mănăstire. E o femeie demonizată, care face gălăgie.
- A, binecuvântate, asta e? Nu vin. Să o însemneze părintele cu semnul Crucii şi se va face bine.
- Dar mi-a spus...
- Fă ce-ţi zic, spuse râzând. Haide, mergi cu bine!
Am luat binecuvântare şi am plecat. Când m-am întors la mănăstire, fata, mai înainte demonizată, era liniştită. il întreb pe părintele stareţ:
- De ce n-a venit Părinţelul?
- Ei, dacă venea, s-ar fi spus că a venit şi a făcut o minune. Ca să evite asta, s-a rugat de acolo.
Inţelegea numaidecât dacă cineva bolnav avea o problemă sufletească sau avea demon.
Se pun pe fugă cuprinşi de panică
Seara duhurile necurate încearcă să-mi răstoarne coliba. Lovesc cu trunchiuri de copaci tabla de pe acoperiş şi atunci eu cânt de jos: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă învierea Ta o cântăm şi o slăvim", şi cuprinşi de panică se pun pe fugă.
Ard demoni
- Ce faceţi acolo, Părinte?
- Ard demoni.
Intr-adevăr, ardea cărţile de vrăjitorie şi satanism, pe care i le dusese Gheorghe cel care fusese iniţiat în satanism.
O luptă cu un diavol mai mic
Iată ce ne-a povestit cineva:
- M-am aşezat afară, în arhondaricul în aer liber, aşteptând să vină Părintele. Când a apărut, era cu părul vâlvoi, cu reverenda mototolită, cu mustăţile zbârlite, cu barba răvăşită. Ochii îi erau roşii. M-am gândit că era aşa din pricina ostenelii de la priveghere. Atunci s-a oprit în uşă şi a început să-mi vorbească despre o luptă pe care o dusese întreaga noapte, de un război cu un oarecare tangalâche. Nu pricepeam ce înseamnă tangalâche şi m-a lămurit:
- Era un diavol mai mic; n-a fost nimic serios. L-am apucat şi i-am dat eu să priceapă. Dar nu-ţi fie teamă! îl avem pe Hristos de partea noastră.
Cum am auzit asta, mi s-a făcut părul măciucă. Chiar şi acum, când povestesc, mă îngrozesc, pentru că a fost ceva înfiorător.
SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL
FRAGMENT DIN "CUM SĂ LUPTĂM CU DIAVOLUL", EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "CUM SĂ LUPTĂM CU DIAVOLUL"
-
Lupta cu duhul rautatii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.