Lipsa discernământului este pierzătoare de suflet. Călugării nevoitori, dar fără discernământ, au pierdut totul
Lipsa discernământului este primejdioasă pentru monahi dar şi pentru mireni: „Ca o cetate neînconjurată de ziduri şi dărâmată, aşa este bărbatul care nu lucrează ceva cu chibzuinţă". (Prov. 24, 3-4). Cât de periculoasă este pentru orice credincios lipsa dreptei judecăţi o arată acest exemplu de mai sus, prin care este comparată cu o cetate distrusă, fiind lipsită de ziduri.
Pornind de la această înţeleaptă zicere din cartea Proverbelor, Sfântul Ioan Casian aduce în atenţie o serie de exemple de monahi care, considerând că au dobândit prin nevoinţe şi rugăciune discernământul, s-au condus doar după propria lor socotinţă şi nu s-au supus sfaturilor bătrânilor şi fraţilor celor duhovniceşti şi astfel au căzut pradă ispitei duhurilor rele ce le-au adus unora dintre ei pierzarea sufletului. Astfel, Sfântul Casian scrie despre un monah pe nume Hero, care, prin uneltirea diavolului, s-a prăbuşit în prăpastie, după ce a locuit cincizeci de ani în pustiu, respectând cu o rigoare unică şi din toată inima regulile ascetismului şi singurătatea pustiului mai presus de toţi ceilalţi care se nevoiau acolo. El a păzit întotdeauna toate îndatoririle postului şi a respectat în aşa măsură retragerea în singurătate şi în chilia sa, încât nici măcar în sfânta zi de Paşte n-a mers să ia masa împreună cu ceilalţi fraţi. In această sărbătoare anuală, când toţi fraţii veneau în biserică, numai el nu lua parte la adunarea lor, ca nu cumva, „servind o legumă cât de mică, să pară că şi-a călcat în vreun fel regimul său de înfrânare. Inşelat de această exagerare, el a luat pe îngerul Satanei drept înger al luminii şi, supunându-se cu cea mai mare veneraţie învăţăturilor acestuia, s-a aruncat într-un puţ, a cărui adâncime n-a putut-o măsura cu ochii, fără să se îndoiască de asigurarea îngerului celui rău că, faţă de virtuţile şi ostenelile sale, nu i se va întâmpla nimic rău.
Ca să-şi dovedească încrederea în acesta, punându-şi la încercare propria sa existenţă, înşelat de întunericul nopţii, s-a aruncat în puţ, cum am spus, socotind ca-şi va proba meritul virtuţii sale după ce va ieşi nevătămat. Dar scos cu mare trudă de către fraţi aproape mort, deşi a treia zi a decedat, a rămas, ceea ce este mai rău, atât de prins în mrejele amăgirii, încât nici pe pragul morţii n-a putut fi convins că a fost înşelat de viclenia demonilor. De aceea, pentru meritele atâtor chinuri de bunăvoie şi pentru numărul anilor pe care i-a trăit în pustie, cei care au rămas impresionaţi de sfârşitul lui abia au putut obţine, din milă şi mare omenie, aprobarea sfântului părinte Pafnutie, ca să nu fie trecut în rândul sinucigaşilor şi să nu fie socotit nedemn de a fi pomenit în rugăciunile pentru cei morţi". In continuare, ni se relatează despre doi fraţi care, pe când locuiau în deşertul Thebaidei, unde fusese odinioară fericitul Antonie, mergând prin nesfârşitele întinderi ale pustiului, din lipsă de suficientă dreaptă judecată s-au hotărât să nu ia cu ei nicio fărâmă de mâncare, socotind că Domnul va avea grijă de ei să le dea cele necesare. Pe când ei rătăceau istoviţi de foame prin deşert, i-au văzut nişte mazici.
Merită adus în atenţie faptul că Sfântul Ioan Casian subliniază că acest neam este mai înfiorător şi mai crud aproape decât toate celelalte triburi, căci nu-i împinge la vărsare de sânge dorinţa de pradă, ca pe celelalte neamuri, ci numai ferocitatea firii lor. Aceştia, contrar sălbăticiei lor din naştere, au ieşit cu pâine în întâmpinarea celor doi. „Unul din ei, ajutat de dreapta judecată, ca de Domnul, a primit cu bucurie şi cu multe mulţumiri pâinea care i-a fost întinsă, socotind că hrana aceasta îi este dată de către Dumnezeu, fiindcă numai aşa se înţelege cum nişte oameni setoşi de sânge ofereau celor în primejdie să moară de slăbiciune şi istovire acum substanţa vieţii. Celălalt însă, refuzând hrana, fiindcă-i fusese oferită de un om, a murit de foame. Deşi la început amândoi săvârşiseră aceeaşi greşeală, de a nu fi luat hrană cu ei, totuşi primul, ajutat de dreapta judecată, şi-a îndreptat nesăbuinţa şi neprevederea, pe când cel de-al doilea, rămânând mai departe într-o prostească socoteală şi lipsit total de dreapta judecată, şi-a pricinuit singur moartea de care Domnul a voit să-l scape, refuzând să creadă că Dumnezeu a făcut ca nişte barbari înapoiaţi, uitându-şi de propria lor sălbăticie, ar putea să-i întâmpine cu pâine şi nu cu săbii".
Aşadar, e imperios necesar să dobândim darul dreptei judecăţi prin rugăciune, citirea Sfintei Scripturi care face să crească în inimi numai cele sfinte şi spirituale, nu cele pământeşti şi carnale, şi prin virtutea umilinţei, care ne poate păstra nevătămaţi de niciuna dintre cele două extreme. Sfântul Casian aminteşte şi de o veche zicală: „Extremele se ating", adică excesele sunt egale: „Căci la acelaşi rezultat se ajunge şi cu prea mult post şi cu prea multă mâncare şi aceeaşi vătămare îi pricinuieşte monahului şi veghea fără capăt şi somnul fără măsură. Excesul înfrânării aduce în mod absolut slăbiciune, ca şi neglijenţa şi nepăsarea, şi adesea, pe cei care s-au stăpânit să n-ajungă nişte mâncăcioşi îi vedem căzuţi în extrema contrară, a posturilor nemăsurate, care-i fac să alunece din cauza slăbiciunii tocmai în patima pe care o învinseseră. Iar veghea prelungită fără noimă, noapte după noapte, i-a doborât pe cei ce nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune apostolul, «cu armele dreptăţii să ne ferim şi de cei de la dreapta şi de cei de la stânga», să trecem adică printre cele două extremităţi o linie moderată cu ajutorul dreptei judecăţi, să nu părăsim nici drumul obişnuit al cumpătării, dar nici, printr-o slăbire vătămătoare a acesteia, să cădem în gura poftelor şi a pântecelui.
Mi-amintesc că eu adesea într-atâta am înfruntat pofta de mâncare, încât stăteam două-trei zile nemâncat şi nici nu-mi venea măcar în minte vreun fel de hrană. De asemenea, în luptă cu diavolul, m-am stăpânit în aşa măsură de la somn, încât mai multe zile şi nopţi nu-nchideam ochii rugându-mă Domnului. Dar mi-am dat seama că dispreţul hranei şi al somnului îmi era mai primejdios decât lupta cu lăcomia şi cu lenea. Astfel, din cauza poftei trupeşti nu trebuie să ajungem la abuzuri vătămătoare, mâncând sau dormind înainte de orele obişnuite sau mai mult decât trebuie, ci dimpotrivă să respectăm orele de masă şi de odihnă, chiar dacă nu ne face plăcere acest lucru, şi la un război şi la celălalt ajungem prin uneltirea diavolului şi e mai periculos cel dus printr-o înfrânare exagerată decât cel ce ni-l impune saţiul prea mare. Căci de la acesta putem să ne ridicăm la măsura necesară prin împunsătura mântuitoare a severităţii, dar de la celălalt nu".
Un alt călugăr, ispitit de un demon care luase forma de înger al luminii era gata să-şi jertfească fiul care locuia cu el în mănăstire, spre a fi egal în virtute cu Avraam, săvârşind acest gest. în fine, un alt călugăr mesopotamian a fost hărţuit atât demult de diavol în somn şi în stare de veghe, încât, după atâta osteneală şi virtuţi, prin care întrecuse pe mulţi monahi, a trecut la iudaism. La toţi aceşti nefericiţi monahi le-a lipsit discernământul.
Liviu Petcu
Parintii Patericului despre pocainta, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Parintii Patericului despre pocainta"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.